Ieşită din tipare

Citește în premieră „Neverland”, de Radu Găvan

16 oct. , 2015  

Radu Găvan, scriitorul care a câștigat Premiul Mircea Ciobanu în 2015 pentru romanul de debut ”Exorcizat”, a oferit în exclusivitate pentru coolturamall.ro un fragment din „Neverland”, romanul ce urmează să se lansese în curând, tot la editura Herg Benet.

Coperta_Neverland_Radu-Gavan

 

NEVERLAND

– fragment roman –

E sâmbătă şi soarele se strecoară prin ferestruica din bucătărie, ne mângâie sfios chipurile, îi simt atingerea pe obraz şi e caldă, aşa cum era şi atingerea ei – atunci când stăteam împreună dimineaţa la o cafea şi râdeam, iar uneori mă înecam şi stropii maronii îmi pătau bărbia, iar ea se întindea şi mă ştergea, degetele ei se plimbau încet pe chipul meu şi…

– Ai spus ceva, tati?

Tresar. Letiţia mă priveşte cu ochii ei mari.

– Mergem în parc, tati? spune ea încet. Mergem, tati? repetă şi vocea ei îmi aduce iar viaţa în priviri.

– Da, iubita, mergem, sigur că mergem. Mâncăm întâi, îşi bea şi tati cafeaua şi mergem, da?

– Da.

Ieşim din bloc şi ne îndreptăm spre micuţul scuar. Razele gălbui plutesc printre noi, ne acoperă chipurile pentru o clipă, apoi se aşază peste gunoaiele din jur, se cuibăresc printre petele de mizerie, îşi întind palmele larg desfăcute în lături, jegul se ascunde sub atingerea moale şi, pentru câteva clipe, totul străluceşte în jur şi e frumos, viaţa noastră e aşa cum trebuie să fie. Letiţia râde şi eu împing leagănul cu putere – am mai fost aici, am mai simţit căldura – mai tare, tati! râde ea şi îmi iau avânt, iar râsetul se ridică spre cer şi ajunge la norii alburii şi pufoşi ca obrazul unui înger – am mai fost aici, am mai simţit căldura, se numea fericire, da, aşa se simţea fericirea – căldura ce ieşea şi intra în acelaşi timp, da, căldura aceea care mă umplea şi norii se vedeau aşa frumos. Căldură, nori şi râsete. Apoi linişte.

– Ce facem azi, tati?

– Nu ştiu, tati, n-am făcut vreun plan, vrei să facem ceva anume?

– Mergem în parcul mare?

Parcul mare e în centrul oraşului. Are un lac în mijloc, cu lebede şi raţe, şi o roată uriaşă. În acest moment mi se pare atât de departe, atât de greu de ajuns acolo. Înainte mi se părea aproape, parcul de lângă viitoarea noastră casă. Înainte puteam vedea în viitor. Puteam vedea un viitor. Acum totul îmi pare acoperit de o ceaţă deasă. Ceaţă şi frică. Peste drumul fetiţei mele s-a lăsat noaptea.

– Da, iubita, sigur. Vrei să mergem acum?

– Mă mai dai puţin?

Şi împing leagănul cu forţa unui uriaş blând.

Metroul duduie şi noi stăm pe scaunele albastre, scaune din plastic rece, şi tăcem. O strâng de mânuţă şi îi privesc chipul reflectat în geam. Suntem înconjuraţi de o mie de oameni şi toţi vorbesc şi râd sau se uită prin jur, zâmbesc şi dansează în acelaşi ritm. O mie de oameni respiră şi râd, iar eu sunt în mijlocul lor şi sunt aproape singur, tot ce am pe lumea asta strâng cu disperare în palma transpirată.

Soare. Lume. Râsete. Mulţi copii. Vată de zahăr, biciclete, bărci plutind printre lebede. Viaţa se revarsă pe alei, printre copaci şi bănci şi simt că urăsc viaţa, urăsc fericirea altora, le urăsc copiii pentru că râd şi par fericiţi, le urăsc obrajii bucălaţi şi bicicletele nichelate, le urăsc ochii care strălucesc în lumina soarelui şi glasurile piţigăiate şi răsfăţate, le urăsc bunăstarea şi îi urăsc pentru că au un viitor, iar copilul meu nu.

Mai târziu ne suim în roată şi creştetele noastre ating norii pentru o clipă, apoi coborâm spre pământul murdar de oameni şi îmi feresc privirile până când suntem din nou sus şi mă bucur la vederea aripilor larg desfăcute ale îngerilor ce se ascund printre crestele munţilor de zăpadă alburie. Letiţia îi priveşte cu gura căscată, se uită la mine apoi şi mă strânge de mână, iar eu îi zâmbesc şi o cuprind pe după umeri şi se linişteşte şi râde, împreună plutim uşor peste nori şi aripi de îngeri, plutim în tăcere şi liniştea se strecoară în sufletele noastre şi simt iar căldura şi văd norii şi aud râsetele, văd chipul fericirii şi e desăvârşit. Apoi ne îndepărtăm încet şi trăsăturile pălesc până ce se pierd printre nori.

– Mergem acasă, tati? mă întreabă Letiţia.

Trage cu dinţii de vata de zahăr şi o dâră subţire i se desenează pe obrazul palid.

– Cum vrei tu, tati, îi răspund.

– Poate mai mergem la noi, să mă mai dau un pic în leagăn, spune ea.

Când ajungem iar la părculeţul nostru înconjurat de gunoaie, umbrele serii se lasă uşor peste străzile pătate, ascunzând mizeria.

Ici şi colo lumini pâlpâie, glasuri sparte şi voci stridente răzbat spre urechile noastre. Curând, oameni străini vor năpădi, asemenea unor gândaci negri, din casele dărăpănate, se vor strânge în fața curţilor împânzite de rufe atârnate, aşezaţi pe scaune albe din plastic vor deşuruba peturi de bere şi vor sparge pungi de seminţe, vor bea berea şi vor scuipa cojile pe jos, vor da muzica tare şi vor râde dogit şi înjura în gura mare. Vor răpăi fără încetare şi fără păsare.

De  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

, ,