COOL to meet, Ieşită din tipare

Laura Nureldin: „M-am surprins judecând oameni”

19 feb. , 2018  

Este scriitoare, prezentatoare TV și nimic din zâmbelul larg și umorul pe care le afișează nu ți-ar putea spune că a avut vreodată de suferit din cauza culorii pielii. Laura Nureldin este mulatră și doar pentru acest lucru a fost deseori judecată, alteori jignită fără drept de apel. Când s-a pomenit cu un val de hate în social media în urma unei postări care nu era pe placul tuturor, Laura Nureldin a reacționat. A creat „un album public cu screenshot-uri ale acestor mesaje. L-am numit „Vedete”. Am făcut-o pentru că, mereu, curajul unui bully vine din convingerea că victima lui o să tacă. N-am tăcut. Fiindcă majoritatea oamenilor care îmi scriseseră mesaje private mustind de mizerii pozau în persoane respectabile și deschise la minte. Le-am spălat măștile cu acid. A durut? Sper.” Care sunt prejudecățile cu care a fost privită de-a lungul timpului și cum umorul a scos-o din situații mai mult sau mai puțin delicate, dar și care sunt șansele să-i vedem cărțile publicate în afară, aflați din interviul de mai jos:

Am citit de curând cartea Mici lucruri mărețe a lui Jodi Picoult (publicată de editura Trei, în colecția Fiction Connection) și am înțeles un lucru foarte interesant: anume acela că uneori doar trăind sau confruntându-te cu anumite lucruri ajungi să realizezi că ai unele prejudecăți adânc împământenite în tine, deși  întotdeauna te-ai considerat un om deschis, destupat la minte, fără prejudecăți. Te-ai surprins vreodată gândind despre cineva lucruri pe care în mod normal nu suporți să le vezi la alții?

M-am surprins judecând oameni, asta da. Dar nu din pricina unor prejudecăți, ci, mai degrabă, pentru că tind – tindem? – să-i privim pe ceilalți prin ciobul colorat al propriilor experiențe. Știi ce ai făcut tu într-o situație similară și te întrebi de ce X nu a făcut la fel. Sau chiar îl privești chiorâș din cauza asta. Dar, când realizez că o fac, mă opresc din judecat. Suntem diferiți, am trăit diferit, am fost crescuți diferit și am avut mecanisme diferite de a trece peste sau prin chestii. Să ne-nțelegem, vorbesc aici despre situații de viață, nu despre faptul că mă uit urât când cineva își golește scrumiera din mașină la semafor, de pildă. Mitocănia nu are scuză, indiferent ce viață ai avut.

Ești o persoană de culoare, mulatră, mai exact. Te întreb direct: te-ai confruntat de-a lungul timpului cu prejudecăți din partea oamenilor din această cauză?

Da. De la curiozitate și aparent inocentul „negreasa” (sic!) strigat de câte un copil în parc – spun aparent inocentul, pentru că, odată cu copilul, crește și prejudecata – până la jigniri inimaginabile aduse mie și familiei mele în contexte care, de fapt, nu au nicio legătură cu faptul că sunt mulatră. Social media le oferă o platformă comodă și aparent anonimă celor care gândesc așa. Când nu ai argumente cu care să combați opinia celuilalt, îl faci cioară/maimuță etc. E atât de simplu, nu?

S-a întâmplat vreodată ceva care să te fi afectat în mod deosebit?

Scriam mai sus despre social media. La un moment dat, când am îndrăznit să exprim o opinie care nu era pe placul unora, m-am pomenit cu valuri de hate mail. Da, atunci m-am simțit vulnerabilă, nedreptățită și rănită. Pentru că, fără excepție, mesajele erau despre culoarea mea, despre familia mea etc. Reacția mea a fost să creez un album public cu screenshot-uri ale acestor mesaje. L-am numit „Vedete”. Am făcut-o pentru că, mereu, curajul unui bully vine din convingerea că victima lui o să tacă. N-am tăcut. Fiindcă majoritatea oamenilor care îmi scriseseră mesaje private mustind de mizerii pozau în persoane respectabile și deschise la minte. Le-am spălat măștile cu acid. A durut? Sper.

Consideri că sunt unele lucruri pe care le-ai obținut mai greu doar din cauza culorii pielii?

Nu.

Din punctul tău de vedere cum este în România comparativ cu alte țări, în ceea ce privește prejudecățile etnice și rasiale?

Îmi pare tare rău s-o spun, dar România nu e foarte bine din punctul ăsta de vedere. Și nu doar al prejudecăților etnice și rasiale. Ci și de gen, de vârstă sau de orientare sexuală. Gândește-te la următoarea situație: o mașină îi taie fața alteia. Dacă șoferul-victimă apucă să-l vadă pe celălalt, reacția lui verbală va fi, de cele mai multe ori, așa: dacă e o femeie – „du-te, făăăă, la cratiță!”; dacă e rrom sau are pielea mai închisă la culoare – „cioara dracului!”; dacă e gay (ipotetic, da? Din fericire, nu poți să-ți dai seama de asta chiar așa ușor) – „poponarul ăla”; dacă e în vârstă – „boșorogul” și tot așa. Nu, frate, șoferul respectiv ți-a tăiat fața pentru că e tupeist/inconștient/prost etc. Asta nu are legătură nici cu sexul, nici cu vârsta, nici cu etnia. Dar e prima reacție a multora.

Se spune că umorul este apanajul oamenilor inteligenți, iar cărțile tale debordează de umor. Te-a scos vreodată umorul din situații grele și complicate?

Probabil că da. Nu știu să-ți povestesc o astfel de situație acum, dar autoironia e cea mai bună când realizezi că ai dat-o de gard.

Stereotipurile sunt de fapt reacțiile instinctuale, create în timp, în interiorul unui grup. Cât din reacțiile noastre involuntare se datorează de fapt deprinderilor formate în mijlocul familiilor, al grupurilor cărora le aparținem, al societății?

Mult. Enorm. Dacă, de pildă, toată copilăria auzi că evreii sunt cauza tuturor relelor din lume (eventual sub detestabila denumire „jidani”), o să crești antisemit. Dar te vei considera creștin fervent, deși cam toate personajele pozitive din Biblie sunt… well, evrei.

Tu ai prejudecăți? Te-ai surprins vreodată gândind ceva despre cineva judecându-l doar după aspect, pregătire, condiții sociale? Ne poți povesti?

Nu am judecat, dar am catalogat. Un puști de etnie rromă (18-19 ani), pe terasa unei pizzerii. Eram acolo cu două prietene, lui îi cumpărase cineva o pizza și aștepta să fie gata. L-am întrebat ce-i cu el; ne-a spus că, după majorat, a fost dat afară de la casa de copii, că preferă să doarmă pe stradă pentru că din adăpost a luat păduchi și el nu vrea să fie „împuțit” (exact așa), și că ar vrea să muncească. L-am întrebat dacă are un telefon, ca să poată fi găsit în caz că cineva ar vrea să-i ofere de lucru. Nu avea. Am pus toate bani (s-au strâns cam 100 de lei) și l-am trimis la un magazin din apropiere, să-și ia cel mai ieftin telefon cu cartelă. Când a plecat, ne-am gândit „asta e, probabil că o să plece cu banii și gata. Măcar să-și ia ceva de mâncare din ei”. Dar s-a întors. Cu telefonul, cu bonul și cu restul, pe care voia să ni-l dea înapoi. Și acum mi-e ciudă pe mine că am gândit rău.

Ți-am spus la un moment dat că dacă te-ai fi născut într-o altă țară, cărțile tale ar fi fost deja ecranizate până acum. Tu ce crezi referitor la piața noastră de carte, la șansele pe care le are un scriitor roman de a ieși în față și de a se impune în fața publicului?

Dacă găsești oameni care să creadă în tine, ai toate șansele. Doar că nu trebuie să-ți dorești să te impui. Eu, una, mi-am dorit să primesc ocazia de a le spune oamenilor povești. Și am primit-o. Sunt recunoscătoare pentru asta.

Te-ai gândit să cauți un agent bun pentru a propune spre traducere cărțile tale în străinătate?

Eu scriu direct în engleză, apoi traduc ca să le public în România. Sunt ciudată, știu, dar mi-e mai ușor să povestesc așa. Și da, de la bun început mi-am dorit să public în străinătate; sper să și reușesc asta, cu ajutorul lui Alex Voicescu.

La ce carte/cărți lucrezi acum?

Aștept să dau bun de tipar pentru Revertis (tot fantasy – vampiri, vrăjitoare, the works), care va apărea în primăvară, la Herg Benet, am câteva idei pentru încă două cărți (nu zic ce, wouldn’t wanna jinx it) și lucrez la traducerea cărții unei autoare americane, Reconstituind-o pe Amelia, pentru aceeași editură.

 

De  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

, , , , , , ,