Prima poezie a scris-o la vreo șase-șapte ani și cam tot pe-atunci a început să însăileze povești fantastice. Deși a scris trei cărți, Andrei Ruse spune că a început să se simtă scriitor abia după ce a scris „Zaraza”, „cel mai complex roman” la care a lucrat. Îi plac acele cărți care îmbină în egală măsură povestea și emoția și-i mai plac oamenii buni în cel mai adevărat sens al cuvântului. Atunci când scrie are nevoie în primul rând de liniște. „Liniște, asta e tot ce am nevoie. Dacă îmi stă ceva pe cap, nu mă pot concentra 100% la povestea mea. Dacă intră cineva în camera mea, e ca și cum ar da buzna de nicăieri în carte. De aceea poate m-am obișnuit să scriu noaptea, când cei mulți dorm și își văd de visele lor”, spune Andrei. Detestă mall-urile și nu le calcă pragul.
De ce ați devenit scriitor? Când v-aţi dat seama că vă doriţi să deveniţi scriitor? Cum aţi început să scrieţi?
Am început să mă simt „scriitor” odată ce am terminat ultimul și probabil cel mai complex roman la care am lucrat, Zaraza. Aș spune deci că sunt scriitor de aproape doi ani, sau că simt scriitor, ceea ce este mai corect. Că am realizat ceva pentru care merită să am această titulatură și nu sunt doar un alt individ pe acest pământ care scrie, o mare diferență din punctul meu de vedere. Dar nu cred că mi-am dorit să fiu neapărat scriitor, la fel de mult mi-am dorit să cânt, să joc pe scenă, să fac stand up de exemplu, să pictez sau să fiu un mare bucătar. Întotdeauna am căutat să scot din mine „acel ceva” care nu mai avea loc înăuntru și trebuia să se exprime. Scrisul a venit de la sine, încă de mic pot spune. Cred că prima poezie am scris-o la vreo șase – șapte ani, fără să știu exact ce este aceea poezie. Și tot cam pe-atunci am început să lucrez tot soiul de povești fantastice. Mi-a plăcut întotdeauna pagina aceea albă, goală, fără conținut și sens, care odată umplută poate crea o nouă lume și poate transmite atâtea. Cred că pe la douăzeci de ani mi-am dat seama că treaba asta va face parte din viața mea regulat și că poate fi chiar scopul meu. Și tot cam de atunci scrisul a fost pe primul loc și tot cam de atunci el a devenit un soi de simț în plus, sau un fel de nevoie bazală pentru mine.
Scrieți ușor, greu? Care este cel mai potrivit moment pentru scris pentru dumneavoastră?
Nu există neapărat un moment potrivit. Pentru fiecare proiect în parte îmi găsesc o anumită stare și atunci condițiile favorabile scrisului vin de la sine. Orele la care obișnuiesc să scriu, de exemplu, locurile, perioadele de scris, timpul acordat zilnic. Niciodată nu au fost la fel. Când mă așez să scriu, am nevoie de timp și de liniște. Las totul deoparte și câteva luni bune scriu. Două, trei, patru, scrisul curge. Pagini întregi pe zi. Nu mi se pare greu deloc, mă transform într-o unealtă de aranjat cuvinte. Până acolo însă, până am planul, cartea de la cap la coadă aproape în minte, durează. Pot sta să mă frământ la o simplă scenă luni întregi. De scris mă apuc doar când mai mult de jumătate este deja conturat, restul vine pe moment. Stau și fumez țigară după țigară singur noaptea și mă gândesc la un personaj anume și unde l-aș duceși cum l-aș motiva șamd. Nu scriu niciun rând, dar tot din scris face parte, nu? Liniște, asta e tot ce am nevoie. Dacă îmi stă ceva pe cap, nu mă pot concentra 100% la povestea mea. Dacă intră cineva în camera mea, e ca și cum ar da buzna de nicăieri în carte. De aceea poate m-am obișnuit să scriu noaptea, când cei mulți dorm și își văd de visele lor.
Ce apreciați cel mai mult la o carte: emoția sau povestea?
Ambele. Poate tocmai mixul reușit dintre ele. O poveste fără emoție, care nu stârnește nimic în tine, e doar o poveste bine scrisă și atât, iar o emoție care nu e exprimată cum trebuie nu prinde cititorul.
Cum ați convinge pe cineva (un copil, un om care spune că nu-i place să citească) să se apuce de citit? Ce i-ați spune, ce ați face?
Nimic. Ție îți plac oamenii foarte religioși, de exemplu, care țin neapărat să te convingă de adevărul lor suprem? Mie nu-mi plac și nu vreau să conving pe nimeni de nimic. Fiecare cu treaba lui, poate pentru unii cititul nu e important. Lumea se învârte și cu inculți mai departe.
Cum alegeți cărțile pe care le cumpărați/le citiți? După ce criterii?
N-am stat niciodată să mă gândesc la asta serios. O carte mă atrage prin povestea ei, prin subiect în primul rând, apoi din cum sunt scrise primele pagini. În primele pagini scriitorul stabilește o convenție cu cititorul și dacă partea aceea e bine scrisă înseamnă că merită să merg mai departe.
foto: Claudiu Popescu
Ce vă place cel mai mult la lumea în care trăiți și ce vă displace profund?
Îmi plac oamenii buni, buni în adevăratul sens al cuvântului, buni c-așa sunt ei nu că se maschează cumva. Și oamenii deschiși. Și bomboanele fondante. Nu suport lăcomia și mințile înguste.
Când și cu ce ocazie mergeți la mall?
Detest mall-urile, nu calc în ele. E o lume de plastic cu oameni de plastic, care oferă plastic, într-o duhoare de plastic. Poate doar cu „ocazia” salvării vieții cuiva… Sau dacă mă trece o nevoie cruntă și chiar n-am de ales.
