Ieşită din tipare

Radu Găvan: „Îmi doresc să devin unul dintre cei mai importanţi autori romani contemporani”

2 mai , 2016  

S-au spus multe vorbe frumoase despre autorul Radu Găvan, dar cele cu care am rezonat perfect au apărut în revista de cultură Familia: „Radu Găvan este, în multe feluri, vocea narativă care lipsea din literatura română a prezentului” și asta poate pentru că rezumă cel mai bine locul lui Radu Găvan în literatura română contemporană. Cărțile sale, „Exorcizat” și „Neverland”, au adus un suflu nou în lumea literară actuală de la noi și fie că au intrigat sau au sensibilizat într-un fel aparte, ele n-au putut trece neobservate. Radu își dorește să devină unul dintre cei mai importanți autori contemporani și are toate datele pentru a ajunge acolo. Nu-i lipsesc nici ambiția, nici talentul, așa că îi dorim să poată face ceea ce visează orice scriitor: să trăiască din scris. Vă invităm să citiți un interviu cât se poate de onest și sincer cu scriitorul care a fost recompensat în 2015 cu premiul Mihai Ciobanu pentru debut (romanul Exorcizat), dar și cu alte distincții și nominalizări literare și să descoperiți care sunt așteptările sale, ce-i place cel mai mult la procesul de creație, care sunt lucrurile care îl împlinesc și-l fac fericit, dar și care sunt dezamăgirile și frustrările pe care le încearcă. Tot aici, Radu Găvan vorbește și despre cel de-al treilea roman la care lucrează de ceva vreme care va fi gata „exact atunci când o să fie gata. Nu vreau să fac vreun compromis ca să îmi mulţumesc cititorii şi să ies mai repede cu romanul nou.”

 

Spuneai într-un  interviu că îți place scriitorul Rawi Hage și că, într-un fel, el este și  unul dintre motivele pentru care te-ai apucat serios de scris. Ce anume mai exact a declanșat în tine dorința de a scrie?

Ştii, atunci când citesc un autor mare, când îi simt forţa narativa, abia atunci realizez ce putere pot avea cuvintele. E o bucurie atât de rară să găsesc un scriitor care chiar să mă atingă. Acum câţiva ani am citit un interviu cu Rawi Hage, în Observator Cultural, şi mi-a plăcut enorm. Normal, am vrut să-i citesc şi cărţile. În Jocul lui De Niro am întâlnit fraze care m-au îngenuncheat prin frumuseţea lor brutală. E incredibil ce poate face acest scriitor. Este un dar atât de preţios să poţi crea artă din cuvinte, să transmiţi ceva cititorului aflat de partea cealaltă a cărţii tale, să vorbeşti cu el şi, uneori, să trăieşti în el pentru o vreme. Mi-am dorit să scriu pentru că aşa am simţit că mă pot exprima cel mai bine. Eu nu sunt un orator priceput, mă uit la alţi oameni care vorbesc atât de frumos în public, sunt stăpâni pe ei, relaxaţi, transmit ceva oamenilor, iar eu sunt mai tot timpul stresat şi timid şi uneori îmi doresc să pot fi şi eu ca ei, dar, pe de altă parte, aşa sunt eu, mă exprim mai bine în scris şi asta e. Scriu pentru a transmite şi eu ceva oamenilor. Nu are rost să mă ascund după deget, e şi o chestiune de vanitate – îmi doresc să las ceva în urmă.

jocul-lui-de-niro_1_fullsize

Dacă te-ai întâlni cu el, ce ai vrea să-i spui?

Probabil că în cazul în care l-aş întâlni faţă în fata m-aş bloca şi aş zice vreo platitudine sau, mai rău, n-aş fi în stare să articulez vreun cuvânt. Altfel, mi-aş dori să-i transmit cumva mulţumirea mea pentru tot ce mi-a oferit. Poate i-aş spune că datorită lui m-am apucat cu adevărat de scris. E un compliment deosebit pentru un scriitor, nu crezi? Eu am o problemă – nu prea ştiu să-mi exprim verbal recunoştinţa. Mă uit la cineva care m-a ajutat, care mi-a oferit ceva frumos şi în mine se găseşte toată recunoştinţa faţă de acea persoană, dar ochii nu transmit ce gândesc şi vocea îmi rămâne serioasă de cele mai multe ori. Sunt un tip introvertit, manifestările de genul acesta mă stânjenesc. Mă gândesc că am dezamăgit multă lume neştiind să-mi arăt recunoştinţa într-un mod mai expansiv şi îmi pare rău. Adevărul este că sunt adeptul faptelor. În cazul meu cuvintele sunt pentru scris.

Până să te apuci serios de scris nu ai avut deloc înainte dorința de a deveni scriitor? Adică acest vis a apărut târziu, nu ai cochetat deloc cu acest gând în adolescență?

Era o idee acolo, probabil că a existat dintotdeauna această dorinţă. Eu cred că scrisul e o chestie cu care te naşti. Creşte în tine şi, când vine timpul, începe să iasă. Nu devii scriitor din senin. Îţi poţi îmbunătăţi stilul, evident, e chiar o datorie să faci asta, faţă de tine în primul rând, dar dacă nu ai acel ceva, degeaba, poţi să ai toată voinţa din lume, nu va merge. Sunt destule cărţi scrise de oameni care nu sunt scriitori. Unii au tehnică, alţii se pricep să copieze un stil sau altul, câţiva cunosc diverse cuvinte pompoase şi încearcă să epateze, dar nu transmit mai nimic. O grămadă de cuvinte şi idei aruncate pe hârtie nu alcătuiesc o carte. Scrisul trebuie să transmită ceva, o emoţie, o senzaţie, nu să fie o înşiruire plictisitoare de cuvinte moarte. Unii oameni pot cânta, alţii picta, unii sunt actori sau mai ştiu eu ce. Unii sunt scriitori.

13077189_1782114908687467_1430956967_n

Care este pentru tine partea cea mai frumoasă din scrierea unei cărți?

Cred că cel mai mult îmi place când termin prima mână. Am scos povestea din mine şi mă pot linişti. Mă apuc să corectez, mai schimb un cuvânt, mai pun sau scot câte o virgulă, mai admir scrierea şi mă minunez şi eu de cât de talentat pot fi. (râde) În general nu fac modificări de structură. Scheletul poveştii e stabilit în linii mari înainte de procesul de scriere propriu-zis. În ultima vreme îmi place să lucrez pe bucăţi. Am un plan destul de vag despre cum ar trebui să stea în schemă bucăţile mai mici. Mă concentrez apoi pe părţile acelea. Ca un puzzle. E interesant. Procesul de scriere poate fi uneori chinuitor. Rescrierea e altceva. E fericire. (râde)

Ce faci atunci când ceva nu-ți iese așa cum ți-ai dorit?

Mă tăvălesc pe jos şi zbier ca un geniu scrântit. Apoi insist până îmi iese. Dacă tot nu merge, mă sinucid, după care încerc din nou. Mă rog, răspunsul ăsta vine după două cafele destul de dure. Varianta civilizată de răspuns ar fi că sufăr în tăcere şi plâng cu lacrimi de copil. Pardon, asta e varianta patetică. De fapt sunt obişnuit să-mi iasă cum îmi doresc, aşa că ce să fac – încerc până îmi iese, dacă e ceva care chiar contează. Altfel, merg mai departe, ca o persoană matură ce sunt.

Ce lecție importantă crezi că ai de învățat în tot acest proces de scriere a unei cărți?

Habar n-am. Cred că e vreo lecţie importantă pe undeva, dar nu-mi vine în cap pe moment. Era o glumă – pe un tip îl calcă o maşină în timp ce traversa regulamentar pe trecerea de pietoni şi concluzia era – a murit, dar a învăţat o lecţie foarte importantă. A, uite o lecţie – să nu mă intereseze cum cred alţii că ar trebui să scriu eu. Sau ce ar trebui să fac. M-am săturat de sfaturi necerute. E plină lumea de oameni care au impresia că ştiu exact cum trebuie să faci tu ceva şi dacă îi întrebi ce fac ei aşa grozav în respectivul domeniu de se apucă să dea sfaturi, răspunsul este – mai nimic. Un scriitor bun nu vine pe nepusă-masă la tine şi începe să-ţi dea sfaturi despre scris. Asta pentru că un scriitor bun nu este, în general, un idiot.

Văd multă lume închistată în convenienţe, mulţi care spun – ca să scrii trebuie să urmezi regulile alea şi alea. Trebuie să urmezi un curs de creative writing. Trebuie să respecţi momentele subiectului. Trebuie să faci asta pentru că aşa se face. Trebuie, trebuie, trebuie. Nu spun că e ceva rău să urmezi anumite reguli, evident, uneori e chiar indicat să o faci, dar în momentul în care doar urmezi reguli, cu rigiditate, fără să îţi pui întrebări, fără să mergi pe drumul tău, atunci ai o problemă de personalitate. Nu înţeleg de ce trebuie să urmezi pas cu pas ce s-a mai făcut. Cum să fii grozav într-un domeniu dacă nu inovezi cumva? Era un tip pe un site care spunea că vrea să-şi însuşească stilul unui autor cunoscut, să scrie ca el. O prostie. De ce ai face aşa ceva? Îţi place să copiezi, fă-te xerox, nu scriitor. Bineînţeles, anumite reguli trebuie să le cunoşti, dar asta nu înseamnă să le şi urmezi orbeşte. Scrisul nu e un program pe calculator, iar tu nu eşti un robot.

Care sunt cele mai mari bucurii pe care ți le-au adus până acum cărțile publicate?

Am multe amintiri frumoase. Mă impresionează întotdeauna când îmi scrie un necunoscut şi îmi spune că i-a plăcut cartea mea. E frumos, un act de generozitate din partea unui străin. Eram atât de emoţionat când am primit premiul Mircea Ciobanu, mă uitam la Ana, soţia mea, o vedeam că e mândră de mine şi mă simţeam fericit. E o senzaţie incredibilă. La Festivalul Alexandru Macedonski eram rece ca un turţure şi la fel de colţos. Am stat încordat până mi-au dat premiul, apoi m-am topit. Cititorii şi premiile sunt răsplata mea.

exorcizat_1_fullsize

Ce s-a schimbat în tine de când ai publicat? Dar în jurul tău?

Nu simt că m-am schimbat în vreun fel anume. Vorbesc la fel cu lumea, mă port la fel, poate să fi devenit ceva mai sensibil la reacţiile la cărţile mele. Înainte să public mă citeau doar prietenii, acum mă citesc şi câţiva oameni pe care nu îi cunosc. Am întâlnit multe persoane extraordinare din lumea literară şi a fost foarte plăcut. Pot spune că din punctul ăsta de vedere am fost norocos. Să-ţi povestesc ceva drăguţ – era o tipă într-un supermarket, la un stand, şi soţia îmi spune într-o zi că a vorbit cu ea şi din vorbă în vorbă i-a zis că scriu, apoi, după câteva zile, tipa i-a spus soţiei că m-a văzut în magazin şi ar fi vrut să vină să facem o poză sau să-i dau un autograf, dar că i-a fost ruşine. Zici că eram cine ştie cine, când, de fapt, eu sunt un necunoscut. Mă rog, mă ştiu câţiva de pe net, mare scofală. Bine, probabil că a fost intimidată de aspectul meu de mascul feroce. (râde) În rest, cei care mă cunosc mă tratează la fel.

Cum trebuie să fie, în opinia ta, un scriitor în raport cu cititorii lui?

Aşa cum văd eu lucrurile, cred că un scriitor ar trebui să-şi apropie cititorii, să fie deschis, să le răspundă dacă aceştia îl abordează, bineînţeles dacă se simte confortabil să facă asta. Pe de altă parte, unii scriitori nu doresc să socializeze. În acest caz mi se pare normal să le fie respectată intimitatea. Pentru ca o relaţie scriitor – cititor să fie decentă este necesar ca respectul să fie reciproc. Personal, îmi face o mare plăcere să vorbesc  cu cititorii, trăiesc un sentiment foarte frumos când cineva îmi spune că i-a plăcut o carte de-a mea şi, în plus, eu nu am aşa mulţi cititori, aşa ca interacţiunea cu ei nu reprezintă o problemă din punct de vedere al timpului. Uite care e chestia – nimeni nu îmi datorează ceva, cu atât mai puţin să-mi citească romanele sau ce am mai scris. Dacă omul ăla m-a citit şi simte că i-am oferit ceva, simte nevoia să-mi mulţumească sau pur şi simplu să schimbe câteva cuvinte cu mine şi e drăguţ şi politicos, cine naiba sunt eu să îl ignor? Nu sufăr de complexul geniului arogant. Sunt un geniu bine-crescut. (râde)

neverland_1_fullsize

De ce-ți e frică?

De mine.

Sunt foarte multe momente în cărțile tale în care constatăm cât de precar e uneori echilibrul din noi. Cât de ușor crezi că ne putem transforma din agresați în agresori?

Dar noi suntem agresori. Crezi că majoritatea oamenilor sunt victime? Hai să fim serioşi. Cei mai mulţi sunt agresori. E o chestiune legată de putere, ideea aceea că dacă domini nu poţi fi dominat. Arată-mi o victimă şi îţi voi arăta un potenţial agresor. Tu mă domini pe mine, eu îl domin pe el, şi tot aşa. Toată violenţa asta de care suntem înconjuraţi, toată teama, toată ura, tot ce se întâmplă ne transformă în agresori. Bine, unii dintre noi, cei mai mulţi, de fapt, suntem struniţi de ideea de normalitate. Uită-te la ce se întâmplă în lume şi în noi în acelaşi timp. Violenţa creşte, se propagă, suntem din ce în ce mai copleşiţi de ură, de intoleranţă. Agresivitatea trăieşte în prea mulţi oameni, în unii e adormită sau pândeşte, în alţii urlă. În mult prea mulţi urlă.

Care ai vrea să fie parcursul tău, ca scriitor?

Îmi doresc să devin unul dintre cei mai importanţi autori romani contemporani. Nu sunt ipocrit, asta îmi doresc şi nu am de gând să spun – Oh, ştii, eu mă mulţumesc acolo, în colţişorul meu, nu am vise de mărire. Dacă faci ceva mi se pare normal să îţi doreşti să ajungi cât mai sus în respectivul domeniu. Din punctul meu de vedere, nu ambiţia este o problemă, ci lipsa ei.

Ce ți-ar plăcea să se întâmple cu cărțile tale?

Să fie traduse în alte limbi, să ajungă la cât mai mulţi cititori, să primească premii importante.

Care sunt dezamăgirile pe care le trăiești ca scriitor?

Uite, am citit undeva o chestie – Raymond Carver se vânduse la noi în o mie de exemplare, iar la unguri în cincizeci de mii. Cincizeci de mii! Îţi dai seama? E ridicol. Mă dezamăgeşte lipsa asta de interes faţă de citit. Facebook-ul e plin de poze cu oameni care citesc, sunt tot soiul de campanii, zici că rupem librăriile în două, dar în realitate se citeşte foarte puţin. Sunt şi cititori pasionaţi, evident, dar sunt prea puţini, mult prea puţini. Eram la o masă şi un tip se uită la mine şi zice – Te ştiu de undeva! Un prieten îi spune că m-o fi văzut pe net, că am scris o carte. Tipul zice – A, eşti scriitor! Şi cât ai vândut? Ai dat şi tu vreo 6-7.000 până acum? Nu i-am răspuns. Îmi era ruşine. Bine, întrebarea era indiscretă, dar nu asta e ideea. Am primit nişte premii, am fost nominalizat la altele, am zeci de recenzii, 95% pozitive, şi îmi e ruşine să răspund la o întrebare simplă. E jenant. Iar eu sunt un autor mic, la început de drum, îţi dai seama cât de frustrantă poate fi treaba asta pentru un autor consacrat. Unii spun că sunt scumpe cărţile, ce scuză penibilă! Am fost într-un mall – aproape toate mesele erau ocupate, cozi imense la fast food. Băgăm mâncare şi băutură în noi până plesnim. Băgăm televizor şi internet până ne îndobitocim. O carte costă cât un meniu la fast food, hai, două, dacă e noutate, şi ei spun că e prea scumpă? Mă supără mai ales snobismul unora faţă de autorii români, mă deranjează prejudecăţile pe care le întâlnesc mai des decât aş fi crezut. Mă întristează faptul că, oricât de mult mi-aş dori, şansele să trăiesc din scris sunt foarte mici.

Institutul Blecher © Ana Toma

Foto: Institutul Blecher © Ana Toma

Care sunt momentele cele mai prețioase din viața ta?

Cele petrecute alături de Vlad, băieţelul meu. Să îl văd fericit e cel mai frumos lucru din viaţa mea.

Ce trebuie să aibă o carte ca să îți placă?

Să fie bine scrisă şi să nu fie plictisitoare. M-am săturat de cărţi tâmpite sau banale. Nu sunt nemuritor, să pot citi toate cărţile din lume. Acum citesc 2666, de Roberto Bolano. Îmi place de mor. Nici nu mai ştiu de când aşteptam să apară cartea asta. E scrisă foarte frumos şi are ceva aparte. Are suflet. Da, asta vreau să aibă o carte – suflet. O carte bună e vie, te atinge, te duce undeva. Una proastă nu te duce nicăieri, decât poate într-o hazna.

Cât anume din vânzarea unei cărți ține de promovare?

Marketingul contează foarte mult. Auzisem mai demult o idioţenie – cică o carte bună nu are nevoie de reclamă. Bun, şi dacă nu ştie nici dracu’ ce carte bună ai scris tu, cine ţi-o cumpără? Mă-ta mare? Poate nici ea. Sunt atâtea cărţi bune care nu se vând. Cei care citesc sunt cititori de cărţi, nu în stele.

Cum merge cea de-a treia carte? Simți că e o presiune faptul că acum toată lumea te întreabă când va apărea următoarea carte?

Merge greu, scriu foarte încet, cu întreruperi. Nu ştiu când va fi gata, poate la anul. E plăcut să fiu întrebat, îţi dai seama, mă simt bine să ştiu că oamenii sunt interesaţi de următoarea carte, e un sentiment foarte frumos. Ideea e că o să fie gata când o să fie gata. Nu vreau să fac vreun compromis ca să îmi mulţumesc cititorii şi să ies mai repede cu romanul nou. Nu ar fi corect faţă de ei şi, bineînţeles, nici faţă de mine. Am un titlu, dar nu vreau să-l spun până nu e gata romanul. Va fi ceva diferit faţă de Exorcizat şi Neverland, un rechin mare şi întunecat care o să vă sfâşie în bucăţele. Sau poate iese vreun căţeluş, cine ştie…

De  


Un răspuns

  1. Arcidalia Ghenof spune:

    foarte mult adevar in spusele lui radu.
    mi-a placut interviul pentru ca imi place si respect sinceritatea scriitorului.
    si chiar daca astept cu nerabdare n-am sa pun intrebarea cu cartea!
    multumesc radu,multumesc camelia,doi oameni frumosi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

, , , , , ,