COOL to know, Ieşită din tipare

Elena Ferrante, „Zilele abandonului” – un roman ca o experiență extremă

14 dec. , 2018  

Cine a citit Tetralogia napolitană, cu siguranță va alege să parcurgă și  Zilele abandonului, romanul Elenei Ferrante recent apărut pe piața românească de carte. Desigur, o apreciam pe scriitoarea italiană pentru forța scriiturii sale, pentru uimitorul talent de povestitoare care te ține captiv în lumea romanului, mult după ce l-ai terminat de citit și pentru complexitatea personajelor sale. Însă, așa cum spuneau jurnaliștii de la The New York Times, nimic „nu te pregătește pentru ferocitatea scrisului ei” din acest ultim volum.

            „Zilele abandonului” este un roman care te răvășește, te izbește cu forța unui uragan. Este o carte dură, care nu își menajează cititorii, șocantă adesea prin violențe de limbaj și descrierea unor violențe fizice, dar în același timp esteo poveste care te lasă într-o stare de perplexitate: doar aparent, Elena Ferrante ne spune o poveste cu o intrigă relativ simplă – o femeie este părăsită de soțul ei, iar cartea descrie modul în care aceasta parcurge „Zilele abandonului”. În fapt, Ferrante propune cititorilor o incursiune în Infern, care ne duce cu gândul la Dante și „Divina Comedie”.  „Lăsați orice speranță, voi, cei care intrați!”– mare parte a narațiunii stă sub semnul inscripției de la poarta Infernului descris de Dante. Ghidați de scriitoarea italiană, vom coborâ alături de Olga, protagonista cărții, într-un spațiu al suferinței, urmând să căutăm calea izbăvirii împreună cu ea. Iar la finalul cărții, vom simți că am parcurs o experiență intensă de viață, că am fost într-un montaigne russe emoțional. Vom fi totodată  și răsplătiți – cine trece testul coborârii în Infern iese mai puternic de acolo.

            „Într-o zi de aprilie, imediat după prânz, soțul meu m-a anunțat că vrea să mă părăsească.” Această primă frază a romanului conține intriga, dar este și„primul cerc” al Infernului – o minuțioasă și profundă analiză psihologică, o incizie a sufletului protagonistei, pe care cititorii o vor resimți ca pe-o operație fără anestezie. Din această primă frază intuim perfect starea psihică a Olgăi: poate că Mario, soțul ei, un inginer alături de care trăiește de cincisprezece ani, trece doar printr-o criză de moment. Nu poate fi ceva grav, se va rezolva. Și apoi, cât de serios poate fi motivul invocat al despărțirii?„E ca și cum aș cădea în gol. Mi-e teamă de ore, de minute…”

            Fiică a unei croitorese din Napoli, crescută într-o familie cu manifestări emoționale impetuoase, Olga a învățat încă din adolescență să-și controleze reacțiile. În primele zile, pline de neliniști, dar și de o adiere de speranță, Olga se manifestă temperat, până când înțelege că este vorba despre o altă femeie.Treptat, pierde bătălie după bătălie în fața durerii. Scriitoare aspirantă pe vremuri, înainte de a se dedica soțului și celor doi copii, Ilaria și Gianni,Olga încearcă să-și aline suferința scriind lungi scrisori soțului. Speranța ei este că astfel va înțelege și ce a provocat ruptura. Trebuie să existe o cale pentru a îndrepta lucrurile. Scrisul nu are însă efectul cathartic sperat, ci pare doar să confere materialitate celor mai mari angoase ale ei.

            O amintire din copilărie, de când avea opt ani și se juca sub masa de croitoriela care lucrau femeile o tulbură în mod deosebit acum: o vecină întotdeauna cuzâmbetul pe buze, frumoasă este părăsită de soț. Însă odată cu soțul își pierde strălucirea, frumusețea, chiar și numele: când se referă la tragedia ei toți onumesc „sărmana”. În adolescență, Olga detestase astfel de slăbiciuni ale femeilor: „… aceste femei sunt proaste. Doamne culte, înstărite, se spărgeauca niște bibelouri în mâinile bărbaților lor nepăsători”. Iată însă că viața opune în aceeași situație.

            Olga coboară în ritm rapid treptele degradării. Imaginile scenelor de sex dintre soț și amantă derulate pe ecranul minții îi bulucesc la gură cuvinte obscene. Este din ce în ce mai distrasă, se agită mult, fără a face nimic concret. Alteori este cuprinsă de somnolență bruscă, lăsând copiii nemâncați. Este violentă verbal cu prietenii, cunoscuții sau cei care îi ies în cale întâmplător, cu copiii, își dezlănțuie furia asupra lui Otto, câinele-lup al familiei.

            Întreg procesul de degradare psihică, fizică și morală este surprins de Ferrante într-un mod uluitor. Scriitoarea italiană „vede monstruos” (vorba lui Caragiale) cele mai fine mecanisme ale psihicului protagonistei și înregistrează fără cruțare cele mai mici detalii, chiar și cele mai penibile,care o duc pe eroina sa pe ultimele trepte ale umanului.

            Micile întâmplări cotidiene sunt augmentate de percepția bolnavă a Olgăi. Spaimele capătă conturul realității, în timp ce realitatea se sparge în mii de fărâme. Olga este la granița subțire dintre o suferință profundă și patologic.

            O întâmplare fără caracter excepțional o readuce pe femeie la un relativ punct zero. Așa se întâmplă uneori în viață – un mic declic, o interpretare subiectivă a unui eveniment, pur și simplu o descărcare nervoasă pot pune capăt unei agonii. Ce rămâne în urma unui astfel de dezastru trebuie evaluat ulterior.

            Ce ne surprinde la „Zilele abandonului” este nu numai ferocitatea, „virilitatea” (orice epitet am încerca să găsim pare inexact) cu care Ferrante pătrunde încele mai intime zone ale psihicului Olgăi, ci și construcția personajului însine. Mai mult decât un personaj, Olga pare un arhetip, care cuprinde în sine variate ipostaze ale feminității: tânără plină de visuri, soția devotată, mama care a renunțat la sine pentru ceilalți, „sărmana” înșelată, femeia care își dăruiește trupul din disperarea de a găsi răspunsuri.

            Drama pe care o traversează Olga nu este una nemaiîntâlnită. Ne-am obișnuit să o considerăm „banală”, când de fapt e doar frecventă. Este o dramă a existenței pe care Ferrante ne-a făcut să o conștientizăm în toată complexitatea ei: „Să exiști înseamnă asta, m-am gândit, o tresărire de bucurie, o împunsătură de durere, o plăcere intensă, vene care pulsează sub piele, nu e niciun alt adevăr de povestit”. 

            Cartea a fost ecranizată în 2005, în regia lui Roberto Faenza, cu Margherita Buy, LucaZingaretti și Goran Bregovic în rolurile principale.

De  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

, , , , , ,