COOL to know

Oameni de meserie (VII): colectorii de taxe

26 feb. , 2018  

„Dați Cezarului ce e al Cezarului…” – Colectorii de taxe

 În călătoria noastră printre oamenii de meserie, cei care s-au dedicat unor profesii actuale sau de mult dispărute, ne oprim azi la una dintre cele mai vechi ocupații din istoria civilizației. Nu este vorba despre cea asociată automat cu sintagma „cea mai veche meserie”, ci una cu o istorie bogată, mergând până în timpurile biblice și dincolo de ele, blamată, hulită, dar care și-a dovedit utilitatea, pentru că reprezintă chiar prețul pe care-l plătim pentru civilizație – este vorba despre colectorul de taxe, perceptorul, funcționarul Fiscului însărcinat cu încasarea impozitelor și taxelor populației.

Printre primele referințe care ne vin în minte referitor la această meserie sunt cele biblice. Ne amintim, desigur, de vameșii din Noul Testament ale căror nume apăreau mai ales în contexte negative („Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?”, Matei 9-11, „Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor”, Matei 11-19). Chiar apostolul Matei, cel de la care ne parvine prima Evanghelie, provenea din rândul vameșilor, a perceptorilor de taxe. Persoanele care-ți amintesc de faptul că ai de dat bani autorităților nu s-au bucurat de prea multă simpatie de-a lungul istoriei și situația probabil că nu se va schimba. Însă, pe vremea lui Iisus, meseria vameșilor era disprețuită pentru că aceștia erau văzuți ca niște colaboraționiști cu ocupantul străin. Vameșii colectau taxe și impozite pentru administrația romană, iar o parte din sumele rotunjite ilicit intrau în propriul buzunar – de aici și disprețul populației. Vameșii din acea vreme nu erau romani, ci băștinași, colectori de taxe angajați de regele Irod.  „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?” este întrebat Iisus de ucenicii fariseilor, care sperau astfel să-L pună în dificultate indiferent ce răspuns ar fi dat: ca inițiator de „revoluție fiscală” împotriva administrației romane, dacă ar fi răspuns că taxele nu trebuie plătite sau ca un colaboraționist al ocupantului dacă ar fi spus că trebuie să plătească. „Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el?” a întrebat Iisus studiind un dinar. „Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.

Echivalentul vameșilor biblici în Egipt erau scribii. Egiptul antic avea unul dintre cele mai eficiente sisteme de impozitare, dar greu de suportat de către populație. Să ne imaginăm că la un moment dat colectorii de taxe egipteni au introdus taxa pe uleiul de gătit. Faraonul avea monopol asupra uleiului și era interzis ca acest aliment să fie refolosit. Rolul scribilor nu era doar acela de a calcula taxele, ci și de a se asigura că nu există „evazioniști” – în acest caz, persoane care să folosească substitute pentru ulei sau să refolosească materia primă.

Imperiul roman excela și el la capitolul „taxe și impozite”. Înainte de Augustus, „publicanii” (din clasa socială a cavalerilor) erau cei care strângeau taxele în bani din toate zonele imperiului și aveau datoria de a furniza suma convenită, indiferent de mijloacele pe care le foloseau. Suma includea, bineînțeles și o contribuție pentru folosul lor personal. Împăratul Augustus este considerat cel mai strălucit strateg în domeniul fiscalității. El este și cel care a reformat acest sistem și a trecut îndatoririle publicanilor în sarcina cetăților. Romanii aveau taxe vamale, de import-export, taxe de consum, taxe agricole și de vânzări de bunuri și sclavi. Împăratul Augustus a introdus și taxa de moștenire pentru a asigura bugetului imperiului fonduri pentru militarii lăsați la vatră.

O taxă mai ciudată a administrației romane, de neînțeles pentru noi astăzi este taxa pe urină practicată pe vremea lui Nero și Vespasian. Urina era colectată din latrinele publice și apoi comercializată tăbăcarilor care o foloseau pentru conținutul ei bogat în amoniac. Expresia „Pecunia non olet” („Banii nu au miros”) provine din acele timpuri.

În Grecia Antică, să fii cetățean cu stare implica anumite responsabilități. Bogații cetății organizau festivaluri, banchete sau jocuri populare și tot ei plăteau contribuții în caz de război sau altă situație de urgență (eisphora). Instituția colectorului de taxe nu era atât de hulită în Grecia și pentru că a da bani la stat însemna o recunoaștere a statutului privilegiat pe care îl aveau cei cu stare. Cetățeanul obișnuit plătea și el taxe, însă acestea erau doar taxe vamale sau accize. Existau taxe pentru transport de bunuri, taxe de port, de acces sau pe tranzacții comerciale (inclusiv pentru prostituție).

Mergând mult mai departe în timp și ajungând pe meleagurile românești observăm că instituția colectorului de taxe nu era nici aici prea iubită, ținând cont de faptul că populația trebuia să plătească dijmă și biruri, iar perceptorii comiteau abuzuri grave la adăpostul slujbei lor. Să luăm câteva exemple din literatură, evocatoare pentru această situație. Dinu Păturică este poate personajul cel mai detestabil (deși admirabil portretizat) care-l întruchipează pe cel care se ocupa cu „taxidăria” pe vremea fanarioților. Dinu Păturică trebuia să colecteze birurile și dările populației, prin metode socotite de el eficiente: „…Să tortureze pe nenorociţii ţărani, punându-le ouă fierbinţi la subţiori şi dându-le fum de ardei la nas, ca să le ia cea mai din urmă para din pungă”. Descrierea practicilor excesive de colectare a taxelor (care constituie numai unul dintre aspectele romanului) oferă în carte nenumărate astfel de exemple: „- În sănătatea săracilor ţărani, cărora le dăm fum de ardei şi le punem fierul roşu pe piept, ca să le luăm bănişorii din pungă! Să trăiască văduvele şi copiii cei sărmani, cărora le luăm pâinea din gură, ca să mâncăm noi, ăştia, peşte de Ţarigrad, halvale de Idirné şi să bem vin chipriotic!… În sănătatea ţării întregi, pe care am lăsat-o în sapă de lemn!…” spune unul dintre personajele romanului „Ciocoii vechi și noi”.

Unul dintre agenții fiscali celebri din literatură este Jupuitul din „Moromeții”. Însă, celebritatea sa se datorează doar faptului că este partener în „sceneta” magistrală pe care o interpretează Ilie Moromete când este vorba despre plata „fonciirei”. Agenții fiscali erau împuterniciți să confiște bunuri ale țăranilor care nu-și achitau dările la stat, iar Moromete se află în această situație.

 „ – Părerea mea e că e mai bine să laşi caii în pace, interveni Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?

-‘Dumnezeul mă-sii, nea Ilie! izbucni agentul pornind furios spre prispa casei. De şase ani de zile de când mă cârâi cu dumneata, parcă ar trebui sa-mi plăteşti mie, nu statului.

– De unde să plătesc dacă n-am! răspunse Moromete pe gânduri, căutându-se iar în buzunarul flanelei. Mai dă-mi, mă, o ţigare, îngână el iar. De unde să plătesc, Jupuitule, că-ţi mai spusei şi adineauri: dac-aş putea să fac bani, de câte ori ai veni aş făcea şi ia, domnule!” (Moromeții, volumul 1, pg 78)

Jupuitul nu este un agent fiscal necinstit. El pretinde doar contribuția stabilită prin lege, făcându-și datoria între limitele atribuțiilor prevăzute de slujba sa. Aceasta este în linii mari și situația din lumea de azi. Taxele și impozitele populației sunt reglementate de stat și nimeni nu are nimic nici de împărțit, nici de reproșat agenților fiscali. Nu ne mai atârnă nimeni cu capul în jos în fum de ardei iute pentru că nu am plătit contribuțiile sociale, spre exemplu, deși penalitățile ar putea să ni se pară usturătoare. Și nici nu putem negocia cu organele fiscale, precum Moromete, explicându-le că taxele sunt mari, iar noi nu „fătăm” bani. În rând cu toată lumea, colectorii de taxe plătesc la rândul lor impozitele către stat, acceptând cu toții tacit că civilizația, indiferent de calitatea ei, are un preț pe care cu toții îl plătim.

De  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

, , , ,