Pasionat mai degrabă de fotbal decât de poezie, Răzvan Țupa spune că „sunt puţine lucruri faţă de care să fi fost mai reticent decât faţă de poezie”. Mai târziu și-a dat seama însă că scrisul rămânea mereu „ca o alternativă la care m-am tot întors, încercând să îmi explic lucruri în legătură cu ce citeam sau ce mă atrăgea. La un moment dat au început să se lege firele şi acum îmi dau seama că tot ce mi se întâmplă, de la nivelul personal la cel profesional, a venit din evenimente legate de scris.” Anul acesta se fac zece ani de când face parte din juriul concursului Licart. În afara acestor ateliere, a organizat multe întâlniri de lucru în Studentfest la Timişoara, scurte runde de scris pentru ediţiile Zilelor de Poezie Constantin Virgil Bănescu la Târgovişte şi un proiect mai complex cu autori noi din Chişinău, precum și „Incubatorul” de la „Semne bune”. Mereu a ținut să fie alături de tineri pentru că pe el însuși l-au schimbat și l-au format trecerile prin cenacluri și experiența acumulată acolo.

Deși și-a intitulat unul dintre volumele de poezie „poetic: cerul din delft şi alte corpuri româneşti”, Răzvan spune că până acum n-a văzut în realitate acest cer. O va face însă, în luna iunie, când va ajunge la Rotterdam la un festival de poezie, iar de acolo îl mai despart doar câțiva pași de orașul în care a pictat Vermeer.

Pe cât de frumos scrie poezie, pe atât de frumos o și recită. L-am văzut, l-am ascultat și am avut impresia că se ajută de fiecare parte a corpului pentru a transmite emoție. Dar cel mai bine e să-l descoperiți pe poetul Răzvan Țupa în interviul de mai jos. Citiți-l, merită!

Stockholm 2012 foto Cato Lein

Foto: Cato Lein, Stockholm 2012

Pare că toată viaţa ta de până acum a roit în jurul poeziei. Ai citit şi ţi s-a citit poezie încă de când erai mic, ai câştigat Premiul Naţional de poezie Mihai Eminescu cu volumul „Fetiş”, ai organizat ani de zile Poeticile cotidianul, ai participat la tabere de poezie… de unde pasiunea asta pentru poezie? Când, cum ţi-ai dat seama că ăsta este drumul tău?

Sunt puţine lucruri faţă de care să fi fost mai reticent decât faţă de poezie. Imaginea de la care aş porni cred că ar fi cineva de care eram îndrăgostit, la ştrand în Tei, care îmi spunea: „Nu îmi place Dostoievski şi nici nu văd de ce m-ar interesa dramele, nu e destulă suferinţă în viaţa mea?!”. Era persoana care mă interesa cel mai mult atunci şi chiar citise literatură rusă mai mult decât reuşisem eu.

Mi-a luat foarte mult până când am găsit un răspuns. Toţi suntem înconjuraţi de poezie, doar că nu suntem obişnuiţi să o percepem. De la aurolacul pe care îl auzim în autobuz repetând un poem de Labiş sau Luceafărul, până la nu ştiu ce reclamă la un meci de baschet, ori fragmente de discuţii neaşteptate sau o scenă în care suntem surprinşi să recunoaştem ceva ce nu suntem lămuriţi ce trezeşte în noi… Preferăm să le distribuim în formule de clasificare consacrate şi asta pare să nu ne ajute foarte mult. Ca şi în cazul dramei sau al suferinţei din realitate faţă de cea din artă.

1979

Foto anul 1979

Până la sfârşitul liceului nu mi-a trecut niciodată prin cap că m-ar putea  interesa poezia. Pasiunea pe care o aveam era, mai degrabă, pentru fotbal. Mergeam la preselecţii, îmi făceam caiete cu meciuri şi notam tot felul de detalii, desenam culorile echipelor şi nu mai ştiu ce. Doar că după 18 ani era destul de clar că nu am cum să duc prea departe singurul lucru la care mă pricepeam.

foto Mihai Botea

Foto: Mihai Botea

Cred că prin clasa a XII-a stăteam în curtea interioară a liceului, la Tudor Vladimirescu, împreună cu nişte colegi de la alte clase şi unul dintre ei ne povestea cum merge el cu galeria de la Rapid. Publicase două volume de poezie la „Tinere condeie”. Înainte de asta domeniile mi se păreau complet distincte. Şi, oricum, citeam numai romane poliţiste ori poeme haioase sau istorice. De atunci, mi-a folosit mereu faptul că orice m-a interesat, fie că a fost presă, ori sport, film, sau comunicare am raportat la poezie. Dar de pe poziţii mereu egale.

Încă şi mai mult ar lua să pun degetul pe un moment anume în care să zic „uite, atunci am ales scrisul ca pe un drum”. În schimb ştiu când mi-am dat seama că nu e chestia mea să fiu agent de vânzări sau să mă specializez în istoria religiilor, ce studiam în facultate. De fiecare dată rămânea scrisul ca o alternativă la care m-am tot întors, încercând să îmi explic lucruri în legătură cu ce citeam sau ce mă atrăgea. La un moment dat au început să se lege firele şi acum îmi dau seama că tot ce mi se întâmplă, de la nivelul personal la cel profesional, a venit din evenimente legate de scris.

2009 Street Delivery

Foto Street Delivery, 2009

Licart, cel mai mare concurs naţional de arte pentru liceeni a împlinit 15 ani de existenţă. Tu de câţi ani te implici în acest proiect?

Anul acesta se fac 10 ani de când am fost pentru prima dată în juriul concursului pe care îl organizează Radu Herjeu. Abia publicasem al doilea volum, „corpuri româneşti”. Radu, care e legat pentru mine de primul premiu pentru poezie pe care l-am primit (cu mult timp înainte de Opera Prima la Botoşani), avea nişte emisiuni noaptea la radio Romantic prin anii ‘90 şi din când în când dădea teme pentru scris. În săptămâna care urma premia câte un text. M-am ales atunci cu nişte casete cu muzică. Mie mi-a plăcut să mă cheme după ce jurizarea de la Licart au ţinut-o scriitori ca Adrian Păunescu sau George Ţărnea. Cu un an înainte să mă invite în juriu, erau acolo Florin Iaru şi Mircea Dinescu. A fost interesant cum s-a schimbat orientarea jurizării.

Atelier 2012 foto Licart

Atelier-2012-foto-Licart

Practic ce se întâmplă la aceste tabere de creaţie?

Taberele au apărut în ultimii ani. La început, prin 2007, a doua oară când jurizam, am avut nişte lecturi la festivitatea de premiere. Apoi au fost nişte ateliere şi, de când, Radu şi colegii lui reuşesc să aducă finaliştii la Braşov, atelierul s-a extins. Fiecare ediţie vine cu 5-6 zile de exerciţii şi teme pentru scris şi citit, cu discuţii şi cu câte o lectură a participanţilor pregătită pentru decernarea premiilor.

Am văzut tineri care au venit la ateliere, fie ca autori deja publicaţi, cum era cazul Florinei Huzoaica, fie ca persoane interesate să îşi îmbogăţească perspectivele legate de scris, ca Lavinia Nechifor sau Ana-Maria Lupaşcu. De fiecare dată a fost uimitor să văd cum îşi caută referinţele şi cum se bucură să descopere ceea ce scriu. Alteori, m-a entuziasmat să regăsesc, după ani, între cei care organizează evenimente literare în diferite colţuri ale ţării autori care au participat la ateliere ca liceeni.

În afara atelierelor de la Licart, am organizat mai multe întâlniri de lucru în Studentfest la Timişoara, scurte runde de scris pentru fiecare ediţie a Zilelor de Poezie Constantin Virgil Bănescu la Târgovişte şi un proiect mai complex cu autori noi din Chişinău ca şi în „Incubatorul” de la „Semne bune”. Cum peste tot găseşti oameni care nu mai termină cu explicaţiile, participanţii la taberele de poezie se simt destul de bine atunci când li se povesteşte mai puţin şi sunt puşi în situaţia de a lucra mai mult la scris şi citit poeme.

2012 foto Veioza Arte

2012 foto Veioza Arte

Ai găsit copii talentaţi?

Acum, nu e copil să nu fie talentat, iar în cazul tinerilor, lucrurile sunt şi mai acute din moment ce sunt, de obicei, o chestiune de viaţă şi de moarte. Mai rar însă le şi foloseşte domeniul în care le este uşor să funcţioneze. Şi nu neapărat din vina lor, cât din toată ipocrizia în care e înfăşurată piaţa editorială. Pe de o parte i se reproşează poeziei că nu e profitabilă, pe de alta, oriunde te întorci dai de cărţi de poeme publicate fără nicio ţintă.

Nu mai departe de zilele trecute citeam dialogul în care Nicolae Manolescu şi responsabilul cu comunicarea din Uniunea Scriitorilor glosează cu spor pe marginea dereglărilor extremiste la care a ajuns un poet cândva important. E foarte trist să vezi cât de utilă pentru discursuri este cultivarea autodistrugerii unui poet. În locul conştientizării dramei şi eşecului antisemit şi cu accente psihotice, singurul regret pe care oficialii scrisului îl arată este că un alt autor „nu atât de uşor de neutralizat”.

Cam astea sunt perspectivele oferite în ultimii ani de „breaslă” celor care vor să îşi dezvolte scrisul. Statutul poeţilor este apropiat de cel al refugiaţilor. E drăguţ să li se vorbească frumos, dar mult mai utile par să fie pentru instituţii cazurile în care câte unul o ia razna şi regula devine „neutralizarea” după cuvântul regretabil folosit de preşedintele USR. După ce un poet dispare, e mult mai uşor să aberezi despre ce a scris.

Pe de altă parte, confirmările vin mai ales de la cei pe care îi regăsesc publicaţi de edituri care îşi aleg atent autorii, ca Alex Văsieş ori Radu Niţescu sau Alexandra Turcu, ori Amalia Cernat, ale cărei poeme au fost selectate de un juriu internaţional în finala New Voices organizată de PEN Club acum doi ani.

Licart este locul în care am putut să văd cât de mult contează ce fac profesorii de română legaţi de poezie, cum vezi la elevii suceveni ai lui Gheorghe Cîrstian sau la Târgovişte la cei care ajung în atelierele Ioanei Geacăr. Apoi vezi elevi din Iaşi, din Tulcea, Făget sau Piatra Neamţ care îşi duc pe cont propriu dincolo de pasiune abordările în poezie sau care pornesc în alte direcţii cum s-a întâmplat cu Ilinca Pop, care, dincolo de studiul arhitecturii, este deja inconfundabilă atunci când face grafica unei reviste sau a unei cărţi. Dacă stau să mă gândesc, şi Ana Toma, cu fotografiile, afişele şi copertele de carte strâns legate de cele mai puternice evenimente literare din ultimii ani, tot în urma unui atelier de poezie a început să îşi orienteze demersurile artistice spre poezie.

Atelierele cu liceeni mi-au arătat că mulţi dintre cei care scriu foarte bine nici nu e nevoie să continue în poezie şi mizele pe care le găseai în poemele lor se regăsesc în ceea ce reuşesc în alte domenii.

Cât de mult îţi place să lucrezi cu copiii?

Pe cei care concurează la Licart i-am văzut doar în postura de tineri. Nu cred că m-aş fi descurcat prea bine dacă mă gândeam că ar fi copii. Am avut şi avantajul că în finală ajung doar o parte dintre cei mai buni. Mai mult decât plăcere, în lucrul cu ei a fost vorba mereu de probleme pe care mi le puneam şi mie în legătură cu scrisul. Faptul că i-aş fi privit ca pe nişte copii nu ar fi ajutat prea tare.

După ce am urmărit versuri care îmi tăiau respiraţia în universul cu care interacţionează poemele Anastasiei Gavrilovici, ori clarităţile pe care le identifică în drame cotidiene Mircea-Andrei Florea, fluxul de energie manipulat în cuvinte de Horia Şerban ori Costel Onofraş, forţa şocului din versurile Cătălinei Suditu ori ale lui Mihnea Bâlici aş greşi să îi consider copii. Şi asta dacă vorbim numai despre ultimii ani.

În timp am urmărit transformări spectaculoase în ce scriau finaliştii Licart. Crina Cristache a păstrat interesul pentru regulile clasice ale poeziei, ori diversitatea de fiecare zi pe care o pun la încercare poemele cu care vin Raluca Râmbu, Cosmina Oniciuc, Ioana Stanciu sau Bogdan Constantin Enache.

Pe mine m-au schimbat trecerile prin cenacluri, fie că a fost cel al Monicăi Pillat ori cel ţinut de Mircea Cărtărescu, şi revista de la post-liceeala de bibliotecari, biblioteca la care lucra Nina Vasile, ori Sala Oglinzilor, pe vremea când USR îi lăsa pe Nora Iuga, Octavian Soviany şi Constantin Abăluţă să adune pe oricine era curios să schimbe păreri despre scris sau atunci când, în acelaşi spaţiu, Marin Mincu a început „insurecţia” (cum se formula la defilările de 23 august) 2000-istă. Nici unul dintre ei nu ne-a văzut pe noi ca pe nişte copii. Cum aş putea să fac eu altfel?!

Tramvaiul 26 2013 foto Quasiote

Foto: Quasiote, Tramvaiul 26, 2013

În ultimul timp ai fost implicat în proiecte şi ateliere literare în afara ţării. Despre ce este vorba?  Care dintre experienţele trăite acolo ţi-a plăcut cel mai mult şi de ce?

Poezia mi-a dat multe ocazii să intru în legătură cu perspective foarte diferite asupra scrisului. S-a întâmplat la festivaluri internaţionale, în lecturi sau ateliere organizate mai ales de ICR. Toate lecturile în afara României au fost importante pentru mine.

Cel mai mult mi-a plăcut atunci când am descoperit români într-un fel pe care nu îl bănuiam. La Poznan, erau invitaţi cei de la Shukar Collective cu DJ Vasile, jurnalişti şi alţi autori. După lecturi şi concerte, cineva întreba, „auziţi, dar e foarte bine cum stăm aici şi vorbim. În România de ce nu facem la fel?”. Şi ne-am dat seama cum în ţară nu prea avem timp să ne întâlnim. Mereu alergăm din cauza serviciului. Sau în Budapesta, unde eram invitat la nişte dezbateri cu poeţi, jurnalişti şi istorici, am fost foarte plăcut surprins să-l întâlnesc pentru prima oară pe unul dintre colaboratorii celor de la Critic atac într-o discuţie despre societate şi lumea culturală. Peste tot sensul ocupaţiei de „scriitor” se schimbă. Sau, mai degrabă, se accentuează diferit. De la „ce persoană potrivită pentru o statuie” la „mai exact, ce faci în scrisul tău?”.

In campania cafea pt o poezie 2013 foto Cristina   Andrei

Foto: Cristina Andrei, In campania cafea pentru o poezie, 2013

Care cer ţi se pare cel mai frumos?

Cel mai important e, fără îndoială, cerul la care reuşeşti să te uiţi. În sfârşit, poate şi mai mult contează de ce îl legi. Cum spuneai tu mai sus, mie mi se tot citea poezie de când eram mic. Dar de câte ori mă gândeam la scris, mi se părea că nu are legătură cu mine. Pe undeva prin clasa a IV-a, eram la Buşteni. Aşa mi s-a întâmplat mie să fiu, din clasa I până în a V-a mereu în altă şcoală, în oraşe care începeau cu B (Brăila, Buftea, Buşteni şi, în final, Bucureşti). Ei, şi, la Buşteni, profitam de orice moment în care puteam să evit să merg la şcoală. Câteodată o ştergeam în pădure şi bântuiam pe acolo mort de plictiseală. La un moment dat, obosit, mă aşezasem pe spate în iarbă şi mă uitam la cer. Îmi amintesc destul de clar că mă gândeam „Băiat sunt, păduri cutreier, mie de ce nu mi se pare nimic special la asta… ce putea să-i placă poetului la toate astea”.  Mi-a luat iarăşi ani întregi până m-am prins că „poetul” îşi amintea faza cu pădurile. Şi de acolo toată „acţiunea”. Dar, până am terminat licul nici nu m-a interesat să-mi dau seama.

035e12683ec9ecd82caa55ffc6c968be

Pictură „Priveliște din Delft” de Johannes Vermeer Foto: pinterest.com

Cât de mult ţi-a plăcut cerul din Delft încât să numeşti după el şi titlul volumului tău de poezie „poetic: cerul din delft şi alte corpuri româneşti”?

Cerul din Delft nici nu l-am văzut în realitate. Abia anul ăsta, în iunie o să ajung la Rotterdam la un festival de poezie şi de acolo sunt doar câţiva paşi până în oraşul în care a pictat Vermeer. În poemul din care Claudiu Komartin, ca editor, a ales sintagma cu pricina pentru titlul volumului era un cer deasupra altcuiva… Destul de des, elemente pe care le-am investigat în poeme mi se întâmplă după ce am scris.

Sora ta spunea despre tine că-ţi plac filmele în care actorii tac. Despre pictorul olandez Johannes Vermeer se ştie că a fost unul dintre cei mai mari singuratici ai secolului al XVII-lea. Era de asemenea tăcut, la fel ca şi picturile sale. Există şi alte legături între tine şi el?

Da, sora mea a spus asta chiar după un film de Jon Jost care se învârtea în jurul lucrărilor semnate de pictorul olandez. Radu Vancu a notat ceva interesant pentru mine în cronica lui la volumul la care te referi şi tu. „Nimic despre evenimentul traumatic, aşadar; oricare alt poet douămiist ar fi insistat pe traumă, Ţupa preferă să o treacă sub tăcere”. Cam asta ar fi toată asemănarea la care pot să mă gândesc acum. Un om care a trăit într-o vreme în care soţia îi era atacată de cumnat cu o suliţă, când bunicul său scăpase cu noroc de execuţie după ce se descoperise că era falsificator de bani, cu 11 copii (alţii spun 13) din care nu au supravieţuit decât 6… când el însuşi sfârşeşte într-un acces ciudat de pierdere a raţiunii şi nimic din toate astea nu le găseşti în tablourile rămase de la el. Cu toate că „trece sub tăcere”, cum zice Radu, în lucrările cu pricina se întâmplă ceva esenţial şi pentru pictură şi pentru privitor.

De ce-ţi place atât de mult Vermeer?

Mie mi-au rămas mereu speciale lucrurile care m-au legat de anumite persoane. În cazul lui Vermeer, cred că nu m-ar fi interesat atât de mult în afara amintirii legate de drama plictisitoare cu lucrările lui la New York despre care vorbea sora mea, dacă nu ar fi fost legat de prima călătorie pe care am avut-o în afara României.

Lucram de un an şi ceva la Evenimentul zilei şi primisem o invitaţie de la Discovery Channel la Londra după ce anunţasem într-un articol descoperirea unui mormânt care părea să fie al reginei egiptene Nefertiti. Discovery tocmai lansa un documentar despre mormântul cu pricina şi cei care se ocupau de PR pentru ei în România au fost destul de atenţi încât să vadă articolul şi să mă invite. Iulian Comănescu era deja un jurnalist cu experienţă şi încerca să mă facă să trec peste stresul momentului. Într-unul dintre puţinele momente libere între excursii şi plimbări programate de gazde, l-am rugat să mergem până la National Gallery să vedem cele două tablouri de Vermeer care sunt expuse acolo. Încercam să îi propun şi eu ceva după ce el mă uluise cu plimbarea prin British Museum. Cred că totul a pornit de la reacţia lui în faţa celor două scene cu temă muzicală expuse acolo. După câţiva ani am repetat căutarea şi la New York. Apoi, înaintea unei lecturi la Berlin, Floarea Ţuţuianu îmi spunea că nu este prea convinsă că o să-i placă în oraş. Am întrebat-o ce ar putea să-i schimbe părerea. „Dacă ar avea expus un Vermeer” mi-a răspuns. Şi nimerise chiar unul dintre obiectivele mele pentru călătoria respectivă. Ne-am rătăcit puţin prin Gemäldegalerie după cele două lucrări celebre de Vermeer pe care le au nemţii acolo.

2016 Berlin foto Alexandra Crasnaru Popescu

Foto: Alexandra Crasnaru Popescu, 2016, Berlin

Care este pânza preferată?

La pictură percep invers lucrurile decât în scris. În literatură am foarte rar scriitori la care să mă intereseze tot ce au scris. Cred că pot să număr pe degete autorii în cazul cărora fascinaţia mea se întinde pe mai mult de două-trei volume. În artă plastică îmi pasă mai puţin dacă e pictură sau performance, dacă e grafică sau altceva. Nu doar în cazul lui Vermeer, dar şi atunci când găsesc undeva desenele lui Perjovschi sau orice serie a lui Comănescu sunt cucerit. Cândva, la New York mă plimbam cu Constantin Vică prin sălile de la MOMA. Corina Şuteu ne ajutase să întâlnim o româncă din staff-ul muzeului şi treceam din ce în ce mai obişnuiţi cu amestecul de lucrări de pe pereţi. Trecusem pe lângă „Noaptea înstelată”, ne holbasem pe la portretele de cutii de supă, ne minunasem de vârtejul de lupi atârnaţi din tavan cu fire de gută şi obosisem. La un moment dat, dintr-o sală pe care o vedeam la distanţă, s-a văzut o pânză uriaşă care parcă pulsa. Nu mi-a păsat niciodată de expresionismul abstract american văzut prin reviste şi atunci mi-am dat seama că o lucrare pe care o vezi în realitate nu are nicio legătură cu oricâte reproduceri. Nici măcar nu pot să spun dacă prima dată m-a surprins una dintre lucrările de Pollock sau ceva din Rothko. Pentru că, 10 minute mai târziu, şocul mi s-a repetat cu celălalt.

2013 New York Bowery Poetry Club foto Rares Trifan

Foto: Rares Trifan, New York Bowery Poetry Club, 2013

Ştiu că ai avut lecturi la Paris, Berlin, Roma, Praga, New York, Stockholm. Unde te-ai simţit cel mai bine?

Fiecare experienţă are ceva special. Îmi este greu să aleg între publicul din Berlin (unde am fost luna aceasta cu al treilea eveniment de poezie într-un format pe care mi-au cerut să îl tot repet din 2008 încoace) care mereu îţi rezervă surprize sau entuziasmul profesioniştilor din zona poeziei din Franţa sau din Cehia ori Slovacia. Ori directeţea poetică din lecturile de la New York, cu spectatori care vin să te întrebe şi să te ducă prin oraş după cine ştie ce comori ascunse. Cel mai aproape de ceea ce mă interesa pe mine am resimţit colaborările cu Linn Hansen în Suedia. Acolo e şi meritul celor de la ICR Stockholm. Eva Leonte şi Dan Shafran au reuşit mai mereu să aleagă poeţi locali al căror scris se apropie de cel al românilor invitaţi. Revelaţia complet neaşteptată a fost pentru mine cea a întâlnirii cu poeţii de la Şcoala de Poezie Helicon din Tel Aviv.

Tel Aviv 2012 foto Asher Gal

Foto: Asher Gal, Tel Aviv, 2012

Cred că doar în Croaţia am putut să mai văd o pasiune asemănătoare pentru legătura dintre valoarea poeziei şi relevanţa socială a ceea ce citeşti. Întâmplarea a făcut să treacă atât de mult până am reuşit să-ţi răspund pentru că am avut o perioadă foarte aglomerată cu lectura de poezie pe care Literaturwerkstatt din Berlin a cerut-o celor de la ICR cu autori care au debutat în ultimii ani în România. Prima dată am fost cu o selecţie de poeme ale autorilor români şi muzici electronice în 2008. E impresionant să vezi că reacţia unui public obişnuit cu poezie din toată lumea îi face pe organizatorii germani să repete periodic invitaţia adresată ICR de a selecta autori care scriu în română.

Croatia 2015 foto Katja Schöne Seele Perat

Foto: Katja Schöne Seele Perat, Croatia 2015

Te-am ascultat recitând poezie şi am văzut un om care o trăieşte cu toată fiinţa lui. Mai mult decât atât, am văzut cum ţineai ritmul cu piciorul, cum cântai aproape fiecare vers.  Îţi place la fel de mult să scrii cum îţi place să reciţi?

Eu sunt foarte timid. Şi de-asta încerc să îmi pregătesc fiecare lectură cât mai amănunţit. De ruşine, cum ar veni. Dacă am de citit în public mai mult de două poeme, încerc să-mi dau seama mereu cui o să citesc, ce vreau să arăt şi alte lucruri din astea. Trebuie să recunosc, scrisul şi lectura cu voce tare a poeziei au ajuns să-mi placă foarte târziu. Mai întâi, poezia a fost doar un refugiu, o zonă în care încercam să găsesc sens. Orice fel de sens.

Am mers la multe lecturi de poezie. Unele extraordinare, altele plictisitoare, am căutat şi întâlniri de battle hip-hop. Prin 2011 a fost la Bucureşti Saul Williams, undeva în Bratislava am avut norocul să citesc pe aceeaşi scenă cu Katalin Ladik şi mi-a fost clar că în poezia pentru performance lucrurile stau la fel ca în pictura abstractă. Nu ai cum să-ţi faci o idee despre ce se întâmplă până nu vezi pe viu un autor care te uimeşte. La un moment dat am văzut-o la Kulturhaus pe Lydia Lunch şi m-a făcut să înţeleg că e mereu şocant faptul că te înţelegi mai bine cu poeţi care scriu în altă limbă decât cu mulţi dintre autorii din propria ta cultură. Dar şi în România e un spectacol orice lectură pe care o ţin Gheorghe Iova, Angela Marinescu sau Ion Mureşan, Valery Oişteanu, ori, într-o direcţie inversă, Sorin Gherguţ, Constantin Acosmei, Dmitri Miticov sau Mariana Codruţ.

Pentru că tot spuneam adineauri de Berlin, plăcerea poeziei, acolo, a ţinut şi de entuziasmul cu care se-au apropiat traducătorii de texte. Şi dacă ai fi un spectator care nu are nicio legătură cu scrisul, tot realizezi că se întâmplă ceva important în faţa ta când un traducător, trecut prin toate chinurile ca să găsească corespondenţe pentru poezie într-o altă limbă, izbucneşte entuziasmat imediat ce vede că munca lui funcţionează. Suntem obişnuiţi prea puţin cu rigorile şi chinurile care nu sunt diferite în poezie de ceea ce ne dă peste cap în fiecare zi. Dar, dincolo de nesiguranţe şi spaime, m-a interesat mereu să văd cum poate să fie transmisă poezia. E un domeniu în care e foarte uşor să-ţi pierzi echilibrul. Pe până la un punct, bătutul ritmului m-a ajutat să rămân în picioare când citeam.

800

Ce înseamnă poezia pentru tine?

Aş porni într-un răspuns la aşa o întrebare de la faptul că poezia, ca orice lucru care contează, încă nu s-a stabilit ce e. Ştim toţi de genul literar care ar aproxima-o, de „ironia sorţii” care corespunde în română expresiei „poetic justice”, dar astea sunt numai formule exterioare. Când vezi cum se continuă poezia de la un autor antic la unul contemporan, îţi dai seama că toate invenţiile convenţionale (domeniu literar, limbaj critic, entertainement) abia punctează un mic fragment din practica asta.

Uite, pentru lectura de la Berlin am lucrat în jur de 6 luni la selecţie, concept, programări cu cei de la ICR. E o diferenţă uriaşă de câte ori ai de-a face cu evenimente pregătite atent cum se întâmplă la Festivalurile Internaţionale de la Bistriţa sau Sibiu ori în FILIT-ul ieşean. Anul trecut am adunat într-o carte, „poeticile cotidianului de la seri de literatură în mişcare la Republica poetica” la Casa de Pariuri Literare, 140 de întâlniri cu scriitori pe care le-am organizat între 2005 şi 2010 prin cluburi (Club A, MŢR, Underground, Expirat). Pregătind volumul îmi era tot mai clar că tocmai la întrebarea ta am tot încercat să-mi răspund cu fiecare eveniment şi, una după alta, întâlnirile au venit cu o nuanţă nouă.

FILIt 2014 foto Angela Baciu

Foto: Angela Baciu, 2014, FILIt

Dacă aş alege la întâmplare ceva din exerciţiul poeziei care mă entuziasmează de fiecare dată, aş încerca să identific acel „nu ştiu ce poetic” în funcţie de care aceeaşi expresie, „patria mea e limba română”, spusă de Nichită Stănescu e destul de jenantă după ce descoperi originalul, „patria mea e limba franceză”, la Albert Camus. Şi cum păleşte diferenţa dintre ele atunci când citeşti „singura mea naţie e imaginaţie” la Derek Walkot. Sau să fi zis asta Raphaël Confiant?! Pe scurt, poezia pentru mine e relaţie, contact şi persistenţa acestei chestii. Un mănunchi de tipuri de legături pe care abia îndrăznim să le descoperim cu toate urmările lor.

COOLtura Mall

1 Comments

  1. Vero

    foarte interesant interviul, felicitari, ador poezia, mi-ar plăcea să se citească mai multă poezia.

Post a comment