COOL to know

Oameni de meserie (IV) – Omul care aduce laptele

20 Dec , 2017  

Cei din generațiile mai vechi cu siguranță că își amintesc de sticlele cu lapte aduse în pragul ușii în fiecare dimineață, de lapte cu gust și caimac, de mirosul ușor afumat, când gospodinele îl uitau prea mult la fiert. „Vezi să nu dea laptele în foc!”. Aceasta este o grijă de care astăzi am scăpat, pentru că laptele pasteurizat, ambalat în cutii de carton nu are nevoie de fierbere. Însă, odată cu asta, am pierdut și un anume parfum al vieții și prezența atât de familiară a lăptarului, cel care, prin micul său gest, ne spunea zi de zi că totul este în regulă, viața merge mai departe, în ritmul ei firesc.

La începutul secolului trecut, lăptarul era o figură familiară în peisajul urban din Europa sau Statele Unite. Cu bidoanele așezate într-o căruță trasă de cai, pe cărucioare împinse manual sau vehicule electrice ulterior, lăptarii își făceau conștiincioși rondul de dimineață. În zilele foarte călduroase veneau și de două ori pe zi – laptele era aliment foarte perisabil, iar despre frigider sau răcitor cu gheață nu se punea problema. Până la primul război mondial, laptele se vindea la noi cu 20 de bani ocaua, dar se putea cumpăra și cu litra – fiecare după posibilități. Marfa vândută era însemnată cu grijă pe hârtie, iar la sfârșit de săptămână se făcea plata. Probabil că laptele depozitat în bidoanele de tablă conținea fel de fel de germeni, deși lăptarii erau controlați din când în când de autorități în domeniu. Gospodinele știau însă că bine fiert („dai focul mai mic când se umflă și îl mai ții un pic”), laptele dulce e doar un aliment foarte gustos și sănătos pentru familie. În vizitele sale matinale și după un orar bine pus la punct, lăptarul mai putea aduce fiecărei familii abonate și alte produse – ouă, smântână, iaurt sau unt.

Omul care aduce laptele era o prezență atât de familiară încât în multe țări au apărut glumele care îl aveau ca erou principal. Nu fără justificare, însă. Mai ales după război, când femeile erau cea mai mare parte din zi singure acasă, lăptarul era candidatul cel mai calificat pentru o relație extraconjugală sau pentru un copil făcut „din flori”. Exista chiar și un banc în epocă referitor la „culmea profesionalismului” în meseria de lăptar – să ai o relație amoroasă cu clienta, dar să nu uiți să încasezi banii pe lapte.

Ziua unui lăptar începea foarte devreme, în jurul orei 3 dimineața. Cu carnețelul în care avea trecute numele abonaților și cantitatea pe care o doreau, lăptarul străbătea în tăcere străzile pustii și așeza în dreptul fiecărei uși sticlele pline cu lapte, fără a uita să le colecteze pe cele goale. Înainte ca ambalajul de sticlă să devină atât de folosit, gospodinele ieșeau în prag cu o carafă de un litru în mână, așteptând să fie umplută de lăptar. La primele ore ale amiezii, distribuția laptelui se sfârșea. Lăptarului nu-i mai rămânea decât să curețe cu grijă bidoanele în care transportase laptele și să strângă banii, la sfârșit de săptămână.

Pentru aproape un secol, dincolo de utilitatea practică a acestei meserii, figura lăptarului a fost importantă mai ales prin ceea ce transmitea ea – un mesaj legat de firescul vieții, de continuitate și siguranță.

În vara și toamna lui 1940, Marea Britanie a fost intens bombardată de aviația germană. Londra era în ruine astfel încât, pentru a evita demoralizarea populației, cenzura interzicea publicarea imaginilor care să evidențieze realitatea tragică – zeci de mii de cilivi fuseseră uciși, iar incendiile mistuiau orașul. Fotograful Fred Morley a vrut să realizeze un instantaneu cu un grup de pompieri care se luptau cu flăcările între mormanele de dărâmături. Bineînțeles că o astfel de imagine ar fi fost de nepublicat în gândirea oficialităților britanice, pentru a nu submina una dintre armele cele mai eficiente într-un război – nădejdea în victorie. Fred Morley s-a gândit atunci să adauge imaginii demoralizatoare a pompierilor care se luptau cu focul, într-un oraș în ruine, un mesaj mai optimist. Așa că și-a transformat asistentul într-un lăptar care, în ciuda faptului că trebuia să treacă peste dărâmături, își continua misiunea sa zilnică. „Keep calm and carry on”. Viața va intra pe făgașul său firesc. După 57 de zile consecutive de bombardamente pe timp de zi și de noapte, britanicii aveau nevoie de un astfel de mesaj, care îi îndemna să își continue cu stoicism viețile normale, să creadă, să spere. Iar mesagerul nu putea fi altcineva decât lăptarul, cel care, în mentalitatea colectivă, era asociat cu ideea de cămin cald și siguranță. „Laptele este pe foc. Curând ne așezăm la masă”.

Fără a dori să cădem într-o nostalgie cu efecte toxice, față de un trecut care nu se poate întoarce, trebuie să recunoaștem că azi simboluri cu o încărcătură emoțională atât de puternică sunt tot mai rare. Rămâne în sarcina noastră să descoperim cum putem face ca, din lumea în care trăim, să nu dispară astfel de povești despre solidaritate, încredere, normalitate. Despre o viață în care relațiile dintre oameni sunt pline de bunăvoință și căldură, ca într-un cămin primitor, în care miroase a lapte ușor afumat.

De  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

, , , , , ,