Svetlana Aleksievici este laureata Premiului Nobel pentru literatură din 2015. „Războiul nu are chip de femeie” a fost vândut în peste 2.000.000 de exemplare în întreaga lume și cuprinde mărturii cutremurătoare ale femeilor sovietice care au luptat in cel de-al Doilea Război Mondial.

12969179_776778585791010_432975167_n

Iată care este prelegerea Svetlanei Aleksievici la primirea Premiului Nobel pentru Literatură:

 7 decembrie 2015

Despre o luptă pierdută

Stau astăzi la această tribună, dar nu singură… În jurul meu sunt voci, sute de voci care mă însoţesc tot timpul, încă din copilărie. Eu am crescut într-un sat. Nouă, copiilor, ne plăcea să ne jucăm pe uliţe, dar seara ne atrăgeau ca un magnet băncuţele de lângă case – hate, cum le spune pe la noi – pe care se adunau femeile obosite. Nici una nu avea soţ, tată, fraţi, nu-mi amintesc de bărbaţi în satul nostru de după război. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, pe front şi în organizaţiile de partizani a murit un sfert din populaţia Bielorusiei[1]. Lumea în care trăiam noi, copiii de după război, era o lume a femeilor. Cel mai adânc mi s-a întipărit în minte faptul că femeile nu vorbeau despre moarte, ci despre iubire. Povesteau cum se despărţiseră de cei iubiţi înainte de plecare, cum îi aşteptaseră, cum îi aşteptau încă. Anii trecuseră, şi ele tot îi aşteptau: „Întoarcă-se chiar şi fără mâini, fără picioare, pe brațe am să-l port”. Fără mâini… fără picioare… S-ar zice că din copilărie am ştiut ce înseamnă iubirea…

Iată doar câteva melodii triste din corul pe care îl aud…

Primul glas:

„La ce-ţi trebuie ţie toate astea? E atât de trist! Eu mi-am cunoscut soţul în război. Eram tanchistă şi am ajuns până la Berlin. Îmi amintesc că stăteam lângă Reichstag, el încă nu-mi era soţ pe atunci, şi odată îmi spune:

– Hai să ne căsătorim! Te iubesc.

Pe mine m-a apucat aşa o ciudă când l-am auzit – tot războiul îl făcuserăm în noroaie, în praf, în sânge, în jur nu erau decât înjurături. Şi i-am răspuns:

– Fă-mă mai întâi femeie: adu-mi flori, spune-mi vorbe de alint… O să mă demobilizez şi o să-mi cos o rochie.

Mi-a venit chiar să-l lovesc de necaz. El a simţit toate astea. Avea unul din obraji ars, numai cicatrici, şi-l văd că-i curg lacrimi peste cicatricile astea.

– Bine, zic, hai să ne căsătorim!

Dar aşa… nu credeam nici eu ce spuneam… În jur era numai cenuşă, cărămizi sparte, într-un cuvânt, război…”

            Al doilea glas:

„Locuiam lângă atomocentrala de la Cernobîl. Eu lucram la o patiserie, făceam prăjituri, iar soţul meu era pompier. Abia ne căsătoriserăm, încă şi la magazin mergeam ţinându-ne de mână. În ziua când a explodat reactorul, el tocmai era de serviciu la staţia de pompieri. Când au fost chemaţi, au plecat în cămaşă, în hainele de acasă – fusese explozie la centrala atomică, şi lor nu le-au dat nici un fel de echipament special. Aşa trăiam pe atunci… Ştiţi cum era… Toată noaptea au stins focul şi au fost iradiaţi în doze mortale. Dimineaţă i-au luat imediat cu avionul şi i-au dus la Moscova. Sindrom acut de iradiere… speranţa de viaţă numai câteva săptămâni… Al meu a fost puternic, fusese sportiv, a murit ultimul. Când am venit, mi s-a spus că e într-un compartiment special, unde nu are acces nimeni.

– Îl iubesc, i-am rugat.

– Acolo intră numai soldaţii. Unde vrei să te duci? mi s-a spus.

«Îl iubesc», răspundeam. Au încercat să mă convingă:

– Nu mai e iubitul tău, e un individ supus dezactivării. Înţelegi?

Iar eu îmi spuneam una şi bună: îl iubesc, îl iubesc… Noaptea urcam la el pe scara de incendiu… Sau îi rugam pe paznici, le plăteam ca să-mi dea drumul… Nu l-am lăsat, am stat până la sfârşit cu el… După ce a murit… la câteva luni am născut o fetiţă, n-a trăit decât câteva zile. Ea… O aşteptaserăm atât, şi eu am omorât-o. Ea m-a salvat, a luat toată radiaţia asupra ei. Şi era atât de mică… O fărâmiţă de om… Dar i-am iubit pe amândoi. Oare poţi să omori pe cineva de prea multă iubire? De ce se învecinează – iubirea şi moartea? Întotdeauna sunt împreună. Cine poate să-mi explice? La mormânt mă târăsc în genunchi…”

Al treilea glas:

„Cum am omorât prima dată un neamţ… Eram mic, aveam zece ani, partizanii mă luau deja cu ei în misiuni. Neamţul ăsta zăcea rănit… Mi s-a spus să-i iau pistolul, eu m-am dus în fugă la el, şi neamţul atunci şi-a încleştat mâinile pe pistol şi mi-l purta aşa prin faţa ochilor. Dar n-a apucat el primul să tragă, ci eu…

Nu m-am speriat că-l omorâsem… Şi în timpul războiului nu mi-am mai amintit de el. Erau mulţi morţi în jurul nostru, trăiam printre morţi. M-am mirat când, mulţi ani mai târziu, am avut un vis cu neamţul ăsta. Pe neaşteptate… Pe urmă mi-a tot revenit… Ba eu zburam, şi el nu mă lăsa. Uite-aşa, te ridici… Zbori… zbori… El mă ajungea, şi ne prăbuşeam împreună. Mă rostogoleam într-un fel de groapă. Ba voiam să mă scol… să mă ridic în picioare… şi el nu-mi dădea drumul… Din cauza lui nu puteam să zbor…

Acelaşi vis… M-a urmărit zeci de ani…

Nu pot să-i povestesc băiatului despre vis. Pe atunci era mic – nu puteam, îi citeam poveşti. Acum a crescut, dar tot nu pot…”

Flaubert spunea despre sine că este un om-peniţă, eu pot să spun că sunt un om-ureche. Când merg pe stradă şi până la mine ajung cuvinte, fraze, exclamaţii, mă gândesc totdeauna: câte romane nu dispar fără urmă în timp! În întuneric. Acea anumită parte a vieţii omeneşti – partea vorbită, pe care nu reuşim s-o apropriem literaturii. Încă n-am ajuns s-o apreciem, nu ne miră şi nu ne entuziasmează. Dar pe mine ea m-a vrăjit şi m-a subjugat. Îmi place cum vorbeşte omul… Îmi place vocea lui singuratică. Aceasta e iubirea şi pasiunea mea cea mare.

Drumul pe care l-am parcurs până la această tribună a fost lung de patruzeci de ani – de la un om la altul, de la o voce la alta. N-aş putea să spun că mi-a fost întotdeauna pe puteri – de multe ori am fost zguduită şi speriată de ceea ce e în stare omul, m-au încercat deopotrivă admiraţia şi repulsia, am vrut să uit ce auzisem, să mă întorc la vremurile când încă nu ştiam. Dar nu o dată mi-a venit şi să plâng de fericire că văzusem omul în ce avea el mai frumos.

Am trăit într-o ţară în care din copilărie eram învăţaţi să murim. Ni se preda moartea. Ni se spunea că omul există pentru a se dărui pe sine, a arde, a se jertfi. Eram învăţaţi să iubim omul cu puşca. Dacă aş fi trăit într-o altă ţară, n-aş fi putut să parcurg acest drum. Răul este neîndurător, trebuie să fii vaccinat împotriva lui. Dar noi am crescut printre călăi şi victime. Cu toate că părinţii noştri trăiau cu frica în sân şi nu ne povesteau totul – ba, de cele mai multe ori, nu ne povesteau nimic –, însuşi văzduhul vieţii noastre era otrăvit de cele nespuse. Răul se iţea întotdeauna în spatele nostru.

Am scris cinci cărţi, dar mi se pare că toate sunt una: o carte despre istoria unei utopii…

Varlam Şalamov scria: „Am participat la o uriaşă luptă pierdută pentru adevărata înnoire a omului”[2]. Eu reconstitui istoria acestei lupte, a victoriilor şi înfrângerilor ei. Cum oamenii au vrut să construiască împărăţia Cerurilor pe pământ. Raiul! Oraşul soarelui! Şi cum totul s-a sfârşit într-o mare de sânge – cu milioane de vieţi omeneşti distruse. Dar a fost o vreme când nici o altă idee politică a secolului XX nu se compara cu comunismul (şi cu Revoluţia din Octombrie, simbolul ei), nu-i seducea mai mult şi mai pasionat pe intelectualii Occidentului şi pe oamenii din întreaga lume. Raymond Aron a numit revoluţia rusă „opiu pentru intelectuali”[3]. Ideea comunismului e veche de cel puţin două mii de ani. O găsim la Platon, în învăţăturile lui despre statul ideal şi just, la Aristofan, în visurile despre timpul când „totul va fi la comun” [4]… la Thomas Morus şi Tommaso Campanella… mai târziu, la Saint-Simon, Fourier şi Owen[5]. Există ceva în spiritul lor care i-a făcut pe ruşi să încerce să transforme aceste închipuiri în realitate.

Acum douăzeci de ani conduceam la groapă „imperiul roşu” cu blesteme şi cu lacrimi. Azi putem deja să privim istoria recentă cu calm, ca pe un experiment istoric. Lucrul acesta e important, pentru că dezbaterile despre socialism nu s-au încheiat nici până în ziua de azi. A crescut o altă generaţie, care vede altfel lumea, dar o mulţime de tineri îi citesc din nou pe Marx şi Lenin. În oraşele ruseşti se deschid muzee închinate lui Stalin, i se ridică monumente.

Imperiul „roşu” nu mai există, dar omul „roşu” a rămas. Trăieşte încă.

Tatăl meu, care a murit nu demult, a fost până la sfârşitul vieţii un comunist convins. Şi-a păstrat carnetul de partid. Eu nu pot să folosesc niciodată cuvântul sovok[6], pentru că aşa ar trebui să-i numesc pe tatăl meu, pe „ai mei”, pe diverşi cunoscuţi. Pe o seamă de prieteni. Toţi se trag de acolo, din socialism. Printre ei sunt mulţi idealişti. Romantici. Azi le spune altfel – romanticii sclaviei, sclavii unei utopii. Toţi ar fi putut să trăiască o altă viaţă, cred eu, dar au trăit-o pe aceasta, sovietică. De ce? Multă vreme am căutat răspunsul la această întrebare: am bătut în lung şi-n lat o ţară imensă, care până nu demult se numea URSS, am făcut mii de înregistrări. Acesta a fost socialismul şi el a fost pur şi simplu viaţa noastră. Am adunat – din fărâme, din bucăţele – istoria socialismului „domestic”, „lăuntric”. Cum sălăşluia el în sufletul omului. Mă atrăgea spaţiul acesta mic – omul… un singur om. De fapt, acolo se petrece totul.

Imediat după război, Theodor Adorno se cutremura: „A mai scrie versuri după Auschwitz este o barbarie”[7]. Învăţătorul meu, Ales Adamovici[8], căruia vreau să-i rostesc azi aici numele cu recunoştinţă, considera de asemenea că a scrie proză despre coşmarele secolului XX este un sacrilegiu. Pe tema aceasta nu se poate inventa, adevărul trebuie spus aşa cum este. E nevoie de o „superliteratură”. Trebuie să vorbească martorul. Îl putem evoca aici şi pe Nietzsche, care spunea că nici un artist nu ar face faţă realităţii. N-ar putea-o înfrunta.

Întotdeauna m-a chinuit faptul că adevărul nu încape într-o singură inimă, într-o singură minte. Că e cumva sfărâmat, multiplu, divers şi risipit prin lume. Dostoievski spune undeva că omenirea ştie despre sine mai multe, mult mai multe decât a izbutit să pună pe hârtie. Ce fac eu? Strâng cotidianul sentimentelor, al gândurilor, al cuvintelor. Colectez viaţa timpului meu. Mă interesează istoria sufletului omenesc. Traiul lui obişnuit. Ceea ce marea istorie omite de regulă, cu aroganţă. Mă ocup cu istoria neglijată. Nu o dată am auzit, şi aud şi acum, că asta nu e literatură, e documentar. Dar ce este literatura astăzi? Cine poate răspunde la această întrebare? Trăim mai rapid ca înainte. Conţinutul debordează din formă, o sparge şi o schimbă. Totul iese din matcă: şi muzica, şi pictura, și la fel şi în textele documentare, cuvântul dă pe afară, sparge barierele documentului. Nu mai există hotar între realitate şi invenţie, una se revarsă în cealaltă. Nici măcar martorul nu este imparţial. Povestind, omul creează, se luptă cu timpul, ca un sculptor cu marmura, este actor şi creator.

Pe mine mă interesează omul de rând. Marele om de rând, aşa aş spune, pentru că suferinţa îi dă măreţie. În cărţile mele el singur îşi povesteşte istoria măruntă şi, odată cu ea, şi marea istorie. Ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă cu noi nu a fost încă interpretat, trebuie încă rostit. Măcar rostit, pentru început. Dar ne temem de asta, încă nu suntem în stare să ne înfruntăm propriul trecut. În Demonii lui Dostoievski, Şatov îi spune lui Stavroghin înainte de începutul discuţiei: „Suntem două fiinţe care s-au întâlnit într-un infinit… pentru ultima oară în lume. Renunţă la tonul dumitale şi adoptă un ton uman! Măcar o dată în viaţa dumitale vorbeşte cu glas omenesc!”[9]

Cam aşa încep discuţiile mele cu eroii mei. Omul vorbeşte, bineînţeles, din vremurile sale, nu poate să vorbească de nicăieri. Dar a răzbate până la sufletul lui e lucru anevoie, pentru că sufletul îi e întinat de prejudecăţile veacului, de patimile şi scornelile lui. De televizor şi de ziare.

Aş vrea să vă citesc câteva pagini din jurnalele mele, ca să vă arăt cum se mişcă timpul… cum a murit o idee… Şi cum eu am mers pe urmele ei…

Svetlana Aleksievici carte

1980-1985

Scriu o carte despre război… De ce despre război? Pentru că toţi suntem, într-un fel, soldați – totdeauna fie ne-am războit, fie ne-am pregătit de război. La o privire mai atentă, toţi gândim ca soldaţii. Acasă, pe stradă. De aceea viaţa omenească înseamnă atât de puţin la noi. Totul e ca la război.

Am început de la îndoieli. Bun, deci încă o carte despre război… Pentru ce?

Într-una dintre călătoriile mele jurnalistice am întâlnit o femeie care în război fusese instructor sanitar. Şi mi-a povestit: mergeau iarna peste lacul Ladoga, duşmanul a văzut mişcare şi a început să tragă. Cai, oameni se prăbuşeau sub gheaţă. Totul se petrecea noaptea, şi ea – aşa i s-a părut – s-a apucat să tragă după ea către mal un rănit. „Îl târam aşa ud, gol, am crezut că i se rupseseră hainele”, îmi povestea. „Dar pe mal am descoperit că trăsesem după mine un morun uriaş, rănit. Am tras atunci un potop de înjurături – bine, oamenii suferă, dar jivinele, păsările, peştii de ce să sufere?” Într-o altă călătorie am ascultat relatarea unei femei care fusese instructor sanitar într-un escadron de cavalerie: în timpul unei bătălii îl trăsese pe un neamţ rănit într-o pâlnie de obuz, dar abia acolo, în groapă, a descoperit că era neamţ. Avea un picior strivit din care-i curgea sânge. Duşmanul! Ce să facă? Deasupra, camarazii ei mureau! În sfârşit, l-a bandajat şi pe neamţ şi a plecat mai departe. Pe urmă a adus tot acolo un soldat rus inconştient. Când îşi vine în fire, rusul vrea să-l omoare pe neamţ, iar acesta, când se trezeşte, apucă şi el pistolul automat şi dă să-l împuşte pe rus. „Ba unuia îi dădeam peste mutră, ba altuia. Picioarele”, îşi amintea femeia, „ne erau muiate în sânge. Sângele li se amestecase”.

Era un război de care eu nu ştiam. Războiul femeilor. Nu al eroilor. Nu despre cum unii îi omorau cu eroism pe alţii. Mi-a rămas în minte tânguirea unei femei: „Mergeam pe câmp după luptă. Şi îi vedeam cum zac… Toţi tineri, frumoşi. Zăceau şi priveau cerul. Ţi-era milă şi de unii, şi de alţii”. Acest „şi de unii, şi de alţii” mi-a dezvăluit despre ce avea să fie cartea mea. Despre faptul că războiul este o crimă. Aşa a rămas el în amintirea femeilor. Omul care mai adineauri zâmbise ori fumase deja nu mai e. Femeile vorbesc cel mai mult despre dispariţie, despre cât de repede se preface totul în nimic la război. Şi omul, şi timpul omului. Da, singure au cerut să plece pe front, la şaptesprezece-optsprezece ani, dar ele nu voiau să omoare. Au fost însă gata să moară. Să moară pentru Patrie. Şi pentru Stalin – căci cuvintele nu pot fi date afară din istorie.

Cartea a rămas nepublicată timp de doi ani, a apărut abia după începutul perestroikăi, pe vremea lui Gorbaciov.

– După cartea dumneavoastră nimeni n-o să mai meargă să lupte, mă muştruluia cenzorul. Războiul dumneavoastră este înspăimântător. În el de ce nu există eroi?

Dar eu nu căutam eroi. Scriam istoria prin intermediul relatărilor unor martori şi participanţi la ea care trecuseră neobservaţi. Nimeni nu le pusese vreodată întrebări. Noi nu ştim ce gândesc oamenii – oamenii obişnuiţi – despre marile idei. Imediat după război, omul povesteşte un anume război, peste câteva zeci de ani, altul, fireşte, ceva se schimbă în el, pentru că îşi pune în amintiri toată viaţa. Se pune pe el însuşi cu totul. Felul în care a trăit toţi anii de atunci încoace, ce a citit, ce a văzut, pe cine a întâlnit. Lucrurile în care crede. Şi, în fine, dacă e fericit sau nu. Mărturiile documentare sunt vii, se schimbă odată cu noi…

Dar eu sunt absolut convinsă că fete aidoma celor care s-au înrolat în 1941 nu vor mai exista vreodată. Aceea a fost perioada de aur a ideii „roşii”, mai măreaţă chiar decât vremurile Revoluţiei şi ale lui Lenin. Victoria lor umbreşte până azi Gulagul. Eu le iubesc pe fetele acestea cu o dragoste fără margini. Dar cu ele nu se putea vorbi despre Stalin, despre cum, după război, convoaiele de trenuri cu învingătorii – cei care au fost mai îndrăzneţi – au luat drumul Siberiei. Ceilalţi s-au întors şi au tăcut. O dată am auzit astfel: „Liberi am fost numai în război. În prima linie”. Principalul nostru capital este suferinţa. Nu ţiţeiul, nu gazele, ci suferinţa. Este singurul lucru pe care îl valorificăm constant. Am căutat întotdeauna răspuns la întrebarea: de ce suferinţa noastră nu se converteşte în libertate? A fost ea zadarnică? Avea dreptate Ceaadaev[10]: Rusia este o ţară fără memorie, un spaţiu al amneziei depline, o conştiinţă virgină pentru critică şi reflecţie.

Marile cărţi zac aruncate de-a valma sub picioarele noastre…

1989

Sunt în Kabul. N-am vrut să mai scriu despre război. Dar iată că am ajuns într-un război adevărat. Din ziarul Pravda: „Ajutăm poporul afgan frate să construiască socialismul”. Peste tot oamenii războiului, lucrurile războiului. Timpul războiului.

Ieri nu m-au luat la luptă.

– Rămâneţi la hotel, domniţă! Altfel pe urmă tot noi răspundem de dumneavoastră.

Stau acum în hotel şi mă gândesc: e ceva imoral în a cerceta vitejia şi riscurile pe care şi le asumă un altul. Mă aflu aici de mai bine de o săptămână şi nu mă pot dezbăra de sentimentul că războiul e o emanaţie a firii masculine, fire care mie mi-e de neînţeles. Dar cotidianul războiului e grandios. Am descoperit în sinea mea că armele sunt frumoase: pistoalele automate, minele, tancurile. Omul s-a gândit mult cum e mai bine să-şi omoare semenii. Cearta dintotdeauna dintre adevăr şi frumuseţe. Mi-a fost arătată o nouă mină italiană, şi reacţia mea „de femeie” a fost:

– E frumoasă. De ce e frumoasă?

Mi s-a explicat foarte precis, în termeni militari, că, dacă păşeşti sau treci cu maşina peste această mină uite-aşa… sub nu ştiu ce unghi… dintr-un om rămâne o jumătate de găleată de carne. Despre anormal se vorbeşte aici ca despre ceva firesc, de la sine înţeles. E război, pasămite… Nimeni nu-şi iese din minţi văzând asemenea imagini – un om, de pildă, care zace la pământ, ucis nu de vreun fenomen al naturii, nu de soartă, ci de un seamăn al său.

Am văzut încărcătura „lalelei negre” (avionul care duce înapoi în Patrie sicriele de zinc cu cei ucişi). Morţii sunt deseori îmbrăcaţi în vechea uniformă militară a anilor ’40, cu pantaloni strânşi până la genunchi şi largi pe coapse, dar se întâmplă ca nici acestea să nu ajungă. Soldaţii vorbeau între ei:

– Au adus nişte morţi noi cu frigiderul. Miroase parcă a carne de mistreţ care a început să se strice.

Am să scriu despre asta. Mă tem că acasă lumea n-o să mă creadă. În ziarele noastre se scrie despre copacii cu care soldaţii sovietici plantează aleile prieteniei.

Stau de vorbă cu soldaţii – mulţi au venit voluntar. Au cerut să fie trimişi aici. Am observat că majoritatea provin din familii de intelectuali – profesori, medici, bibliotecari – într-un cuvânt, oameni educaţi. Visau în mod sincer să ajute poporul afgan să construiască socialismul. Acum râd de ei înşişi. Mi-au arătat un loc în aeroport unde văzuseră o dată sute de sicrie de zinc, lucind misterios în soare. Ofiţerul care mă însoţea nu s-a putut stăpâni:

– O fi fost şi al meu printre ele… Au să mă vâre în el… Şi eu pentru ce lupt aici? S-a speriat însă numaidecât de propriile cuvinte: Asta să nu înregistraţi!

Noaptea am visat soldaţi ucişi, toţi cu feţe uimite: cum adică, am fost omorât? Chiar sunt mort?

Am fost împreună cu nişte surori medicale într-un spital pentru civili afgani, să le ducem copiilor cadouri. Jucării, bomboane, biscuiţi. Mie îmi reveniseră vreo cinci ursuleţi de pluş. Am ajuns la spital – o baracă lungă. La capitolul aşternuturi şi lenjerie, toată lumea are numai pături. S-a apropiat de mine o afgană tânără cu un copil în braţe, voia să-mi spună ceva, de zece ani aici toţi au învăţat să rupă câteva vorbe ruseşti. I-am dat copilului jucăria, şi el a luat-o cu dinţii.

– De ce cu dinţii? m-am mirat eu. Afgana a tras pătura de pe corpul copilaşului, şi atunci am văzut că băieţelul nu avea mâini.

– Ruşii tăi ne-au bombardat.

Cineva m-a ţinut, era să cad…

Am văzut cum Grad[11]-urile noastre preschimbă kişlak[12]-urile afgane în câmpuri răscolite. Am fost într-un cimitir afgan, lung cât un kişlak. Undeva în mijlocul lui se văita o afgană bătrână. Mi-am amintit cum într-un sat de lângă Minsk era adus într-o casă un sicriu de zinc şi cum urla mama – cu un zbieret nici de om şi nici de fiară… Semăna cu ceea ce am auzit în cimitirul din Kabul…

Recunosc, nu am devenit dintr-odată liberă. Eram sinceră cu eroii mei, şi ei aveau încredere în mine. Fiecare din noi a avut propriul drum către libertate. Până la Afganistan am crezut în socialismul cu faţă umană. Dar de acolo m-am întors liberă de orice iluzie.

– Iartă-mă, tată, i-am spus părintelui meu când ne-am revăzut, m-ai educat în spiritul credinţei în idealurile comuniste, dar a fost de ajuns să văd o singură dată cum elevii până nu demult sovietici pe care-i învăţaţi tu şi mama (părinţii mei erau profesori de ţară) omoară pe pământ străin oameni pe care nu-i cunosc pentru ca toate cuvintele voastre să se facă praf. Suntem nişte ucigaşi, tată, înţelegi?

Părintele meu a început să plângă.

Mulţi s-au întors oameni liberi din Afganistan. Dar iată şi un alt exemplu. Acolo, în Afganistan, un băiat tânăr mi-a strigat:

– Ce poţi tu, femeie, să pricepi despre război? Crezi că la război oamenii mor ca în cărţi şi în filme? Acolo se moare frumos, dar ieri l-au împuşcat pe prietenul meu, i-a nimerit un glonţ în cap. A mai fugit aşa zece metri, ţinându-şi creierii cu mâna…

După şapte ani, acelaşi băiat a devenit un om de afaceri de succes, căruia îi place să povestească despre Afganistan. M-a sunat.

– La ce folosesc cărţile tale? Sunt prea înspăimântătoare.

Era deja alt om, nu cel pe care îl întâlnisem în mijlocul morţii şi care nu voia să moară la douăzeci de ani…

M-am tot întrebat ce fel de carte despre război aş vrea să scriu. Aş vrea să scriu despre un om care nu trage, nu poate să tragă în altul, căruia numai gândul războiului îi provoacă suferinţă. Unde este omul acela? Eu nu l-am întâlnit.

1990-1997

Literatura rusă este interesantă prin faptul că ea singură poate relata despre experienţa unică prin care a trecut cândva o ţară imensă. Mi se pune deseori întrebarea: de ce scrieţi tot timpul despre lucruri tragice? Pentru că noi aşa trăim. Deşi astăzi suntem împărţiţi în ţări diferite, peste tot continuă să existe omul „roşu”. Venit din viaţa aceea, cu amintirile acelea.

Multă vreme n-am vrut să scriu despre Cernobîl. Nu ştiam cum să scriu pe tema asta, cu ce instrumente, cum s-o abordez. Numele ţării mele mici, pierdute în Europa, despre care lumea nu auzise aproape nimic înainte, răsunase acum în toate limbile, iar noi, bieloruşii, deveniserăm poporul Cernobîlului[13]. Încercaserăm primii neştiutul. Devenise limpede: în afara celor comuniste, naţionale şi, mai nou, religioase, în viitor ne aşteptau şi alte provocări, mai crunte şi totale, dar încă ascunse privirii. După Cernobîl, ceva-ceva începuse să se zărească…

Mi-a rămas în minte cum un tanchist bătrân înjura de toţi dumnezeii pentru că un porumbel i se lovise de parbriz:

– Două-trei păsări pe zi mi se zdrobesc de geam, iar ei scriu în ziare că situaţia e sub control.

În parcurile orăşeneşti frunzele erau greblate şi duse în afara oraşului, şi acolo erau îngropate. Pământul din locurile molipsite era scobit şi îngropat şi el – pământ îngropat în pământ. Se îngropau lemne, iarbă. Chipurile tuturor purtau nişte expresii pe jumătate smintite. Un bătrân prisăcar îmi povestea:

– Am ieşit dimineaţă în curte şi simţeam că lipseşte ceva, un sunet cunoscut. Nu era nici o albină… Nu se auzea nici o albină… Nici măcar una! Ce să fie? Ce-o mai fi şi asta? N-au apărut nici a doua zi, nici a treia… Pe urmă ni s-a spus că la centrala atomică fusese un accident – şi centrala era la doi paşi. Dar multă vreme n-am ştiut nimic. Albinele ştiau, dar noi nu.

În ziare, informaţiile despre Cernobîl erau formulate în termeni militari: explozie, eroi, soldaţi, evacuare… În centrală lucra KGB-ul. Se căutau spioni, diversionişti, umblau vorbe că accidentul fusese o acţiune premeditată a serviciilor secrete occidentale cu scopul de a submina lagărul socialist. Unităţi militare, cu soldaţi, cu tehnică diversificată, au luat drumul Cernobîlului. Sistemul acţiona, ca întotdeauna, în spirit războinic, dar soldatul cu automatul său nou în această lume nouă era o imagine tragică: nu putea decât să fie iradiat fatal şi, întors acasă, să moară.

Sub ochii mei, omul de dinainte de Cernobîl se transforma în omul Cernobîlului.

Radiaţia nu putea fi văzută, atinsă, mirosită… Ne înconjura o lume cunoscută şi în acelaşi timp necunoscută. Când m-am dus în regiune, mi s-a explicat repede: nu e voie să rupi flori, să te aşezi pe iarbă, să bei apă din fântâni… Moartea pândea peste tot, dar era deja un alt fel de moarte. Sub alte măşti. În veşminte necunoscute. Oameni bătrâni, care trecuseră prin război, se trezeau din nou evacuaţi – şi se uitau la cer: „Soarele străluceşte… nu e nici fum, nici gaz, nu trage nimeni. Oare ăsta se poate numi război? Şi totuşi noi ne-am pomenit că suntem refugiaţi”.

Dimineaţa, toată lumea înhăţa lacomă gazetele şi apoi, imediat, le lăsa deoparte, dezamăgită – spionii nu fuseseră găsiţi. Nu scrie nimic despre duşmanii poporului. Lumea fără spioni şi fără duşmani era şi ea necunoscută. Începea ceva nou. După Afganistan, Cernobîlul ne-a făcut oameni liberi.

Pentru mine, lumea s-a deschis ca o cortină. În regiunea exploziei nu m-am simţit nici bielorusă, nici rusoaică, nici ucraineancă, ci reprezentantul unei specii care poate fi nimicită. Au coincis atunci două catastrofe: una socială – Atlantida socialistă dispărea sub ape – şi una cosmică – Cernobîlul. Căderea imperiului neliniştea pe toată lumea. Oamenii erau îngrijoraţi pentru traiul lor de zi cu zi: cu ce să cumpere şi cum să supravieţuiască? În ce să creadă? Sub ce flamuri să se adune din nou? Sau trebuia oare să înveţe să trăiască fără o mare idee? Această din urmă variantă ne era necunoscută, pentru că niciodată nu trăiserăm astfel. În faţa omului „roşu” se ridicau sute de întrebări care îl chinuiau în singurătate. Niciodată n-a fost aşa singur ca în primele zile de libertate. În jurul meu erau oameni zguduiţi. Şi eu îi ascultam…

Îmi închid jurnalul…

Ce s-a întâmplat cu noi când a căzut imperiul? Înainte, lumea se împărţea: erau călăi şi victime – Gulagul, erau fraţi şi surori – războiul, era electoratul – tehnologiile, lumea contemporană. Se mai împărţea în cei care făceau puşcărie şi cei care vârau la puşcărie. Astăzi diviziunea este între slavianofili şi proocidentali, între trădătorii de ţară şi patrioţi. Plus între cei care pot să cumpere şi cei care nu pot. Aceasta din urmă este, aş spune, cea mai dură încercare de după socialism, pentru că nu demult toţi erau egali. Omul „roşu” n-a putut, până la urmă, să intre în împărăţia libertăţii la care visa în bucătărie[14]. Rusia a fost împărţită fără el, lui nu i-a mai rămas nimic. A rămas umilit şi dez-vrăjit. Agresiv şi primejdios.

Ce-am auzit călătorind prin Rusia:

– Modernizarea la noi se poate face doar cu parul şi cu glonţul.

– Rusul cică nu vrea să fie bogat, ba chiar se teme de asta. Atunci ce vrea? Păi vrea un singur lucru: ca altul să nu se îmbogăţească. Să nu fie mai bogat ca el.

– La noi n-ai să găseşti oameni cinstiţi, dar ai să vezi sfinţi.

– Să nu ne aşteptăm la generaţii crescute fără bătaie; rusul nu pricepe libertatea, lui îi trebuie cazacul şi cnutul[15].

– Două cuvinte de bază la ruşi: războiul şi puşcăria. Furi, îţi faci de cap, intri la pârnaie… Ieşi, iar intri…

– Viaţa rusului trebuie să fie rea, nenorocită, atunci i se înalţă sufletul şi-şi dă seama că nu aparţine lumii acesteia… Cu cât îi e mai mizerabilă şi mai sângeroasă viaţa, cu atât i-e sufletul mai larg…

– Nu mai avem nici putere, nici dramul acela de nebunie pentru o nouă revoluţie. Ne lipseşte cutezanţa. Rusul are nevoie de o idee de să i se ridice părul pe ceafă…

– Aşa oscilează viaţa noastră – între scandal şi sărăcie. Comunismul n-a murit, cadavrul i-e încă viu.

Îndrăznesc să spun că am ratat şansa pe care am avut-o în anii ’90. La întrebarea cum ar trebui să fie ţara în care oamenii să trăiască bine – puternică sau demnă –, am ales primul răspuns, puternică. Acum a venit din nou vremea puterii. Ruşii se bat cu ucrainenii. Cu fraţii lor. Tatăl meu este belarus, mama, ucraineancă. Şi aşa sunt mulţi. Avioanele ruseşti bombardează Siria…

Vremea speranţei a lăsat locul unui timp al fricii. Timpul a dat înapoi… E un timp second-hand…

Nu mai sunt convinsă că am terminat de scris istoria omului „roşu”…

Am trei case – pământul meu belarus, patria tatălui meu, unde mi-am trăit toată viaţa, Ucraina, patria mamei, unde m-am născut, şi marea cultură rusă, fără de care nu mă pot imagina. Toate îmi sunt dragi. Dar în vremurile noastre e greu să vorbeşti despre iubire.

———————————————————————————————————

[1] Vom face diferenţa (pe care o face şi autorea) între Bielorusia şi bieloruşi, denumirea şi, respectiv, locuitorii republicii sovietice, şi Belarus / belaruşi, denumirea şi locuitorii ţării independente. Belarusul şi-a proclamat suveranitatea în 1990 şi apoi independenţa în 1991. (n.red.)

[2] Scriitor şi jurnalist rus (1907-1982), supravieţuitor al Gulagului, autorul celebrelor Povestiri din Kolîma despre viaţa din lagăre. Citatul reprodus aici este din amintirile lui Şalamov despre Moscova anilor ’20-’30. (n.red.)

[3] Mare filosof şi sociolog francez (1905-1983), cunoscut îndeosebi pentru cartea sa Opiul intelectualilor (1955), care denunţa adeziunea la socialismul de nuanţă sovietică a multor intelectuali de marcă ai Occidentului (titlul ei este, desigur, o aluzie la catalogarea marxistă a religiei drept „opiu pentru popoare”) (n.red.)

[4] Dramaturg grec antic (?448-?386 î.Hr.), autor al mai multor piese comice care satirizează moravurile Atenei clasice. Aici se face probabil referire la piesa Adunarea femeilor, unde locuitoarele Atenei instituie un sistem comunitar asupra bunurilor şi sexului. (n.red.)

[5] Thomas Morus (1478-1535), om de stat, filosof şi teolog englez renascentist, canonizat de Biserica Catolică; Tommaso Campanella (1568-1639), filosof, teolog şi astrolog italian, a conceput o societate bazată pe comunitatea bunurilor şi a soţiilor; Claude Henri de Rovroy, conte de Saint-Simon (1760-1825), socialist francez timpuriu; Charles Fourier (1772-1837), socialist francez, inventatorul „falansterele”, unităţi de 1 600 de oameni care trăiau la comun, falanstere ce urma să stea la baza reorganizării societăţii pentru a atinge „armonia universală”; Robert Owen (1771-1858), socialist galez, unul din fondatorii socialismului utopic şi ai mişcării cooperatiste (n.red.)

[6] „Om sovietic”, ca întruchipare a vieţii şi ideologiei comuniste. Prescurtare de la sovetski, „sovietic”. (n.red.)

[7] Sociolog, filosof şi muzicolog german (1903-1969), membru al Şcolii de la Frankfurt. Este considerat unul dintre cei mai importanţi esteticieni şi filosofi ai secolului XX european. Citatul reprodus aici este luat din eseul Kulturkritik und Gesellschaft (Critica culturii şi societatea) (1949) inclus în volumul Prismen (Prisme). (n.red.)

[8] Aliaksandr (Ales) Adamovici (1927-1994), scriitor, critic literar şi scenarist belarus, cunoscut pentru stilul jurnalistic al romanelor sale (scrise uneori în colaborare cu alţi autori). În limba română i-au fost traduse două titluri, Cercul de foc şi Cartea blocadei. (n.red.)

[9] F.M. Dostoievski, Demonii, traducere din limba rusă de Nicolae Gane, Polirom, Bucureşti, 2012, p. 284 (n.red.)

[10] Gânditor rus (1794-1856), ale cărui Scrisori filosofice nu au putut fi publicate multă vreme în Imperiul Ţarist din cauza viziunii lor extrem de critice asupra Rusiei. Autorul însuşi a fost declarat în 1836 nebun şi pus sub arest la domiciliu. (n.red.)

[11] Vehicule lansatoare de rachete, de producţie sovietică (n.red.)

[12] Tip de localitate rurală în Asia Centrală, la origine adăpost de iarnă al populaţiilor seminomade. Kişlakul este în mod obişnuit înconjurat de un zid de pământ. (n.red.)

[13] Deşi centrala atomică de la Cernobîl se află în Ucraina, la aproximativ cincisprezece kilometri de graniţa cu Belarus, se apreciază că peste jumătate din precipitaţiile radioactive au căzut în Bielorusia, unde aproximativ 20% din suprafaţa ţării a fost afectată de ele şi unde impactul asupra stării de sănătate a populaţiei pare să fi fost cel mai puternic. Explozia de la Cernobîl a emis în atmosferă de patru ori mai multe radiaţii decât bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki şi este considerată cel mai mare accident atomic din istoria lumii. (n.red.)

[14] Aluzie la rolul pe care l-a jucat bucătăria în viaţa şi cultura sovietice, ca spaţiu intim de discuţie şi meditaţie (n.red.)

[15] Aluzie la temutele trupe ţariste de cavalerie cazacă, folosite deseori (cu tot cu cnuturi) la reprimarea protestelor (n.red.)

Copyright © The Nobel Foundation 2015

“Svetlana Aleksievici – Nobel Lecture”. Nobelprize.org. Nobel Media AB 2015. Web. 12 Dec 2015.

COOLtura Mall

Post a comment