Profund și cât se poate de actual, Feodor Mihailovici Dostoievski este unul dintre titanii literaturii universale, unul dintre acei rari scriitori care reușesc să adune în cărțile lor o lume întreagă. Literatura este pentru Dostoievski locul unde pot fi dezbătute toate problematicile importante ale omenirii: frumusețea, libertatea, suferința, binele și răul, iar după întâlnirea cu el rămâi cu sentimentul unei experiențe privilegiate. Scrierile lui nu sunt numai prilej de analiză a vremurilor din punct de vedere social și politic, cât și o analiză a problematicilor morale ale societății. Fundația Calea Victoriei organizează începând de sâmbătă, 6 februarie, cursul „Dostoievski: despre înfățișările sufletului”, în patru întâlniri susținute de lector Dana Alexandra Popa, masterand în Culturologie slavă, Universitatea din Iași, absolvit cu o disertație în domeniul avangardei literare rusești.

94dc76c2b967ffc23ad94d7f2018d026

Foto: pinterest.com

Mai multe informații despre cum vă puteți înscrie la cursurile Fundației Calea Victorie, puteți găsi aici: http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/2015/dostoievski-despre-infatisarile-sufletului/.

Lector Dana Alexandra Popa a fost de acord să vorbească pentru coolturamall.ro despre rolul acestui mare scriitor în literatura universală, despre temele predilecte ale cărților sale, ce face din Dostoievski un autor mereu actual și universal, despre capacitatea autorului de a hrăni cu scrierile sale generații după generații, oferind totodată răspunsuri la marile întrebări ale lumii.

Dana Alexandra Popa

Foto: Fundatia Calea Victoriei

  1. Deși a trecut aproape un veac de la nașterea lui (născut în 1821) se poate spune despre Dostoievski că este actual și universal. De ce?

Ceea ce continuă să fascineze la Dostoievski, dincolo de granițele spațiale ori temporale, e mișcarea de adâncime a ideilor despre om și despre destinul uman, idei care ne preocupă cel puțin de la Platon încoace. Această deschidere a lui Dostoievski spre universalitate o definește foarte bine Nikolai Berdiaev, ca „logos rusesc despre general-uman”.

  1. Literatura este pentru Dostoievski locul unde pot fi dezbătute toate problematicile importante ale omenirii: frumusețea, libertatea, suferința, binele și răul.În ce credeți că stă geniul lui Dostoievski?

Proza lui Dostoievski e un organism care se dezvoltă de la un roman la altul, un univers al contrariilor în continuă pulsație, niciodată static și practic inepuizabil. Scriitorul reușește să-și asimileze vocea fiecărui personaj pe care îl plăsmuiește, până la mulajul perfect, și de fiecare dată o face cu o reînnoită energie. Această complexă mizanscenă, în care protagoniști sunt omul modern și ideea sa filosofică despre existență, dă măsura geniului dostoievskian.

  1. Dostoievski a fost un fin cunoscător al psihologiei umane și un fin analist al politicii sociale și spirituale a societății din Rusia vremurilor sale. Se poate spune despre Dostoievski că este părintele existențialismului?

Dostoievski a avut o intuiție remarcabilă în ceea ce privește psihicul individului aflat în stare de alienare și criză. Personajele sale sunt surprinse în momente de cotitură ale existenței lor, când interogația existențială și angoasa ating cote extreme. Există o categorie însemnată de teme și personaje din registrul „subteranei” dostoievskiene, cu implicații și influențe în  literatura existențialistă de mai târziu. Camus, de pildă, se revendică de la Dostoievski, explicit în eseuri, prin asimilare în proză.

  1. Opera lui Dostoievski acoperă toate tipurile de personaje – atât marginalizați proveniți din categorii sociale defavorizate, precum și personaje inocente, mesianice în felul lor. Ce le face atât de vii pe toate și cum reușește autorul să facă din toate deopotrivă figuri memorabile?

Personajele de felul acesta, foarte numeroase în romanele lui Dostoievski, asumă roluri principale în micro-narațiunile pe care autorul le înserează în planul narativ. Astfel de figuri nu țin de conjunctură, nu sunt simple piese de fundal, ci profiluri distincte, cu o coloratură la fel de vie ca a protagoniștilor, doar că au o pondere redusă în fabula principală. Marile drame ale oamenilor mărunți, ale „umiliților și obidiților”, suferințele copiilor l-au impresionat întotdeauna pe Dostoievski. Să ne amintim cu câtă finețe îi descrie pe Marmeladovi în „Crimă și Pedeapsă” sau pe Sneghirevi în „Frații Karamazov”, cu câtă duioșie ni-l înfățișează pe micul Iliușa sau pe Kolea Krasotkin. Astfel de portrete găsim  nu doar în romane, ci și în însemnările din „Jurnalul de Scriitor”.

51fcdff76ff86575cde5bb3641805c15

Foto: pinterest.com

  1. Nu numai personajele sunt protagonistele unor destine memorabile, Ideile însele par a avea destin uman. Cum este aceasta posibil?

Ideile însuflețesc personajele, dau contur și finalitate destinelor acestora; ele pot fi distructive sau pot fi izbăvitoare, dar nu sunt niciodată statice, evoluează de la un roman la altul, îmbracă mereu nuanțe diferite. Ideea omului-Dumnezeu, de pildă, prinde carnație diferită la Kirillov, față de predecesorul său, Raskolnikov. În cazul fraților Ivan și Aleoșa Karamazov, ideea de libertate e valorificată diferit, în funcție de configurația precisă a personajelor și de crezul care le animă. Germenii acestor idei pot fi crima sau sinuciderea (cum e cazul unor Raskolnikov, Kirillov, Stavroghin) ori, dimpotrivă, compasiunea și umilința (Mîșkin, Aleoșa, Sonia Marmeladova ș.a.) și exemplele sigur că pot continua.

  1. Romanele lui Dostoievski sunt comprimate în timp, majoritatea desfășurându-se pe parcursul a doar câteva zile. Deși instantanee, totuși ele reușesc să surprindă cu precizie însăși esența vremurilor de atunci. În ce consideranți că stă puterea scriiturii lui?

Există, mai curând, o discontinuitate în ce privește ritmul narativ – fără îndoială una dintre strategiile prin care autorul știe să-și capteze și să-și surprindă cititorul. Într-adevăr, în prim plan ne apar episoadele în care evenimentele se derulează accelerat, într-un continuu crescendo, aducând personajele tot mai mult înspre limită și paradox. Identificăm, însă, și destule intervale de timp ambigui sau „salturi” temporale, spre exemplu cele șase luni care se scurg de la plecarea prințului Mîșkin la Moscova și până la revenirea lui la Petersburg, moment care marchează începutul părții a doua a romanului.Undeva între timp și răstimp autorul își reconfigurează personajele, dar și poziția și ritmul narativ. 

b1326f64eed0d3b0d275062e2f64c8fd

Foto: pinterest.com

  1. S-a spus că adâncindu-te în lectura lui Dostoievski, ca cititor ieși înnobilat de cunoaștere. Puteți explica această sintagmă?

Trebuie să i se acorde lui Berdiaev creditul acesta – de a fi reușit să sintezizeze, nefăcând rabat de la obiectivitate, beneficiile lecturii lui Dostoievski. Dincolo, însă, de afirmația lui Berdiaev, oricare dintre cititorii romanelor dostoievskiene se va recunoaște întregit de pe urma parcurgerii acestora.

  1. Sunteți de acord cu cei care spun că geniul lui Dostoievski s-a datorat și credinței sale în Dumnezeu, în ortodoxie?

Aș spune, mai curând, că Dostoievski nu pierde nicio clipă din vedere reperul moral creștin, ceea ce face cu atât mai impresionantă capacitatea sa de a se transpune afectiv și intelectiv în conflictele anti-eroilor săi, nihiliști sau revoluționari, amorali sau imorali.

  1. Este întreaga sa operă un dialog cu Dumnezeu? În ce sens?

Dostoievski e antropocentric mai curând decât teocentric, în sensul în care problema omului este în sine o problemă divină. În toate personajele sale, chiar și în cele mai căzute și mai josnice, scriitorul caută să deslușească un principiu al binelui, altfel spus chipul Dumnezeului în care crede.

  1. Dostoievski spune că pe această lume există o suferință cu mult mai mare decât suferința fizică. Este vorba despre suferința celor care l-au pierdut pe Dumnezeu. Într-o lume din ce în ce mai desacralizată credeți că omenirea modernă poate aprecia opera lui Dostoievski la adevărata ei valoare?

Cred că Dostoievski nu are cum să fie anacronic. Fiecare generație și fiecare cititor se poate hrăni din Dostoievski după propria putință și nevoie. Apoi, el a fost orientat cu totul înspre modernitate, problemele pe care le enunță sunt cele ale omului modern. Pe acesta a căutat să-l înțeleagă și să-l înfățișeze în natura sa dezbinată, antinomică. „Omul subteranei” și-a pierdut reperele, potențialul său intelectual e invers proporțional cu valoarea socială, iar alienarea lui anunță drama omului modern. Acesta e doar unul dintre firele care-l leagă pe Dostoievski de contemporaneitate și care poate să înlesnească înțelegerea lui de către cititorul actual.

  1. S-a spus că Dostoievski redă credinţa în om, în adâncimile umanului. Pentru scriitorul rus omul renaşte când crede în Dumnezeu. Totuși, omul modern pare să se depărteze de divinitate și să creadă doar în el însuși, să facă din OM propria religie. Ce-a pierdut și ce a câștigat societatea modernă?

Într-adevăr, în proza dostoievskiană, capacitatea de redresare a ființei căzute e dată de credința în Dumnezeu-omul. Atunci când raporturile se inversează, iar voința individuală își însușește deviza „totul e permis”, putem recunoaște în această abjurare realitatea subminării individului de către el însuși.Omul modern e copleșit de o forță stihială, deopotrivă exterioară și interioară, care îi smulge echilibrul și-l mână dintr-o vâltoare în alta. Restaurarea, la Dostoievski, e posibilă numai prin suferința răscumpărătoare – calea creștină.

  1. Așa cum Mircea Eliade spunea că misterul se revelează doar celui care este dispus că-l caute și să creadă în el, la fel s-a străduit Dostoievski să demonstreze căadevărul şi libertatea se revelează doar celui care are viaţă duhovnicească. Sunteți de acord cu acest lucru? Are vreo șansă un ateu să înțeleagă opera lui?

Dostoievski ale multe ipostaze, tipul său de analiză e stratificat, ideile au o capacitate uimitoare de a genera și de a se regenera. Din acest motiv, a-l rezuma la orice fel de sentință ar fi, din partea mea, o imprudență. Referindu-mă  la cea de-a doua întrebare, cred că un ateu poate foarte bine să-l înțeleagă pe Dostoievski la fel ca oricine altcineva. Măsura cred că o dau mai curând disponibilitatea și sensibilitatea cititorului, decât orientarea sa religioasă.

  1. Dumneavostră când l-ați descoperit pe Dostoievski? Cum s-a produs apropierea de opera lui?

Destul de târziu, cândva în primii ani de facultate, dar poate e mai bine că s-a întâmplat așa, capacitatea mea de asimilare era foarte mare în perioada aceea. Îmi aduc aminte o călătorie cu trenul în care am început să citesc din „Idiotul”, cumva în sincron cu drumul lui Mîșkin spre Petersburg și întâlnirea lui cu Rogojin. Mi se părea că-i văd aievea. Romanul m-a captivat instantaneu. Înțelegerea, în schimb, cred că a venit pe parcurs, în etape, odată cu recitirea și studiul aprofundat. Există lecturi și vârste ale lecturii, așa încât,cu siguranță, au rămas încă destule înțelesuri care așteaptă să se așeze.

  1. Care este cartea autorului care dumneavoastră v-a plăcut cel mai mult? De ce?

Îmi e greu să fac o ierarhie. Păstrându-mă în sfera prozei de mari dimensiuni, pot spune că de fiecare dată mi-a plăcut cel mai mult romanul pe care îl citeam la momentul respectiv.

Pentru romanul „Idiotul” păstrez încă atașamentul și emoția primei întâlniri cu scriitorul rus, în schimb „Frații Karamazov” mi-a dat o perspectivă mai largă de înțelegere a prozei lui Dostoievski în ansamblul ei. Acolo sunt reluate în dezbatere toate ideile importante din scrierile anterioare, le putem urmări cum se leagă și se dezleagă în chip mai limpede și mai rafinat.

Dostoevsky_1872

Foto: pinterest.com

  1. Cu ce idee trebuie să rămână în minte cei care vor participa la cursurile despre Dostoievski la Fundația Calea Victoriei?

Eu îmi doresc să dobândească perspective noi de înțelegere și să rămână cu dorința aprofundării lecturii.

COOLtura Mall

Post a comment