COOL to meet

Mara Coman: eroul meu personal este prietena mea

7 Feb , 2017  

Atât de departe

Și, totuși, atât de aproape.

Un text de Mara Coman, redactor-șef Marie Claire Romania, owner maracoman.ro

„Îmi amintesc perfect ziua în care ne-am cunoscut. Era o zi însorită de iarnă, dar era soare din ăla cu dinți. Dârdâiam din momentul în care am ieșit din casă. Mergeam într-o cafenea – nu mai știu exact unde, dar aș putea să jur că era în apropiere de Cișmigiu. Acolo m-am întâlnit cu unul dintre prietenii mei buni, pe care îl știam din clasa a VIII-a. Mi-a zis că vine și prietena lui, pe care nu o cunoscusem încă – și a apărut. Și-a dat jos puloverul gros, s-a așezat pe scaun, am schimbat câteva vorbe și apoi a scos din geantă suplimentul legislativ din Capital și s-a apucat să citească. Avea de învățat pentru facultate.

Chestia asta cu suplimentul legislativ mi s-a părut cumva extrem de prețioasă. Prețioasă în sensul că… la naiba, doar am ieșit în oraș să bem o cafea. Cum să-ți vină ideea să înveți în cafenea?! Și știu că am fost cumva mirată – eu eram studentă în primul an la Drept, ea în anul doi la ASE, dar mie nu-mi trecuse niciodată prin cap să-mi cumpăr Capital. În fine, am lăsat-o să citească.
—————

Mi-am spus de multe ori că sunt norocoasă. Pentru că am prieteni. Buni. Adevărați. Oameni pe care pot conta. Oameni pe care îi pot suna și când sunt fericită, și când mi-e greu. Oameni care sună, pur și simplu, fără motiv, să mă întrebe ce mai fac.

Nu știu dacă am prieteni mulți sau puțini, dar nu numărul lor contează. Ci genul de relație pe care o am cu ei. Mi-e drag când ne întâlnim și vorbim ore în șir, despre orice. Prețuiesc foarte mult acel Ai nevoie de ceva? chiar și atunci când nu am nevoie de nimic sau sunt într-o situație pe care nu mai eu o pot rezolva. M-am trezit de multe ori gândindu-mă la ei cu recunoștință, dar întrebându-mă dacă eu, la rândul meu, am făcut la fel de multe pentru ei. Și cu părerea de rău că poate nu le-am spus cât de importanți sunt pentru mine. Pentru că ei îmi oferă acel lucru foarte important, și anume că nu mă lasă niciodată să mă simt singură.

Și iată-mă aici, în momentul ăsta, când nu pot scrie despre toți, ci doar despre unul dintre ei. Am ales să scriu despre Cristina nu doar pentru că suntem prietene de peste 18 ani, ci și pentru că avem o relație specială. Și e o relație la distanță: ea locuiește acum în Oslo, eu în București. Și, cu toate astea, e mereu aproape.

Foto: Matei L. Buta/Sapte Seri

 —————

Nu mai știu exact când anume am revăzut-o pe Cristina după acea zi din cafenea. Nici care a fost întâmplarea care ne-a legat. Cred că a fost vorba de câteva pasiuni comune și de bun-simț – o chestie pe care eu o apreciez foarte  mult. Iar ea are această mare calitate de a vrea să ajute. Uneori chiar se dă peste cap. Se bagă în situații complicate, face lucruri care nu-i sunt deloc la îndemână, doar ca să ajute pe cineva.

18 ani e mult. E jumătate din viața mea. Și e greu să spun ce ne-a unit în timpul ăsta. Îmi amintesc, de exemplu, că într-o seară eram foarte supărată și că plângeam singură, în camera mea. Am sunat-o, i-am povestit ce-i cu mine. A venit la mine în seara aia și mi-a adus suc de portocale roșii. OK, probabil că vă gândiți că e o bagatelă, un lucru mic, că era doar niște suc. De acord. Dar eram studente amândouă, n-aveam bani de mai nimic. La vremea aia, sucul era un răsfăț. Și știu că ea a făcut un efort ca să cumpere sucul ăla, doar pentru că mie îmi plăcea foarte mult. Doar ca să mă facă să mă simt mai bine.

De-a lungul anilor, au fost multe. Cu ea am fost prima dată în Club A. Cu ea am plecat în concedii. Am citit aceleași cărți și le-am disecat împreună.Am petrecut multe seri vorbind până în zori – și încă mai facem asta. Într-un an, am rămas amândouă în București, de Crăciun și Revelion, spre disperarea familiilor care n-au înțeles de unde a apărut revolta asta. Când eram cu mama la spital, a plecat cu un taxi de la birou doar ca să-mi aducă medicamente pentru ea (și a făcut un accident pe drum). Am locuit cu ea pentru o perioadă. M-a convins să merg la mare cu cortul (și nu, nu-mi place nici cu cortul, nici în Vama Veche). Am râs împreună și, uneori, una de alta J. Am plecat la Sibiu, la un festival – mi-a spus atunci că stăm la un prieten de-ai ei, care are un apartament gol. În dimineața aceea, când ne-am întâlnit, am făcut ochii mari când am văzut că plecase de acasă cu sacul de dormit. Ei bine, nu era chiar apartamentul unui prieten – ci al unui prieten care avea un prieten și care, la rândul lui, avea un coleg care-i lăsase cheile în weekend. Cristina râde și acum de fața pe care am făcut-o când am aflat povestea. Și nu mi-a zis dinainte pentru că știa că, în contextual ăla, n-aș fi plecat de acasă nici în ruptul capului. Îmi spune că limitele mele sunt mai limite decât ale celorlalți. Și are dreptate. Eu sunt mai conservatoare, ea e mai liberă. Îmi place chestia asta la ea.

Sunt aproape 9 ani de când Cristina nu mai stă în București. Inițial, când a aplicat pentru job-ul din Copenhaga, n-am crezut că o să plece. Apoi s-a întâmplat și a fost ciudat – era ca o despărțire. A fost cu promisiuni: că o să vorbim, că o să ne vizităm, că o să ne scriem mesaje și mailuri. Că nu suntem, totuși, atât de departe. Dar știam amândouă că este o distanță, că nu mai puteam să dăm un telefon și să spunem: Vin la tine în jumătate de oră. Dar, cumva, în ciuda miilor de kilometri, distanța nu se simte. În primul an, am vorbit cu orele la telefon, în fiecare seară. Mai facem asta și acum, dar nu chiar în fiecare zi. Ne vedem în București, la Oslo sau, uneori, la Paris. Ea vine mai des în țară decât pot eu să plec. O sun când sar în sus de fericire, când sunt furioasă, când nu știu ce să fac și am nevoie de un sfat. Îmi răspunde și conversația cu ea îmi face bine. Ba chiar spune niște chestii foarte faine despre mine și-mi amintește că, dacă vreau, chiar pot face orice.

OK, am ajuns aici cu textul, ar trebui să închei cumva, dar, din fericire, povestea asta nu are final. Am vorbit despre cum ne-am cunoscut, despre lucrurile pe care le-am făcut împreună (mă rog, nu se pot scrie chiar toate). A venit în București de sărbători. Am mers să mâncăm în oraș, am cumpărat cadouri împreună și am stat de vorbă până ni s-au închis ochii.
Am crescut, nu mai bem suc de portocale roșii. Dar legătura dintre noi e la fel de puternică. Și sunt convinsă că o să fie la fel și peste alți 18 ani, când o să fim două doamne cu vârste respectabile, cu pălărie și ruj roșu, care tot timpul mai au ceva de povestit.”

 

De  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

, , , , , , ,