Ieşită din tipare

7 întrebări – T.O. Bobe

19 oct. , 2015  

Continuăm seria interviurilor cu scriitori români contemporani. Astăzi vă facem cunoștință cu T.O. Bobe, scriitorul care nu se consideră scriitor, dar ale cărui cărți au fost întotdeauna foarte bine primite de critici și de public. El a fost de acord să vorbească pentru COOLtura Mall despre cum s-au născut cărțile lui, despre felul în care scrie, ce-ar face sau mai degrabă ce n-ar face pentru a convinge pe cineva să se apuce de citit, ce înseamnă literatura și ce-i place la lumea în care trăim.

carti T.O. Bobe

„Îmi place complexitatea lumii în care trăim și de care, de foarte multe ori, ca să nu spun că de cele mai multe, uităm să ne bucurăm. Îmi plac diminețile de primăvară când o rază de soare ți se strecoară prin fereastră, îmi place să țin iarna o ceașcă de țuică fiartă în palme, îmi place că există niște munți pe care pasc niște oi, îmi place că există orașe sufocate de mașini sau de biciclete, că există dragoste, invidie, muzee, telefoane mobile, că se fac filme, că pe undeva prin oceane se strecoară niște submarine, că s-a scris Romeo și Julieta sau În căutarea timpului pierdut, că s-au pierdut probabil cărți și melodii mult mai bune ca alea care s-au păstrat, că, mai mult ca sigur, o să apară altele și mai bune, chiar dacă noi n-o să mai fim în viață atunci, îmi place că există țânțari și enervare și amandine și ciorbă de burtă și melancolie, îmi plac bunicii din parcuri și adolescenții din metrou și ibricele de aramă și blugii și ridicolul și că stră-stră-nepoții unor maimuțe au fost în stare să trimită niște mașinării undeva foarte departe și să privească de acolo lumea asta albastră și frumoasă prin complexitatea ei, în care trăim. Și cred că îmi place până și faptul că lumea asta o să dispară odată și odată, așa cum dispare orice carte care nu mai e citită de nimeni, îmi place frumusețea trecătoare a lumii și faptul că e frumusețe și că e trecătoare.”

bobe

De ce ați devenit scriitor? Când v-aţi dat seama că vă doriţi să deveniţi scriitor? Cum aţi început să scrieţi?

În primul rînd, trebuie să spun că nu mă consider scriitor. Sau, cel puțin, nu în sensul tare al cuvântului, acela de scriitor profesionist, înțelegând prin asta un scriitor cu program, care publică în mod constant și care eventual trăiește din scris. Desigur, cuvântul profesionist are și un sens calitativ, nu doar cantitativ, însă în privința asta nu se cuvine să mă pronunț eu, ci criticii literari, care deja au spus în ce măsură pot fi considerat astfel. Și nu știu sigur dacă mi-am dorit vreodată să devin scriitor, dacă mi-am făcut din asta un scop. A fost mai degrabă o bănuială că o să ajung să scriu cărți sau, dacă e să vorbim neapărat despre dorință, a fost una latentă. Primele versificări datează din perioada școlii generale, apoi, după o pauză de câțiva ani, am mai scris în timpul liceului, urmând modelele stilistice revolute ale celor pe care-i citeam. După încă o pauză, am reînceput să scriu pe la douăzeci de ani, apoi, în timpul facultății am scris tot mai mult. Mai întâi, vreme de vreun an, mi-am discutat producțiile cu un coleg. Pe urmă, pentru încă aproape doi ani, am făcut parte dintr-un fel de cenaclu literar, care era mai mult un fel de curs de creative writing, dar unul fără profesor, în care participanții își dădeau teme unii altora și învățau în felul ăsta diverse tehnici literare. A urmat perioada cenaclului Litere, coordonat de Mircea Cărtărescu. După încă doi ani petrecuți acolo, am fost selectat de el să particip la un volum de debut colectiv alături de Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, Sorin Gheguț, Cezar Paul-Bădescu și Răzvan Rădulescu. Volumul se numea Tablou de familie și a apărut în 1995. Primul volum individual, Bucla, mi-a apărut abia în 1999, deși în cea mai mare parte fusese scris în 1997, iar primul roman, Cum mi-am petrecut vacanța de vară, a fost scris la o bursă de creație din Germania, pe care mi-a oferit-o Herta Muller. După cum se vede de până aici, am scris mai degabă în salturi, de aceea nu pot să spun despre mine că aș fi scriitor profesionist. Și cred că am ajuns să scriu și atât cât am scris pentru că m-am simțit oarecum obligat. Și în cenacluri, și mai târziu poezia și proza mea au fost destul de bine primite și m-am simțit încurajat să scriu în continuare. Sau, mai exact spus, m-am simțit obligat să acopăr cumva creditul care mi se dădea și să încerc să scriu din ce în ce mai bine.

 

Scrieți ușor, greu? Care este cel mai potrivit moment pentru scris pentru dumneavoastră?

Cred că scrisul ușor sau greu depinde într-o bună măsură și de exercițiul pe care îl ai, de constanța în scris. Primele trei cărți, Bucla, Darul lui Moș Crăciun și Cum mi-am petrecut vacanța de vară le-am scris relativ ușor, dacă prin ușor înțelegem repede. Altminteri, a fost solicitantă fiecare carte în felul ei. Pe de altă parte, nici nu cred că literatura adevărată se poate scrie altfel decât solicitându-te și investindu-te la maximum. Cu totul în alt mod au stat lucrurile cu Contorsionista, la care am scris și rescris, cu unele pauze, vreo patru ani și ceva. Însă e drept și că e o carte mult mai complexă decît celelalte, la care am avut de gestionat simultan diverse lucruri, pe mai multe planuri. Așadar, ca să răspund pe scurt, nu știu dacă scriu greu sau ușor, pot spune doar că scriu din ce în ce mai greu. Am scris până acum și dimineața în zori, și în timpul zilei, și noaptea – n-aș putea spune că am un moment din zi preferat, ci doar că în anumite perioade din viață am scris la anumite ore, iar în altele, la alte ore.

darul-lui-mos-craciun_1_fullsize 

Ce apreciați cel mai mult la o carte: emoția sau povestea?

Nici numai emoția, nici numai povestea. Și nici măcar acestea două în primul rând. Emoție și poveste are aproape fiecare știre senzaționalistă de la TV. Or, literatura se ocupă de cu totul altceva. Aici diferența e făcută de stil, de arhitectura cărții, de construcția personajelor, a scenelor, de sensurile care se ivesc dintre rânduri și mai ales de raporturile care se stabilesc între toate acestea. Literatura e mai mult decât rândurile poveștii care se văd tipărite în carte.

 

Cum ați convinge pe cineva (un copil, un om care spune că nu-i place să citească) să se apuce de citit? Ce i-ați spune, ce ați face?

Nu cred că un necititor poate și trebuie să fie convins să citească. Dacă cineva citește, o face pentru propria plăcere, pentru că știe cum să se bucure de o carte și pentru că se află în dispoziția de a citi. Nici eu nu pot să citesc tot timpul și mi-e cu atât mai greu să-mi închipui, dacă ar fi să ieșim puțin din lumea asta strâmtă la care ne raportăm mereu, că un om care lucrează opt ore într-o uzină sau care stă în picioare toată ziua într-un magazin alimentar ori într-un restaurant, atunci când ajunge acasă, mai are chef și putere pentru un roman, de exemplu. Cititul e, totuși, cel mai solicitant divertisment. Și cred că obiceiul de a citi se poate deprinde numai în copilărie. Cine n-a învățat să se bucure de o carte când era copil cu greu mai poate să deprindă la maturitate bucuria de a citi. E ca mersul pe bicicletă sau ca înotul sau ca patinatul. Poți să le înveți și mai tîrziu, dar nu mai ai aceeași siguranță și flexibilitate pe care le-ai avea dacă ai face asta de când te știi. Iar copiii nu pot fi făcuți să citească decât prin exemplul propriu al părinților și prin felul în care se studiază literatura în școală. Dacă au norocul, tot mai rar, din păcate, al unui profesor cu mintea deschisă, care citește și el și care e interesat să iasă la ore din buchea programei și a manualului, atunci o să citească și o parte dintre ei. Din păcate, însă, școala devine din ce în ce mai birocratică, iar vocația de profesor, în cazul în care ea se găsește la unii, e tot mai sufocată de formalități absurde.

 

Cum alegeți cărțile pe care le cumpărați/le citiți? După ce criterii?

De cele mai multe ori, după autor. Există autori pe care îi urmăresc, alții despre care știu câte ceva, mai mult sau mai puțin, și vreau să-i citesc. De obicei, dacă mi-a plăcut o carte a unui autor, încerc să citesc cât mai mult din el. Dar trebuie să recunosc că, odată ce am devenit tot mai informat, a dispărut treptat, chiar dacă nu de tot, plăcerea de a descoperi din întâmplare o carte sau un autor. Pentru că așa am făcut ani de-a rândul, și mai fac și acum: mergeam și merg în librării ca să răsfoiesc cărți, să văd ce mi-ar plăcea să citesc. În felul acesta i-am descoperit, acum aproximativ treizeci de ani, pe Heinrich Boll, pe Bohumil Hrabal, pe Cristian Popescu. Altădată aud de pe facebook, de la oameni în ale căror gusturi literare am încredere, despre câte o carte și sunt curios să văd cum e. Sau, de multe ori, răsfoiesc site-urile editurilor să văd ce noutăți mai sunt sau ce cărți au în pregătire.

cum mi-am petrecut vacanta de vara

 

Ce vă place cel mai mult la lumea în care trăiți și ce vă displace profund?

Îmi place totul. Îmi place complexitatea lumii în care trăim și de care, de foarte multe ori, ca să nu spun că de cele mai multe, uităm să ne bucurăm. Îmi plac diminețile de primăvară când o rază de soare ți se strecoară prin fereastră, îmi place să țin iarna o ceașcă de țuică fiartă în palme, îmi place că există niște munți pe care pasc niște oi, îmi place că există orașe sufocate de mașini sau de biciclete, că există dragoste, invidie, muzee, telefoane mobile, că se fac filme, că pe undeva prin oceane se strecoară niște submarine, că s-a scris Romeo și Julieta sau În căutarea timpului pierdut, că s-au pierdut probabil cărți și melodii mult mai bune ca alea care s-au păstrat, că, mai mult ca sigur, o să apară altele și mai bune, chiar dacă noi n-o să mai fim în viață atunci, îmi place că există țânțari și enervare și amandine și ciorbă de burtă și melancolie, îmi plac bunicii din parcuri și adolescenții din metrou și ibricele de aramă și blugii și ridicolul și că stră-stră-nepoții unor maimuțe au fost în stare să trimită niște mașinării undeva foarte departe și să privească de acolo lumea asta albastră și frumoasă prin complexitatea ei, în care trăim. Și cred că îmi place până și faptul că lumea asta o să dispară odată și odată, așa cum dispare orice carte care nu mai e citită de nimeni, îmi place frumusețea trecătoare a lumii și faptul că e frumusețe și că e trecătoare.

 

Când și cu ce ocazie mergeți la mall?

Ajung rar prin vreun mall, poate de cel mult două-trei ori pe an, atunci când trebuie musai să îmi cumpăr câte ceva cât mai repede și am nevoie să aleg din mai multe magazine. Poate mai ajung și la veun film în mall, dar tot așa, foarte rar.

bucla-t-o-bobe-700x700

Despre T.O.Bobe

Studii: A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, în 1995.

În 2000 a fost bursier la Akademie der Kunste din Berlin, iar în 2003 şi 2004, bursier la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart.

Volume individuale: „Bucla“ (1999), „Darul lui Moş Crăciun“ (Humanitas, 2003), „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară“ (Polirom, 2004), „Centrifuga“ (2005), „Contorsionista“ (Humanitas, 2011)

Volume colective: „Tablou de familie“ (1995), „Bookătăria de texte şi imagini“ (2009), „Lexikon der sperrigen Wörter“ (2010), „Primul meu job“ (2011).

De  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

, , , ,