COOL to know, COOL to meet, Ieşită din tipare

Mark Sullivan: M-am întors acasă schimbat, recunoscător pentru fiecare moment (…) decis să onorez și să relatez povestea lui Pino

25 sept. , 2018  

I-a luat unsprezece ani să documenteze și să scrie romanul Sub un cer sângeriu (editura Trei), însă Mark Sullivan a știut cum să-l facă pe Pino Lella, protagonistul cărții sale, să se deschidă și să spună o poveste veche de șaizeci de ani, ascunsă adânc în sufletul său. Cum a documentat această poveste, cum au ajuns cei doi să se împrietenească și de ce această carte i-a salvat și pe unul și pe celălalt, aflați din interviul de mai jos, oferit de autorul cărții pe site-ul său: marksullivanbooks.com.

Pasionat fiind de aventuri, ați declarat că vă atrag poveștile ale căror personaje sunt împinse până la limită, iar Pino Lella, eroul romanului Sub un cer sângeriu, este în mod cert un astfel de personaj. Și-a riscat viața călăuzind evrei peste Alpi în Elveția neutră, apoi a devenit spion în cadrul Înaltului Comandament German. Un erou dintre cei mai improbabili, Pino Lella a fost martorul unor atrocități inexprimabile, care l-au împins până la limitele sale. Ce l-a făcut capabil de acest lucru? Ce l-a făcut să fie altfel decât mulți alți contemporani ai săi?

Pe mine mă interesează eroii care sunt împinși până la limitele lor, forțați să se depășească pe sine, iar Pino este în mod cert unul dintre ei.

După ce m-am ocupat unsprezece ani de această poveste, am ajuns să cred că Pino a fost capabil să supraviețuiască tuturor acestor situații incredibile datorită bunului său simț elementar, recunoștinței, precum și dragostei sale de viață; datorită profundei sale inteligențe afective; datorită credinței lui fundamentale în miracolul fiecărei clipe, chiar și al celor mai sumbre, și în promisiunea unui viitor mai bun, chiar și atunci când această promisiune nu era garantată.

Această filozofie, sau, dacă vreți, busolă interioară, l-a făcut pe Pino capabil să se depășească pe sine, să nu se gândească la sine în momentele de criză. A învins primejdiile iernii în Alpi concentrându-se pe oamenii pe care îi salva, pe sentimentele și dorințele lor. Ca spion, cred că a crezut cu tărie în valoarea misiunii lui și s-a simțit obligat să depună mărturie pentru atrocitățile comise de către naziști în Italia.

Pino mai era și foarte tânăr la vremea respectivă și, ca orice tânăr impetuos, a permis rareori îndoielii să i se strecoare în gânduri, fie sus în Alpi, fie jos în Milano, în compania generalului Leyers. Și, bineînțeles, Anna a fost cea care i-a dat această tărie.

Când ați stat de vorbă prima dată cu Pino în viața reală, s-a arătat reticent să-și relateze povestea, convins fiind că fusese mai degrabă un laș decât un erou. Dar dumneavoastră l-ați convins să vorbească și ați călătorit în cele din urmă în Italia, pentru a-i asculta povestea. Vorbiți-ne despre acest lucru.

Când i-am telefonat prima dată din State, mi-a spus că nu înțelege de ce aș fi interesat de el. Eu i-am spus că, din ceea ce știam eu despre povestea lui, era un erou neobișnuit. Atunci i s-a schimbat glasul și mi-a răspuns că e mai degrabă un laș decât un erou. Asta m-a intrigat și mai mult și, după alte câteva convorbiri telefonice, s-a declarat de acord să vin la el în Italia, pentru a afla povestea în întregime și de la el personal.

Când l-am vizitat prima dată, am rămas trei săptămâni. El avea șaptezeci și nouă de ani și locuia într-o veche vilă, aflată în stare de degradare, în minunatul orășel Lesa de pe malul Lacului Maggiore, la nord de Milano. Eu am locuit într-un apartament aflat la al treilea nivel al vilei, cu vedere la acoperișuri de țiglă roșie, la apă și la Alpii de dincolo de lac.

Pino învățase de mic să vorbească fluent italiana, franceza și engleza. Trăise mai bine de treizeci de ani în California, astfel încât nu am avut nevoie de translator.

Am stat de vorbă ore în șir în salonul lui, care era ticsit de vechi tapiserii și tablouri, un pian impunător și amintirile unei vieți lungi și fascinante. L-am ascultat ore, zile și apoi săptămâni la rând, cum și-a evocat trecutul.

Dar, când am ajuns eu la Pino, trecuseră deja mai bine de șase decenii. Amintirile se modifică și pălesc odată cu trecerea timpului. Iar o minte conștientă, torturată, va bloca anumite trăiri traumatice, le va îngropa în subconștient sau le va umbri, astfel încât victima să le poată privi de la o distanță enormă și fără multă emoție.

Uneori era evaziv. Modest din fire, minimaliza deseori rolul său și primejdiile pe care le înfruntase. Am fost deseori nevoit să-l presez să-mi relateze pur și simplu întâmplările, fără să le dea un anumit sens. Atunci a început să iasă la suprafață stratul mai profund al poveștii.

Am râs. Am plâns. Ne-am împrietenit.

A fost, până la urmă, una dintre cele mai emoționale și gratificante experiențe din viața mea.

În timpul războiului, în vreme ce alții stăteau și priveau cu frică, Pino a riscat și a acționat fără să se gândească la viața lui. Și totuși, în pofida altruismului său, în momentul crucial a pus viața înaintea iubirii. Vorbiți-ne despre acest lucru și dacă Pino a reușit să se împace cu el.

Ascultându-i povestea, am fost și eu uluit de neînfricarea și altruismul lui.

În Alpi, la vârsta de 17 ani, Pino a călăuzit evrei în miezul iernii, de la o școală de băieți catolică peste Alpi în Elveția, uneori luându-i în spinare și ducându-i pe schiuri în siguranță. Ulterior, când a devenit șoferul unui influent general nazist și, odată cu aceasta, un spion, și-a riscat viața în repetate rânduri, pentru a furniza informații partizanilor și Aliaților.

Fiindcă purta uniforma germană, multă lume, care nu-i cunoștea rolul de spion, inclusiv fratele lui, l-a considerat pe Pino un trădător. Ce l-a făcut să suporte izolarea a fost povestea lui de iubire cu Anna, camerista amantei generalului nazist pentru care lucra Pino ca șofer.

Anna e cu șase ani mai în vârstă decât el, o femeie cu un trecut misterios, dar devine confidenta și iubita lui Pino. Anna e refugiul lui, unul dintre puținele locuri în care Pino poate regăsi o judecată sănătoasă și speranța într-un viitor dincolo de război.

Dar, cum spuneați, vine mai târziu, în carte și în război, un moment când în Milano domnesc haosul și anarhia, iar Pino este obligat să aleagă între viață și iubire.

Scena aceasta este punctul culminant emoțional al romanului, pe care a trebuit să i-l smulg lui Pino după mai bine de șaizeci de ani.

Când mi-a descris prima dată scena, vag și reticent, Pino a fost vizibil tulburat și a afirmat că nu a asistat personal la eveniment, ci că i-a fost relatat de către bătrâna portăreasă cu ochelari cu lentile groase, și că acesta s-a produs undeva pe străzile din centrul orașului Milano. L-a zdruncinat până și recunoașterea acestui fapt, a plâns puțin și apoi a privit multă vreme în gol.

M-a întrebat dacă putem vorbi despre altceva. Asta am și făcut, dar, pe măsură ce se însera, Pino, un om vesel din fire, a devenit tot mai posomorât și agitat. M-a rugat să-l las să se odihnească până a doua zi dimineața.

Mai târziu în seara aceea l-am auzit de sus, din apartamentul meu, cântând la pian o compoziție furtunoasă și tunătoare, pe care nu am recunoscut-o. A doua zi dimineața arăta istovit și mi-a spus că nu dormise bine. În următoarea dimineață arăta dărâmat și mi-a spus că avusese mai multe coșmaruri, în care fusese martorul acelui eveniment.

Mi-a descris cu lux de amănunte versiunea din coșmar a evenimentului, iar faptul că mi-a relatat-o l-a zdrobit atât fizic, cât și psihic.

Mi-a spus plângând cu suspine: ”Nu am spus nimic. Nu am făcut nimic.”

Chinul sufletesc al lui Pino era atât de crud și palpabil, încât m-a zdruncinat până-n măduva oaselor. Am făcut singurul lucru posibil, m-am dus și l-am strâns în brațe pe bătrânul domn, în vreme ce-și vărsa necazul și suferința.

În roman îi ofer cititorului versiunea din coșmar a cumplitului impas în care s-a aflat Pino, fiindcă eu cred că versiunea aceasta este mai aproape de adevărul a ceea ce i s-a întâmplat în realitate lui Pino în cursul acelor ultime zile de război sinistre din Italia, și vreau ca cititorul să parcurgă același drum sfâșietor.

Dacă Pino a reușit să se împace cu acel moment și cu războiul?

Dacă e să judec după purtarea lui obișnuită, din zilele când am retrăit împreună viața lui la șaptesprezece și optsprezece ani, precum și din următorul deceniu, cât a durat munca mea de cercetare, aș spune că da, categoric. Pino a fost și este unul dintre cei mai veseli, prevenitori și generoși oameni pe care i-am cunoscut vreodată.

Dar în dimineața când mi-a relatat coșmarul lui a fost cu totul altfel. Arăta de parcă ar fi văzut o nălucă și fusese transpus într-o transă amară. N-am să uit expresia lui câte zile voi avea.

Dumneavoastră ați lucrat ca jurnalist de investigație atât pentru ziare, cât și pentru reviste. De ce nu ați relatat această poveste ca pe o narațiune liniară, non-fictivă?

R: Aceasta a fost intenția mea inițială, dar, după ce am încercat ani de zile să scot la iveală povestea documentată, în întregime atestată, am renunțat.

Atâtea persoane decedaseră până să aflu eu de Pino Lella, iar naziștii arseseră atâtea documente referitoare la această poveste, încât chiar și după zece ani de cercetare încă mai eram nevoit să fac supoziții fondate, pe parcursul narațiunii.

Odată ce am acceptat acest fapt, am știu că mă aflu pe terenul ficțiunii istorice și că scriu la un roman. Am cedat și m-am adaptat noilor cerințe.

Cerințele unui autor de non-ficțiune diferă de cele ale unui romancier. Primul trebuie să se orienteze după faptele documentate și relatările martorilor oculari. Al doilea trebuie să pătrundă până la un adevăr mai profund, afectiv.

Eu am mers în această direcție și sunt bucuros că am făcut-o.

Cartea îi este dedicată în parte lui ”Robert Dehlendorf, care a aflat primul povestea și m-a salvat”. În drum spre petrecerea la care ați aflat despre Pino Lella v-a trecut prin minte să vă sinucideți și v-ați ”rugat pentru o poveste, pentru ceva mai mare decât ființa mea, un proiect în care să mă pot cufunda”. Povestea aceasta v-a salvat pe dumneavoastră. Ce l-a salvat pe Pino? Vorbiți-ne despre prietenia dumneavoastră și ce a însemnat Pino pentru dumneavoastră.

Luna ianuarie a anului 2006 a fost cumplită pentru mine. Cu un an în urmă, în luna iunie, fratele meu își pierduse viața din cauza alcoolului. Mama mea își pierduse mințile din cauza alcoolului. Eu scrisesem o carte care nu plăcuse nimănui și eram amestecat într-un conflict de afaceri.

În ziua aceea am avut gândul sumbru că polițele mele de asigurare erau mai valoroase decât viața mea și potențialul meu pe viitor. În timpul unui viscol m-am gândit serios să intru cu mașina în parapetul unui pod de pe o șosea interstatală din apropierea casei mele, dar m-au salvat gândurile la soția mea și la fiii mei. Niciodată nu mă mai simțisem atât de tulburat și m-am rugat într-adevăr pentru o poveste.

Nu știu dacă vă vine să credeți, dar în seara aceea, la o petrecere la care mă obligase să merg soția mea, care era bolnavă, în Bozeman, Montana, dintre toate locurile posibile, am aflat primele frânturi din povestea lui Pino Lella. Larry Minkoff, un coleg de breaslă, mi-a spus că auzise câte ceva despre Pino și povestea lui, dar că nu avea de gând să o valorifice.

Minkoff mi-a făcut cunoștință cu Bob Dehlendorf. Acesta înregistrase succese pe Wall Street, după care se mutase în vest și cumpărase ferma la care filmase Robert Redford ”Îmblânzitorul de cai”. Mai era și proprietarul unei mici zone de schiat din California și era fascinat de al Doilea Război Mondial.

La sfârșitul anilor 1990, Dehlendorf a petrecut o vacanță mai lungă în Italia, unde l-a cunoscut întâmplător pe Pino. Deși Dehlendorf era cu câțiva ani mai tânăr, cei doi s-au împrietenit. După câteva zile, Dehlendorf l-a întrebat pe Pino ce trăise în timpul războiului.

Pino nu mai spusese nimănui, dar avea sentimentul că sosise momentul să o facă, așa că a început să-i povestească despre părintele Re și acțiunile lor de salvare, precum și despre generalul nazist pentru care lucrase ca șofer.

Dehlendorf a rămas uimit. Cum era posibil că povestea aceasta să nu mai fi fost niciodată relatată?

Aceasta a fost și reacția mea, suficientă pentru a mă sui în avion și a pleca în Italia.

Pe parcursul acelor prime trei săptămâni, pe măsură ce Pino și-a deschis tot mai mult sufletul, am simțit profunda lui durere și m-am minunat de capacitatea lui de a merge mai departe, după ce fusese atât de deprimat și traumatizat, încât se gândise și el să se sinucidă. A trebuit să-l consolez în repetate rânduri pe parcursul lungii lui relatări și am fost mișcat iarăși și iarăși.

În perioada aceea am aflat de la Pino nu doar detaliile poveștii lui din război, ci și despre viață și despre valorile lui și despre nenumăratele bucurii cu care fusese binecuvântat, după ce-l predase pe generalul Leyers parașutiștilor americani în ultima zi de război. Asta m-a făcut să realizez câte lucruri periclitasem numai gândindu-mă la sinucidere.

Aveam o soție minunată, iubitoare, și doi fii remarcabili. Aveam o poveste senzațională de relatat. Aveam un prieten nou și drag. Eram mai mult decât norocos. Când am plecat din Italia după acea primă ședere, m-am simțit binecuvântat să fiu în viață.

M-am întors acasă schimbat, recunoscător pentru fiecare moment, indiferent cât de imperfect ar fi fost el, și ferm decis să onorez și să relatez povestea lui Pino câtor mai mulți oameni.

Dar nu m-am gândit că va dura atât de mult.

Ați petrecut aproape nouă ani cercetând această poveste, având drept impedimente, pe de-o parte, un soi de amnezie colectivă referitoare la Italia și italieni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și, pe de altă parte, faptul că naziștii arseseră în stil mare documente către sfârșitul războiului. Ocupația nazistă în Italia și rețeaua clandestină de salvare a evreilor italieni nu s-au bucurat de multă atenție. Cum se face că istoricii au ajuns să vorbească despre Italia ca despre un ”front uitat”?

Mi-a trebuit foarte mult timp să scot la suprafață detaliile referitoare la povestea lui Pino. Să nu uităm că inițial am încercat să o scriu ca pe o non-ficțiune și am dorit să consolidez materialul faptic al narațiunii.

De-a lungul anilor, între alte proiecte, am petrecut câteva săptămâni în arhivele de război naziste din Berlin și Freiburg, Germania, precum și în arhiva americană din Maryland. Am mai făcut două călătorii în Italia și am mai vizitat Germania de încă două ori. În tot acest timp am avut drept impediment faptul că naziștii, și îndeosebi Organizația Todt, arseseră documente în ultimele zile de război.

Organizația Todt a fost o combinație între Corpul de ingineri și Corpul de intendență ale armatei americane. Organizația a construit fortificații pe tot cuprinsul Italiei și al Europei. A fabricat sau furat tot ce-i trebuia armatei germane, de la tunuri la uniforme, de la muniție la alimente. A făcut asta pe toate fronturile teatrului de operațiuni european, folosindu-se de sclavi. Milioane de sclavi.

De fiecare dată când Hitler invada o țară, toți bărbații în putere erau luați și folosiți ca așa-ziși ”muncitori forțați”. Acești sclavi au întărit frontul rusesc. Au construit zidul vestic de cazemate, baraje antitanc și instalații de artilerie, pe care l-au înfruntat soldații americani în Ziua Z. Au construit Linia Gotică, respectiv Verde, din Italia. Au construit până și lagăre de concentrare.

Nemții au ținut evidența activităților lor într-un mod de-a dreptul fanatic, dar, în momentul eliberării Italiei, nu mai rămăseseră decât puține documente referitoare la Organizația Todt și cei peste un milion de sclavi care au trudit pentru naziști în timpul ocupației. Oriunde căutam, aceeași situație. Se estimează că unsprezece milioane de oameni au fost forțați să muncească pentru Organizația Todt pe tot cuprinsul Europei, dar documentele încă existente, referitoare la o piesă vitală a mașinii de război a lui Hitler, nu ar umple decât vreo trei fișiere.

Cum spuneați mai devreme, a existat și încă mai există o amnezie colectivă în ceea ce privește Italia și italienii în al Doilea Război Mondial. Acest lucru se datorează în parte barbariei la care au asistat atâția italieni, ca Pino Lella, în ultimele zile ale conflictului. Italia de Nord a căzut pradă anarhiei, iar execuțiile publice vindicative erau larg răspândite. Situația a fost atât de rea, încât mulți luptători curajoși din Rezistență și-au ținut gura și nu au vorbit niciodată despre ce au văzut când au fugit naziștii înspre granița austriacă.

Un fost partizan bătrân mi-a spus că erau tineri și voiau să uite acele vremuri cumplite. ”Nimeni nu vorbește despre război în Italia”, mi-a spus. ”Așa că nimeni nu-și amintește.”

Eu mai cred și că istoricii tind să ignore Italia fiindcă generalul Eisenhower a decis să retragă mai multe divizii din Italia la sfârșitul primăverii lui 1944, pentru a susține bătălia pentru Franța. După eliberarea Romei în iunie 1944, forțele Aliate slăbite, rămase în Italia, practic au încetat să mai înainteze. Iar jurnaliștii, istoricii și romancierii și-au îndreptat atenția în mare parte către drama Zilei Z și urmările acesteia.

Cred că acest lucru a fost în oarecare măsură în favoarea mea. Italia în al Doilea Război Mondial era un subiect neglijat și neexaminat, care a devenit cu atât mai incitant pentru mine, pe măsură ce lucram la carte. De exemplu, mi-am dat seama foarte devreme că, pe lângă povestea lui Pino, puteam spune și povestea mai amplă a bătăliei pentru ceea ce Winston Churchill a numit ”punctul sensibil al Europei”.

În pofida unor execuții vindicative tolerate, ca repercusiune imediată a războiului, autoritățile italiene au judecat relativ puțini colaboraționiști. Generalul Leyers, care s-a aflat, după propriile spuse, la stânga Führer-ului și a fost în mod discutabil al doilea om pe scara puterii în Italia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a numărat printre cei care nu au fost niciodată puși sub acuzare. Explicați-ne ”Nürnbergul italian lipsă” și cum se face că generalul Leyers nu a fost pedepsit pentru omor.

Povestea aceasta este un alt motiv pentru care subiectul Italiei în timpul războiului nu a primit atenția cuvenită.

Vreme de aproape doi ani după încheierea conflictului, procurorii Aliați au pregătit dosare împotriva unor fasciști și naziști marcanți, acuzați de crime de război în Italia. Unul dintre acești nemți, care fusese reținut și aștepta să fie judecat, a fost omul pentru care a lucrat Pino ca șofer: generalul-maior Hans Leyers, șeful Organizației Todt în Italia, aflat în subordinea directă a lui Adolf Hitler.

Nu putem subestima puterea lui Leyers. Titlul lui oficial era Generalbevollmächtigter des Reichsministers für Rüstung und Kriegsproduktion  für Italien. Adică: Împuternicitul plenipotențiar în Italia al ministrului înarmării și producției de război.

Conform titlului său, Leyers era ”plenipotențiar”, ceea ce înseamnă că acționa cu autoritatea deplină a Reichsminister-ului Albert Speer. În realitate acționa cu autoritatea deplină a lui Hitler.

Leyers construia, fabrica sau fura ceea ce-și doreau Hitler și generalii lui. Și pentru asta s-a folosit de sclavi, precum constructorii faraonilor egipteni. Ca șofer al lui Leyers, Pino a văzut cu ochii lui vastele armate de muncitori forțati aflați sub ordinele generalului. A văzut oameni puși la muncă până la moarte și brutalizați de către oamenii lui Leyers.

Dar generalul nu a fost niciodată judecat, ci a fost eliberat dintr-un lagăr de prizonieri de război, de la marginea orașului austriac Innsbruck, după douăzeci și trei de luni de la încheierea războiului. Ani de zile nu am știut de ce.

Dar în interviurile pe care le-am purtat în 2016 in Germania, fiica lui Leyers, fostul duhovnic și fostul asistent al acestuia mi-au spus că generalul a fost eliberat după ce depusese în secret mărturie împotriva lui Albert Speer, arhitectul lui Hitler, comandantul Organizației Todt și singurul membru al cercului intern al Führerului care a scăpat de ștreang la procesele de la Nürnberg pentru crime de război.

Speer a fost în cele din urmă condamnat la 20 de ani în închisoarea Spandau, pentru folosirea de sclavi.  Duhovnicul și asistentul lui Leyers mi-au mai spus că Leyers le adusese procurorilor dovezi că ajutase evrei și catolici aflați în pericol de moarte în Italia în perioada ocupației naziste. Adevărul este ceva mai complicat.

În primăvara anului 1947, lumea se cam săturase de procesele pentru crime de război și voia să meargă mai departe. Comunismul prinsese picior în Italia, iar Aliații au început să se teamă că procesele deschise, împotriva naziștilor și fasciștilor, ar putea face țara și mai receptivă la influența rușilor. Astfel s-a renunțat, fără tam-tam, la planurile unui Nürnberg italian. Procesele nu au mai avut loc.

Crimele și acuzațiile au fost îngropate. Leyers și ceilalți responsabili pentru atrocități au fost eliberați, iar generațiile viitoare de italieni au păstrat puține amintiri colective despre ceea ce s-a întâmplat cu exactitate în nordul Italiei în timpul războiului.

De ce a păstrat Pino Lella mai bine de șaizeci de ani tăcerea asupra ceea ce trăise? E ceva neobișnuit?

Nu e ceva neobișnuit. Făcând cercetări pentru această carte am aflat că eroi și victime tragice ale frontului italian se întâlneau frecvent, dar deseori nu-i plângea nimeni sau nu vorbea nimeni despre ei, în mod intenționat.

Pino și mulți, mulți alți supraviețuitori ai războiului din Italia și-au blocat amintirile celor trăite. Aceștia, la fel ca Pino, au văzut bărbați și femei în cele mai nobile și în cele mai barbare momente ale lor. Aceștia, la fel ca Pino, au făcut față provocărilor, au reacționat și imediat, în victorie și în tragedie deopotrivă, și-au îngropat amintirile și nu au vorbit cu nimeni.

Din câte am observat eu, italienii mai în vârstă nu vorbesc deschis despre război. Pentru generațiile mai tinere e ca și cum nu ar fi avut loc. Un fost partizan bătrân, pe care l-am intervievat, mi-a spus că recent, când s-a dus fără nicio tragere de inimă într-un liceu din Milano, la invitația unui profesor de istorie, pentru a le vorbi elevilor despre război, aceștia au râs de el. Au spus că e imposibil ca lucrurile pe care le văzuse el să se fi produs vreodată.

Și nu au fost doar italienii.

După cum relatez mai târziu în carte, tatăl unuia dintre prietenii mei apropiați din copilărie a făcut parte din armata americană și a luptat în Italia. Peter nu a vorbit niciodată despre război și evita întrebările despre serviciul său militar activ. După moartea tatălui său, prietenul meu a scotocit în podul casei acestuia și a găsit într-o cutie o distincție Silver Star pentru vitejie, precum și o citare pe ordin de zi a lui Peter pentru eroism în bătălia de la Monte Cassino, una dintre cele mai brutale bătălii din al Doilea Război Mondial, de pe toate fronturile. La fel ca Pino, Peter nu vorbise cu nimeni despre asta.

În viața reală și în carte, Pino a fost înconjurat de oameni curajoși, talentați, care au realizat lucruri importante atât în timpul războiului, cât și după încheierea acestuia. Povestiți-ne despre familia lui Pino și prietenii lui, care au devenit eroi naționali, ”Drepți între popoare”, creatori de modă, piloți de curse, unul dintre ei chiar sfânt.

Nu chiar sfânt. Ildefonso Schuster, cardinal și arhiepiscop de Milano în timpul și după încheierea războiului, a depus eforturi pentru a salva orașul și pe evrei în timpul ocupației naziste. El cunoștea și a susținut rețeaua catolică clandestină, constituită pentru a scoate evrei din Italia, mulți dintre ei peste Alpi în iarna 1943-44. După moartea cardinalului Schuster, viitorul Papă Ioan Paul al II-lea i-a susținut sanctificarea și l-a beatificat. Trupul lui binecuvântat se află într-un sarcofag de sticlă în Duomo, în centrul orașului Milano.

Părintele Luigi Re a condus Casa Alpina, școala de băieți catolică aflată în munții din nordul Italiei, unde se adunau evrei și alți fugari, înainte de a porni în anevoioasa ascensiune către Elveția. Părintele Re a organizat aceste acțiuni de salvare. Pino, fratele lui, Mimo, și alți băieți le-au fost călăuze. Pentru că și-a pus în repetate rânduri viața în pericol, părintele Re a primit din partea Institutului Yad Vashem, Memorialul Victimelor Holocaustului din Israel, titlul de ”Drept între popoare”. El a fost îngropat pe pârtiile de schi aflate mai sus de școală.

Părintele Giovanni Barbareschi, un apropiat al cardinalului Schuster și falsificator pentru rețeaua catolică clandestină, a primit și el titlul de ”Drept între popoare” pentru rolul său în acțiunile de salvare a evreilor din Italia. Barbareschi, Re, preoți și călugărițe, catolici obișnuiți și-au pus viețile în pericol în repetate rânduri, pentru a salva alți oameni, ceea ce explică de ce au reușit să supraviețuiască 41 000 dintre cele 49 000 de mii de evrei care se estimează că trăiau în Italia înainte de invazie.

Părinții lui Pino și alte rude ale sale au lucrat în domeniul modei în Milano. Mama și tatăl lui au creat și fabricat poșete de lux. Mătușa și unchiul lui au creat și fabricat articole de marochinărie, pe care le-au vândut în lumea întreagă. Familiile Lella și Albanese au făcut parte din mișcarea de rezistență, creată la scurt timp după ce naziștii au invadat Italia și l-au așezat pe dictatorul fascist demis Benito Mussolini în fruntea unui guvern-marionetă, în septembrie 1943. Membrii familiei Lella au contribuit în mod activ, până la sfârșitul vieților lor, la promovarea orașului Milano drept centru mondial al modei.

După război, fratele mai tânăr al lui Pino, Mimo, a fost citat pentru eroism, pentru faptul că, la numai șaisprezece ani, a oprit și luat sub arest o companie de soldați naziști. Mai târziu a înființat Lella Sport, o companie producătoare de îmbrăcăminte pentru schi și atletism.

Verișoara lui Pino, Licia Albanese, a fugit în America înainte de invazie și și-a petrecut lunga carieră de sopranistă cântând ca solistă la Metropolitan Opera din New York, sub bagheta lui Arturo Toscanini. A decedat în 2014.

Alberto Ascari, care l-a învățat pe Pino să conducă un automobil, și-a împlinit visul din copilărie și a devenit un erou național. La volanul unui Ferrari, Ascari a fost de două ori campion mondial de Formula 1. A murit în 1954, în timpul unui antrenament pe circuitul de la Monza. Cincizeci de mii de oameni au asistat în Duomo la înmormântarea lui. Este considerat unul dintre cei mai buni piloți de Formula 1 ai tuturor timpurilor.

Maiorul Frank Knebel din armata americană s-a întors în California și a devenit editor de ziare. La moartea sa s-au găsit niște note criptice referitoare la intenția sa de a scrie o poveste despre o ”mare intrigă”, petrecută în Milano în ultimele zile de război. Nu a scris-o niciodată.

Carletto Beltramini a devenit negustor de automobile Alfa Romeo, a trăit pretutindeni în Europa și a rămas până la capătul vieții sale un prieten apropiat al lui Pino Lella.

Generalul-maior Hans Leyers s-a mutat în orășelul german Eschweiler după eliberarea sa din lagărul de prizonieri de război, când s-a renunțat la punerea lui sub acuzare pentru crime de război. Leyers avea o avere considerabilă, dar sursa acesteia a rămas neclară. El și soția lui au avut suficienți bani pentru a renova conacul de pe un vast domeniu pe care-l moștenise soția lui. Leyers a finanțat înălțarea unei biserici și a administrat domeniul până la moartea sa în 1983. Așa cum îi prezisese lui Pino în timpul războiului, a trăit bine înainte de Hitler, în timpul lui Hitler și după Hitler.

Pino Lella are 91 de ani și locuiește încă pe malul Lacului Maggiore, de unde poate vedea în nord Alpii.

Ați spus că James Patterson, autor de bestselleruri la nivel mondial și coautorul dumneavoastră la seria Private, v-a ținut un ”masterclass de ficțiune comercială”. Ce anume v-a învățat și în ce măsură v-au schimbat aceste lucruri viața de scriitor?

Domnul Patterson mi-a ținut într-adevăr un masterclass de ficțiune comercială. Scrisesem zece romane, înainte ca el să-mi propună să colaborăm, și credeam că știu ce fac.

Nu știam. Nu cu adevărat.

În primele mele lucrări de ficțiune improvizasem în cea mai mare parte, tot scriind și rescriind versiuni, înainte să se ivească povestea adevărată. Patterson era de părere că intriga trebuie construită înainte.

La început nu mi-a fost ușor, dar curând am adoptat modul lui de a gândi, potrivit căruia scrierea unui roman este similară cu construirea unei case. Întâi trebuie să fii arhitect, să proiectezi layoutul și structura, înainte de a începe să te gândești la orice altceva.

Patterson m-a mai învățat și că noi avem rolul de a distra, nu de a educa, și că poveștile noastre sunt puse în mișcare de suspans și mister, dar se concentrează asupra sentimentului. A insistat să-mi bage asta în cap și cred că scriitura mea a devenit mai bună în principal datorită acestui lucru.

Sub un cer sângeriu este o poveste epică, desfășurată pe o pânză vastă, dar am încercat să fiu tot timpul atent la tempoul poveștii. Am făcut acest lucru concentrându-mă asupra sentimentelor pe care le-a emanat Pino când mi-a relatat întâia oară povestea lui.

De  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

, , ,