Raluca Feher: „Cărtile sunt farmacii și alimentare, agenții imobiliare, matrimoniale sau de turism.
În ele, cel ce caută găsește.”
Radu Paraschivescu o numește pe Raluca Feher, autoarea celor două volume „America dezgolită de la brâu în jos”, „o rockeriță a scrisului, din cel puțin două motive. Unu: lucrează în publicitate, unde cuvintele scapără și pocnesc din călcâie. Doi: în literatura convențională (și prost) denumită „de călătorie”, blues-ul nu invită la înfierbințirea sângelui, ci la picoteală. Pe rastelul din care ea își ia armamentul scrie, cu litere electrice, „Rock’n roll over, Beethoven”. Dacă i-ați citit pățaniile din Argentina, Uruguay și Chile, știți la ce să vă așteptați: ritm de TGV, fraze trepidante și un cocktail afectiv cu o rețetă ușor de transcris și greu de nimerit: ironie, insolență, bravadă, nițică exasperare și credința că poți lua la bord orice pasager fără riscul de a-l pierde de client”, spune Radu Paraschivescu despre stilul Ralucăi Feher care îi place atât de mult.
De ce ați devenit scriitor? Când v-aţi dat seama că vă doriţi să deveniţi scriitor? Cum aţi început să scrieţi?
Am început să scriu când am intrat în presă. Presa care se făcea în anii `90 în România eu o denumesc “presă de ficțiune”. Avea puțină legatură cu realitatea, multă cu imaginația. Primele povestiri cred că le-am scris prin `99, sub influența „Tobei de tinichea” a lui Gunter Grass. Nu le-am publicat nicăieri și le-am și pierdut în cursul mutărilor succesive prin diferite apartamente soioase din București. Prietenii mi-au zis să scriu și vocile s-au întețit cînd m-am apucat de blog în 2011 când am plecat pentru un an într-o călătorie în America de Sud. Nu mă consider un scriitor, ci un jurnalist-portretist ale cărui cărți sunt ghiveciuri de reportaj cu eseuri filozofice.
Scrieți ușor, greu? Care este cel mai potrivit moment pentru scris pentru dumneavoastră?
Acum scriu foarte ușor pentru că am exercițiul aproape zilnic al postării pe blog. Măcar o oră mi-o ocup cu asta și mi-e mult mai ușor să mă exprim în scris acum decât o fac oral. Nu există un moment bun, însă apreciez liniștea. Dacă nu o am, îmi lipesc căști de urechi și mă descurc și așa.
Ce apreciați cel mai mult la o carte: emoția sau povestea?
Nu aș putea să fac genul ăsta de autopsie. Îmi place o carte sau nu îmi place. Emoția nu e carnea mărului care înfășoară cotorul poveștii. Nu pot să le despart.
Cum ați convinge pe cineva (un copil, un om care spune că nu-i place să citească) să se apuce de citit? Ce i-ați spune, ce ați face?
Știu o poveste, nu știu sigur dacă este adevărată, dar mi-a plăcut ingeniozitatea momelii. Un scriitor și-a lansat cartea și apoi, la matrimoniale, a dat anunțul urmator: tânăr milionar american doresc să cunosc în vederea căsătoriei o fată care să semene cu personajul Mary din romanul X scris de Y (adică tânărul nostru romancier).
Fetele s-au aruncat să devoreze romanul, să vadă dacă ar putea să mimeze măcar că seamănă cu Mary, iar buluceala pe cartea respectivă l-a transformat pe scriitor într-un tânăr milionar.
Morala: întotdeauna există un cârlig cu care îți poți prinde audiența. Cărtile sunt farmacii și alimentare, agenții imobiliare, matrimoniale sau de turism. În ele, cel ce caută, găsește.
Cum alegeți cărțile pe care le cumpărați/le citiți? După ce criterii?
In ultimii ani am citit masiv non-ficțiune. Multă istorie, psihologie, behavioral economics. Apoi merg pe recomandări. Am mulți prieteni care iubesc să citească. Ei îmi mai dau cadouri de ziua mea sau de ziua cămășilor albe sau de ziua balenelor albastre. Sau găsesc recomandări în „Times” sau „The Economist” sau pe un blog pe care îl iubesc: https://www.brainpickings.org. Sunt snoabă, citesc mult în engleză.
Ce vă place cel mai mult la lumea în care trăiți și ce vă displace profund?
Diversitatea.
Presiunea socială.
Când și cu ce ocazie mergeți la mall?
Merg la film. Sunt fan junk Hollywood consumat împreună cu junk food și junk drinks.