COOL to meet, Ieşită din tipare

Radu Găvan: Scrisul este declaraţia mea de dragoste pentru cititor, pentru lume în general

15 Mai , 2017  

Marți, 16 mai, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, are loc lansarea celui mai nou roman al scriitorului Radu Găvan, „Diavoli fragili”, apărut la Pandora M, parte a Grupului editorial Trei. Până la întâlnirea cu autorul, vă invităm să citiți un interviu despre modul în care s-a conturat povestea din „Diavoli fragili”, despre libertatea teribilă pe care i-o oferă scrisul, despre consumare și asumare, despre literatură ca mod de viață și despre lucrurile care-l fac fericit.

„Diavoli fragili” e o carte care te ademenește în interiorul ei pentru ca mai apoi să te înghită cu totul într-o lume debusolantă. Radu Găvan reușește o transmutare a ficțiunii în viața reală, iar cele două lumi ajung să se contopească uneori până la identificare. Cartea este un extraordinar joc al proiecțiilor și viselor ce se anulează și se luminează reciproc, într-o construcție labirintică, la finalul căreia te simți eliberat abia după ce ai așezat și ultima piesă din puzzle. Cartea poate fi comandată de aici.

Eşti de acord să spunem că „Diavoli fragili” este cea mai bună carte a ta de până acum? De ce am spune asta?

Judecând la rece, da. Atât din punct de vedere stilistic, cât şi al construcţiei narative, „Diavoli fragili” este tot ce am eu mai bun de oferit la ora actuală. Mi se pare totuşi o comparaţie cam nedreaptă. Îmi e greu să pun Diavolii peste „Exorcizat” şi „Neverland”, mă simt cumva ca şi cum aş fi un părinte care îşi compară copiii între ei. E adevărat însă că în situaţia ideală cea mai recentă carte a unui autor ar trebui să fie şi cea mai bună. Nu ştiu, poate că la întrebarea asta ar fi mai bine să răspundă cititorii sau criticii. Ei sunt cei mai în măsură să judece cartea în raport cu „Exorcizat” sau „Neverland”.

Știu că te-a „consumat” destul de mult această carte. Poți să ne povesteşti puţin din bucătăria procesului de creaţie? Ce, când ţi s-a părut greu?

„Diavoli fragili” este un roman destul de complicat, scris pe mai multe planuri, pe mai multe voci. Mie îmi place să mă joc, să mă provoc să merg cât mai departe, iar în cazul acesta simt că m-am scufundat cel mai mult în mine. Fireşte, aceste scufundări pot avea un preţ, iar uneori acest preţ poate fi cam piperat, o parte din mintea ta, însă alteori răsplata este uriaşă. Să vezi o parte din cine eşti cu adevărat, fie şi doar o sclipire în întuneric, îţi dai seama ce înseamnă asta? Arunci o privire către sufletul tău. Eu sunt lacul negru fără fund şi tot eu sunt cel care se scufundă în el. Acesta este procesul de creaţie.

Cartea e ca un puzzle ale cărui piese se aşază în tabloul perfect abia la final. Cât de greu a fost să legi poveştile şi să le îmbini perfect?

Ştii, cred că cele mai plăcute momente au fost cele în care dezgropam povestea din mine. Nu am nici cea mai mică îndoială că era acolo, aşteptând să găsesc calea de a o spune, de a o scoate la lumină. De obicei noaptea, înainte să adorm, petreceam o vreme gândindu-mă la carte şi era ca şi cum am fi avut, nu ştiu, un dialog, ca şi când povestitorul din mine şoptea ceva şi eu trebuia să intru cumva pe frecvenţa potrivită pentru a-l recepta. Uneori a fost mai greu, dar de cele mai multe ori am fost atât de fericit să încerc plăcerea pură a scrisului, momentul acela în care ţâşneşte din tine cu o forţă teribilă.

Aş putea compara romanul tău cu o figură geometrică, un pătrat şi dacă nu mă înşel, aşa ai şi început să-l scrii, de la margini. După ce ai trasat laturile, te-ai dus încet-încet spre centru, umplând locurile goale. Cum a fost drumul?

Fantastic! Scriind în acest fel am avut o libertate incredibilă. A fost, cum spuneai mai devreme, ca şi când aş fi adăugat piese într-un puzzle. Am avut foarte multe momente în care am simţit plăcerea pură a scrisului, plăcerea de a povesti, pur şi simplu de a povesti. Însă a fost şi destul de obositor pentru că o astfel de construcţie te solicită destul de mult, practic trebuia să mă gândesc la mai multe lucruri, să scriu pe mai multe voci la intervale mici. Scriam ceva pe o voce, apoi treceam la alta, pe urmă la alta, după care scriam iar la una din vocile din urmă şi tot aşa. Cred că data viitoare vreau ceva mai convenţional, o poveste mai liniară. Romanul ăsta m-a obosit grozav, dar sunt atât de mândru de el, atât de mândru.

 „Diavoli fragili” este şi o declaraţie de dragoste făcută literaturii, în general. Ce ne poţi spune despre relaţia dintre tine şi literatură, dintre tine şi creaţie, dintre tine şi cărţi?

Am început să citesc de mic. Am avut marele noroc să am nişte părinţi care iubeau cărţile şi, încetul cu încetul, această dragoste a crescut în mine. Ţin minte că citeam şi la masă şi mama se tot lua de mine, dar nu conta, nu lăsam cartea din mână. Eu am fost un copil retras, foarte timid, nu prea aveam prieteni, nu îmi găseam locul, însă aveam o lume interioară foarte bogată, asta şi datorită cărţilor. Cam aşa am fost şi în adolescenţă. Te rog să mă înţelegi – eu nu căutam să fiu aşa, nu încercam să fiu diferit de ceilalţi, pur şi simplu aşa eram, aşa mă simţeam. Să fii diferit nu e ceva cool, nu e ceva cu care să te lauzi, dimpotrivă, singuratea m-a chinuit destul de mult, dar în timp am învăţat să mă simt bine cu mine. Cititul m-a ajutat foarte mult în privinţa asta. Cred că scrisul s-a născut şi din dorinţa de a mă face auzit, de a vorbi fără a fi întrerupt. E o dorinţă care a crescut în timp şi apoi, acum câţiva ani, a erupt, dar nu e doar asta. Eu iubesc oamenii, deşi uneori chiar nu îi înţeleg, şi îmi doresc să ofer ceva lumii. Unul dintre personajele cărţii spune la un moment dat – „Scrisul este declaraţia mea de dragoste pentru cititor, pentru lume în general”. Cam despre asta e vorba.

Eliberat sau golit? Cum te-a lăsat această carte?

Şi una şi alta. Am trăit o senzaţie comparabilă cu aceea când faci un efort fizic care te aduce la limită. La final eşti stors, dar şi fericit. Ai dat tot ce aveai, fără să păstrezi nimic pentru tine.

Dar acum, simţi că începe să-ţi dea înapoi din ceea ceea ce ţi-a luat?

Dar întotdeauna a fost vorba de un schimb. Povestea nu mi-a luat nimic fără să îmi ofere mai apoi imensa bucurie de a o spune. Nimic din mine nu s-a pierdut cu adevărat. E acolo, în poveste. Asta e tot.

E literatura un mod de a trăi pentru tine?

Îmi place să citesc şi îmi place să scriu. Sigur că aş putea trăi şi fără aceste plăceri, dar viaţa mea ar fi mult mai săracă, iar eu aş fi mai singur.

„Diavoli fragili” se joacă cu echilibrul precar dintre bine şi rău, dintre puternic şi slab, dintre realitate şi ficţiune. Unde se situează omul între aceste extreme şi care sunt ameninţările care îl pândesc la tot pasul?

Cea mai mare ameninţare pentru un om este mintea lui. Societatea ne-a învăţat să ne repetăm constant că suntem nefericiţi, că trebuie să controlăm totul, că avem nevoie de tot soiul de lucruri din afara noastră. Nu avem nevoie decât de noi – de o minte limpede şi o inimă curată. Noi suntem fericiţi, dar, cumva, trebuie să ne îngreunăm drumul, să ne complicăm vieţile.

Este greu de povestit această carte, dar dacă totuşi ai vrea să o comprimi în doar un paragraf, ce ai scrie în el?

Mi se pare o carte aproape imposibil de povestit. Ca să încerc totuşi un răspuns, aş spune că e vorba despre un om care se scufundă într-un lac negru fără fund. Şi despre dragostea şi obsesia pentru literatură.

Cât de mult ai fost tu în zilele în care ai scris cartea? Crezi că te definesc trăirile, comportamentul din acele zile?

Da, normal că mă definesc. Nu devin o altă persoană atunci când scriu. Nu e ca şi cum mă transform în vreun scriitor cu coarne sau ceva de genul (râde).

Cât de mult te deranjează „indiferenţa” în general? (Ea revine ca un lait-motiv în cărţile tale, discuţii, interviuri)

Indiferenţa e groaznică, mai ales pentru un creator aflat la început de drum. Am să lupt toată viaţa mea cu indiferenţa, dar nu într-un război direct, nu poţi înfrunta ceva care se găseşte în spatele unui zid, ci crescând, devenind atât de mare încât cei din spatele zidului să nu mai aibă altă opţiune decât să se uite la mine şi, poate, o parte dintre ei să mă şi vadă. Asta e singura luptă pe care doresc să o mai port – cu mine. E şi singura care contează. Restul sunt bătălii fără sens, născute din orgolii stupide.

Ce te face fericit?

Să fiu acasă, în pat, alături de Ana şi Vlăduţ.

În luna iunie, vei pleca la Londra unde te vei întâlni cu cititorii români din Anglia. Ce aşteptări ai de la această experienţă?

Am primit cu imensă bucurie invitaţia de a lansa „Diavoli fragili” la Londra. Abia aştept să mă întâlnesc cu oamenii de acolo, să vorbim despre carte, despre scris şi despre tot ce vor mai dori. Sunt foarte emoţionat, dar sunt emoţii pozitive. E o mare onoare să te cheme oamenii undeva, să îşi dorească să te cunoască şi vreau să le ofer tot ce am mai bun.

Avem două nume: „Diavoli fragili” şi „Ana”. Ce ai pune între ele?  (Scrie o propoziţie, o frază, fă aşa cum te inspiră alăturarea)

M-aş pune pe mine. Familia şi scrisul, iubirile mele.

Cum te „suportă” soţia ta în zilele în care scrii? Mai eşti şi urâcios uneori? Obişnuieşti să-i arăţi ceea ce scrii pe parcurs sau o laşi să citească abia la final?

Când încep un roman, scrisul se întâmplă tot timpul, în cea mai mare parte în mintea mea. Scrisul propriu-zis, perioada aceea în care mă aşez la calculator, e o parte infimă din proces. Prin urmare nu există doar anumite zile în care să scriu, iar în rest să iau o pauză de la scris. Uneori, când nu îmi iese povestea, sunt tare nesuferit şi caut tot felul de pretexte să mă cert. Da, nu e prea plăcut, mă ia, îmi trece, dar apoi povestea se aşază şi redevin un drăgălaş şi, na, se mai compensează lucrurile. Ana citeşte doar la sfârşit. Nu e vorba că nu o las să citească înainte, aşa preferă, iar eu îi respect alegerea. Ea e primul cititor, întotdeauna e ea.

Cum te-ai schimbat de la o carte la alta? Ce ai în plus sau în minus de la „Exorcizat” la „Diavoli fragili”?

Cred că mi-am îmbunătăţit stilul, poveştile şi personajele sunt mai profunde, am descoperit moduri noi de a spune povestea. E minunat să (te) descoperi, să experimentezi, să te dezvolţi. Am evoluat şi acest lucru este foarte important pentru mine, însă nu am de gând să mă agăţ de chestia asta. La urma urmei, eu sunt doar un copil care vrea să se joace. Asta e esenţa, plăcerea de a face ceva cu pasiune, cu bucurie pură, fără să te gândeşti la ce vor spune ceilalţi.

Eşti scriitor şi ai totodată şi un job care nu are nicio legătură cu scrisul. Te bucuri că este aşa? Te ajută faptul că sunt atât de diferite între ele preocupările tale?

Am o slujbă la care merg cu plăcere. Lucrez alături de familie, atmosfera e relaxată, îmi fac treaba în ritmul meu. E mare lucru, să ştii. Încerc să mă bucur de tot ce îmi oferă viaţa. Scrisul este un dar pe care l-am acceptat cu modestie, aproape fără să îmi vină să cred că am fost atât de norocos. Uneori mă gândesc la termenul acesta – scriitor – şi mi se pare atât de străin, de îndepărtat de mine.

Spuneai într-un interviu că „în viaţă trebuie să fii şi generos”? Tu către cine ai vrea să-ţi îndrepţi generozitatea acum? 

Nu prea îmi place să vorbesc despre lucruri de genul acesta. Important e să faci ceva, nu să vorbeşti despre ce ai face.

Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la București. La terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Construcții, pe care o abandonează în 2003, angajându-se ca agent imobiliar. După doi ani dificili, care îi inspiră ulterior scrierea romanului Exorcizat, primește oferta de a lucra la agenţia de turism unde activează și în prezent.
Primul său roman, Exorcizat, a primit Premiul Mircea Ciobanu și a fost nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry 2016, Premiile Accente și RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. Pentru cel de-al doilea roman, Neverland, a primit Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski.

Radu Găvan locuiește în București, este căsătorit și are un băiețel.

 

 

 

De  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

, , , , , , , ,