Laura Câlțea, o cititoare de cursă lungă

A inițiat blogul unei cititoare de cursă lungă din dorința de a scrie despre toate cărțile pe care le citește. Apoi, pe măsură ce proiectele s-au înmulțit și timpul a devenit tot mai neîncăpător pentru ele, și-a dat seama că acest lucru nu este posibil, așa că, fie face o selecție mult mai atentă a cărților despre care scrie, fie dezvoltă într-un articol idei referitoare la mai multe cărți asemănătoare. Temele de anvergură sunt abordate și dezvoltate în revista online de cultură Bookaholic.ro. Blogul lauracaltea.ro i-a adus bucurii și satisfacții nenumărate, iar cele mai multe sunt legate de oamenii pe care i-a întâlnit, prieteniile pe care le-a legat cu cititorii blogului. Laura Câlțea este un nume de referință în lumea cărții. Este moderatoarea mai multor cluburi de carte și invitata multor lansări de carte, evenimente tematice (Bookfest, Gaudeamus). Din toamna anului trecut a început o nouă etapă în viața ei profesională, despre care va vorbi la momentul oportun. Deocamdată, în interviul acordat pentru coolturamall.ro, Laura Câlțea povestește despre perioada în care a fost profesoară și despre motivele pentru care nu s-a regăsit în sistemul de învățământ românesc, ce părere are despre piața de carte din România și cât sunt de mulți sunt cei care citesc, precum și despre lucrurile care o încarcă pozitiv și pe care este fericită să le trăiască.

Blogul tău, blogul unei cititoare de cursă lungă, este un adevărat reper în rândul blogurilor de carte. Ne poți spune povestea lui? Când și ce te-a făcut să iei decizia de a scrie despre cărți?

Am început să scriu dintr-un sentiment de preaplin. Simțeam că am lucruri de spus și aveam nevoia să le împărtășesc cu alții. Am ezitat mult până să fac asta, mi se părea că spațiul virtual oricum era suprasaturat de atâtea bloguri de carte și că nu mai e nevoie de încă unul, dar apoi m-am gândit că nu oblig pe nimeni să mă citească și n-ar trebui să-mi mai fac atâtea probleme. Am început să simt nevoia asta când am terminat lucrarea de doctorat. După ce fusese un chin, mi-am dat seama că scrisul devenise o nevoie.

Ai fost dintotdeauna o cititoare de cursă lungă?

Nu, am descoperit târziu plăcerea lecturii. Deși am crescut înconjurată de cărți, nu citeam decât ocazional până când am ajuns la liceu. Abia în clasa a 9-a am început să citesc cu pasiune și cred că un factor important a fost impresia pe care a produs-o asupra mea biblioteca liceului (am învățat la o școală de tradiție din București, Liceul „Nicolae Kretzulescu”). Deși acum nu mi s-ar mai părea ceva extraordinar, țin minte cât de impresionată am fost de sala mare cu biblioteci pline de cărți și cu mese de lectură. Venisem să împrumut primele cărți din bibliografia pentru ora de literatură (începeam cu dramaturgii din Grecia Antică) și, de cum am văzut-o, mi-am dat seama că va fi sala mea preferată din tot liceul. Și așa a fost. Îmi aduc aminte că, uneori, trebuia să duc muncă de convingere cu bibliotecara să-mi împrumute cărți pe care credea că nu le voi putea înțelege (gen Faust, de Goethe) și care erau pentru elevii din clase mai mari. Așa că începutul carierei mele de „cititoare de cursă lungă” este legat de amintirea primei biblioteci care m-a impresionat.

Cum alegi cărțile pe care le citești și despre care scrii pe blog?

Când am început blogul voiam să scriu despre toate cărțile pe care le citeam. Acum timpul nu-mi mai permite asta, așa că fac o selecție mult mai atentă a cărților despre care scriu. Prefer să scriu mai degrabă despre cărțile care mi-au plăcut și care m-au impresionat decât despre cele care m-au lăsat rece sau chiar nu mi-au plăcut deloc. În general, îmi place să dezvolt idei pornind de la cărțile pe care le citesc. Nu-mi plac recenziile gen „comentarii literare” și nu-mi place să povestesc o carte. Prefer să dezvolt o idee care m-a impresionat (sau mai multe), să fac comparații între cărți sau să fac legătura cu anumite perioade istorice.

De ceva vreme am început să fac și articole cu liste tematice de cărți în care vorbesc despre mai multe cărți deodată. A fost un fel de compromis între dorința mea de a scrie despre tot ce citesc și faptul că am devenit din ce în ce mai ocupată și nu mai am atâta timp la dispoziție. Articolele de genul ăsta nu le public pe blog, ci pe revista online de cultură Bookaholic.ro.

biroul Laurei Câlțea

Ce ți se pare cel mai frumos la ceea ce faci? Dar cel mai greu?

Cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat datorită blogului a fost interacțiunea cu alți cititori pasionați. Am reușit să adun în jurul meu o comunitate online extrem de frumoasă cu care îmi face mare plăcere să interacționez. Sincer, mă consider tare norocoasă că atâția oameni mă urmăresc și-mi acordă încrederea lor. Uneori se întâmplă ca prietenia virtuală să se transforme într-una reală și atunci e și mai frumos.

Cel mai greu mi se pare acum să-mi mențin ritmul de lucru. Din toamna anului trecut am început o nouă etapă în viața mea profesională, în curând voi vorbi și despre asta, și, de atunci, am avut mai puțin timp să mă ocup de blog.

Ești, de asemenea, moderatoarea mai multor cluburi de carte, locul de întâlnire al celor care iubesc să citească și să vorbească despre cărți. De ce crezi că a reapărut nevoia oamenilor de a petrece timp împreună, de a-și împărtăși gândurile și opiniile?

Comunicarea virtuală nu a fost și nu va fi niciodată suficientă pentru noi. Pentru a putea stabili o legătură adevărată cu un om esențială mi se pare interacționarea directă cu el.

Cât despre cluburile de carte, acest gen de întâlnire e una cu totul aparte și dă dependență. Atmosfera care se construiește în jurul unui club de carte e una cu totul specială și irepetabilă. Și cine a ajuns o dată la un club de carte va dori să revină iar și iar. Cum ai spus, eu particip la mai multe cluburi de carte (din fericire, nu sunt moderatoare la toate, ar fi cumplit și pentru mine și pentru ceilalți cititori) și fiecare are atmosfera proprie. Pentru că, dincolo de cărți, oamenii sunt cei care fac clubul de carte. Cred că e o experiență pe care fiecare cititor ar trebui s-o încerce pentru că nu se compară cu nimic altceva. Nici nu e greu: găsești o cafenea, 2-3 prieteni, o carte pe care s-o citiți cu toții și începi clubul. Primele ediții vor fi mai timide, mai restrânse, mai cuminți, după care te trezești că urmărești cu privirea în calendar data când trebuie să aibă loc următorul club și abia aștepți să te întâlnești cu ceilalți membri. Oamenii încep să se cunoască, se formează mici glumițe înțelese numai de ei, încep să-și cunoască preferințele și niște prietenii frumoase încep să se înfiripe.

Crezi în ideea de grup, de comunitate? Crezi că lucrurile pot deveni mai plăcute, pot avea rezultate mai bune dacă sunt făcute „la comun”?

Cred că, prin natura noastră umană, suntem programați să facem parte dintr-o comunitate. Există în noi o nevoie fundamentală de a face parte dintr-un grup care să ne dea siguranță și identitate. Pe de altă parte, singurătatea își are farmecul și avantajele ei. Cumva mi se pare că, în lumea social media, devim tot mai conectați și, în acelați timp, tot mai singuri. Însă asta e calea pe care a luat-o omenirea. Nu cred nici că e bine, nici rău faptul că, în metrou, de exemplu, stăm cu toții cu nasul în telefoane. Important e să nu uităm să fim oameni și cu cei din jurul nostru și cu cei cu care ne conectăm online.

Ce anume din ceea ce se întâmplă la cluburile de carte îți place cel mai mult?

Atmosfera efervescentă, diferențele de opinie, glumele „cu tradiție” care se spun la fiecare ediție și care ajung tradiție, felul în care oamenii arată că au fost atenți la preferințele și opiniile celorlalți și le-au ținut minte, prieteniile profunde care se leagă.

Știu că ai lucrat o vreme în învățământ. De ce ai renunțat?

Nu m-am adaptat pur și simplu. Îmi plăcea enorm de mult să predau, să lucrez cu elevii, să învăț lucruri noi, să găsesc provocări noi, însă nu m-am putut integra sistemului. Mi se părea absurd felul în care trebuia să predau, felul în care în fiecare an trebuia s-o iau de la capăt cu clase noi, colegi noi, licee noi. Mi se păreau absurde programele și cerințele pe care trebuia să le îndeplinesc la fiecare inspecție… Au fost mulți factori care m-au determinat să renunț.

Îți e dor vreodată de elevi, de procesul de predare? Îți lipsește ceva din acea perioadă?

Da, mi-e dor de elevi, de colegii din învățământ, de orele când stăteam și făceam fișe de lectură sau alegeam fragmente interesante pe care să le discut cu elevii… A fost dificil, dar a fost o perioadă frumoasă care cred că m-a format. Când am terminat facultatea habar n-aveam ce înseamnă să predai, eram tobă de carte, dar nu știam cum să dau mai departe tot ce învățasem. Și, în primii doi ani, a trebuit să predau la un grup școlar unde e puțin spus că elevii nu învățau. Mi-am petrecut timpul mai mult corectând greșeli de ortografie decât predând literatură, dar, până la urmă, am reușit s-o fac și p-asta. La vremea respectivă mi s-a părut o maturizare forțată, tot idealismul cu care ieșisem de pe băncile facultății a trebuit să facă față unei realități educaționale destul de crunte. Acum îmi pare bine că am trecut prin experiența asta, am învățat multe și am adunat amintiri frumoase.

În ce condiții te-ai întoarce în învățământ?

Mi-ar plăcea să predau cursuri făcute și gândite de mine, nu după o programă anume. Cred că doar așa m-aș întoarce. Însă nu-mi place să trăiesc cu regrete așa că nu visez la o astfel de întoarcere. Blogul m-a ajutat într-o anumită măsură să mă împac cu această renunțare și, de curând, am început o meserie care, chiar dacă nu e același lucru, e destul de asemănătoare.

Ce sistem de învățământ crezi că ar trebui încurajat?

Cred că cea mai bună metodă de predare e stimularea curiozității naturale a copiilor. Există o foame de a ști în copiii de toate vârstele, trebuie doar să nu o sufoci, să n-o îngropi în informație seacă și nefolositoare.

Mi se pare că ceea ce lipsește cel mai mult învățământului românesc la ora actuală este aplicarea practică. Nu există aproape nici un fel de legătură între ce învață elevii în școli și ce trebuie să știe în viață. Există materii minunate, cum ar fi chimia, fizica, biologia, matematica, materii al căror înțeles se pierde, pe de o parte, datorită volumului mare de informații predate și, pe de alta, inutilității acestora ca materii de școală. N-am înțeles niciodată de ce trebuie să învăț funcții și logaritmi, legi fizice sau reacții chimice scrise pe tablă și să nu știu la ce folosesc. De asemenea, mi se pare o greșeală această împărțire strictă pe materii și felul în care nu comunică între ele. E mult mai simplu să înțelegi, de exemplu, Amintiri din copilărie sau Ion dacă știi care este contextul istoric și social al perioadei respective. Elevii ar învăța mult mai ușor și mult mai mult dacă s-ar face niște legături între toate aceste informații pe care le primesc de-a valma.

Ce ar trebui schimbat – în opinia ta, a unui om care s-a lovit de toate hibele acestui sistem – astfel încât copiii să învețe cu drag, iar aptitudinile cu care sunt înzestrați să fie exploatate la maximum?

Eu nu m-am putut niciodată limita la un singur domeniu de interes. Asta cred că se vede și pe blog unde scriu nu doar despre ficțiune, ci și despre cărți de istorie, fizică, antropologie, biologie etc. Așa că mie mi s-ar părea mai natural un sistem interdisciplinar, în care să fie vizibile legăturile dintre științe, în care copiii nu stau pe scaun 6 ore pe zi și fac o oră sau două de sport pe săptămână… Cred că mă apropii de un ideal antic gen mens sana in corpore sano, în care să fie valorificat atât potențialul mental, cât și cel corporal al elevilor (și al oamenilor, în general). Mi-ar plăcea o școală mai practică, mai aplicată, în care fiecare să-și poată descoperi și dezvolta talentele. Cred că e un fel de utopie, dar dacă tot m-ai întrebat…

Anul trecut ai scris pe blogul tău un articol din care îți doreai foarte clar să reiasă că lumea citește și că, deși statisticile arată îngrozitor la acest capitol, totuși se citește și în România.  Ce crezi că ar trebui făcut astfel încât oamenii să citească și mai mult?

În primul rând, lipsesc campaniile de încurajare a lecturii susținute de stat. În al doilea rând, sistemul de distribuție a cărților e el însuși deficitar. Există orașe reședințe de județ care nu au nici măcar o librărie. Mie mi se pare cumplit lucrul ăsta. Magazinele și librăriile online suplinesc acest deficit, însă nu suficient. O carte o cumperi de pe internet dacă ai auzit de ea; în librărie o cumperi după ce o răsfoiești, o atingi, o simți; în librărie poți găsi o carte pe care n-ai căutat-o, dar pe care te bucuri că ai găsit-o. Cititorii au nevoie de librării și de biblioteci. În momentul ăsta, cele mai mari și mai frumoase librării și biblioteci sunt în câteva orașe mari din țară. Tot aici se organizează și lansări, târguri de carte, evenimente literare… Însă cititori sunt peste tot, nu doar în București, Cluj, Timișoara sau Iași.

De asemenea, pasiunea cititului nu poate fi dezvoltată exclusiv în școală. Un rol important îl are și familia. Un copil care este obișnuit cu cărțile, cu actul de a citi, căruia i se spun sau i se citesc povești seara înainte de culcare, va fi mult mai atras de lectură, decât unul care crește într-o casă fără cărți. Așa că și părinții joacă un rol destul de important pentru că un copil nu învață doar la școală, ci și acasă. Însă asta nu înseamnă că părinții trebuie să-și oblige copii să citească. Obligația de a citi se poate transforma foarte repede într-o corvoadă (ca și școala). Ca și în ceea ce privește educația școlară și aici mizez tot pe curiozitatea copiilor.

Crezi că o campanie la nivel național sprijinită de Ministerul Culturii și al Învățământului de încurajare a cititului ar ajuta cu adevărat?

În mod sigur, da. Există edituri care au făcut pe cont propriu, și la un nivel mult mai mic, întâlniri cu scriitori români în școli și orașe din provincie, iar receptarea din partea publicului cititor a fost deosebit de entuziastă. Și vânzările editurilor pe măsură. Deci, cu un marketing bun și cartea este un produs vandabil.

Foto: Ema Cojocaru la evenimentul Librar pentru o zi de la Librăria bizantină

În opinia mea este foarte îmbucurător faptul că sunt din ce în ce mai mulți bloggeri de carte care-și dedică tot mai mult timp pasiunii pentru scris și citit. Tu cum vezi toate aceste manifestări? Ajută cu adevărat piața? Crezi că stimulează vânzarea de carte?

Cred că da. Încă nu o ajută la nivelul la care ar face-o o campanie de publicitate sau o campanie națională de încurajare a lecturii, dar blogurile deja au devenit un reper pentru cititori. Drept să spun, eu când am început blogul (știind deja cât de multe bloguri literare existau dinaintea mea) nu aveam mari speranțe că voi avea mulți urmăritori. Însă am fost suprinsă să văd cât de mulți oameni sunt interesați de literatură, cât de mulți citesc recenzii și își fac liste de cumpărături în funcție de recomandările blogerilor pe care-i urmăresc. Editurile au observat și ele lucrul ăsta și foarte multe au creat parteneriate cu blogurile, în funcție de interese. Drept să spun, acum mi se pare destul de dificil să faci cunoscută o carte fără să o promovezi în mediul online. De la o vreme, am mai observat și că scriitorii înșiși și-au dat seama de asta și-și trimit singuri cărțile blogerilor, ceea ce e foarte bine. Implicarea autorului în procesul de promovare a unei cărți este fundamentală.

Îți place să citești. Îți place la fel de mult să și scrii?

Da. M-am apucat de scris tocmai pentru că mi se părea insuficient doar să citesc și să păstrez totul numai pentru mine. Scrisul mi-a devenit acum nu doar obicei, ci și necesitate. Evident că mai mult citesc decât scriu. Dar încep să nu mă mai simt eu însămi dacă trece o zi fără să citesc sau o săptămână fără să scriu.

În afară de lucrarea de doctorat ai mai publicat altceva?

Nu, lucrarea de doctorat este singura carte publicată.

Când vom avea ocazia să te citim în calitate de autor de literatură?

Nu știu dacă aș putea scrie literatură. Am avut mici încercări în liceu (ca mulți dintre noi, probabil), însă acum nu am dorința de a scrie beletristică. Mi se pare că încă nu am citit destul de mult ca să fiu un bun scriitor și, mai ales, nu am citit ca să învăț să fiu scriitor. Eu am citit doar ca cititor. Și nu e același lucru. Asta e o treabă pe care mulți scriitori nu o înțeleg. Oricum, dacă m-ar lovi vreo inspirație, un subiect senzațional pe care trebuie neapărat să-l dezvolt, mai întâi aș face un curs de scriere. Ca orice altă meserie, și meseria de scriitor presupune mai multă transpirație, decât inspirație și, mai ales, e o meserie care se învață. Dacă știm să vorbim, nu înseamnă că știm și să scriem.

Revenind la întrebarea ta, acum mai degrabă aș scrie eseuri decât beletristică.

Ce-ți place cel mai mult la lumea în care trăim?

E greu de răspuns la asta. Îmi place că trăim într-o perioadă în care cunoștințele se răspândesc cu repeziciune, că oameni din colțuri îndepărtate ale lumii pot colabora și pot face lucruri minunate împreună, că avem acces, mai mult decât în orice altă epocă, la toată știința pe care umanitatea a dobândit-o.

Ai vreodată sentimentul că totul se întâmplă în prea mare viteză și că nu mai avem timp să ne oprim să trăim cu adevărat?

Tot timpul. Am început să-l simt după ce am terminat liceul și, pe măsură ce trece vremea, îl simt tot mai accentuat. Însă, după ce am trecut de 30 de ani, am hotărât să mă liniștesc eu puțin și să iau lucrurile așa cum vin, să mă bucur sau să mă întristez pentru fiecare la timpul potrivit. Evident că nu reușesc tot timpul, însă sunt perseverentă.

Unde aleargă omenirea? Tu către ce alergi?

Nu știu unde aleargă omenirea, cei mai mulți oameni cred că aleargă după fericire. Doar că se stresează prea mult să o găsească și atunci e cumva în van toată alergătura și căutarea.

Cât despre mine, am citit undeva ceva de genul: „Când o să mor, singurul meu regret o să fie că nu am putut să citesc toate cărțile” și cam asta e și marea mea dorință și, totodată, marele regret. Nu pot să citesc tot, dar îmi doresc să pot citi cât mai mult, să învăț cât mai mult și să pot da și altora din frumusețea și înțelepciunea pe care le găsesc în cărți.

Chiar avem nevoie de I-Phone7, 8, 9, 10? Tu cum stai la capitolul gadgeturi?

Eu sunt terminată fără telefonul meu „inteligent”. Am de toate: telefon, tabletă, laptop, aparat de fotografiat digital și o grămadă de alte gadget-uri, toate cât mai noi (dar nu neapărat ultimele modele), toate performante. Am devenit dependentă de gadget-uri și conexiune permanentă la internet, dar nu-mi fac mari complexe pe tema asta. Mi se pare normal să fiu la curent cu noile tehnologii, să le folosesc, să mă adaptez.

În ce epocă, perioadă istorică/socială crezi că te-ai fi potrivit cel mai bine?

Nu știu dacă m-aș fi potrivit, dar perioada care mă fascinează și pe care am studiat-o cel mai mult este Evul Mediu (mă refer la cel european). Însă sunt fascinată de orice epocă istorică, îmi place să cunosc particularitățile fiecăreia, să aflu cât mai multe. De exemplu, în ultimul an am citit cât mai mult despre Primul Război Mondial, iar acum mă interesează să mai cobor puțin în timp și să descopăr perioada de dinaintea acestuia.