Spune despre el că e timid, dar mie rar mi-au ieșit în cale oameni cu aptitudini de socializare atât de firești ca ale lui. A fost cât pe ce să ne construiască imobile în care poate-am fi locuit mai sigur și mai comod, dar a preferat să apuce pe un drum palpitant și incomod, pe care a știut însă să-l aranjeze după linia și textura marii lui pasiuni. În loc de case, Alin construiește coafuri, în loc de drumuri, cărări atipice, în loc de poduri, relații solide cu cele care trec pragul salonului său. Ce l-a convins să renunțe la un job sigur, dintr-o corporație puternică, pentru a-și urma un vis? Cine l-a susținut? De ce s-a temut? Dacă interviul de mai jos, acordat în exclusivitate pentru coolturamall.ro, nu o să vă convingă că Alin e un tip al naibii de inteligent, îl puteți vizita la salonul .1Concept. Aveți însă grijă să vă faceți programare înainte. Nu de alta, dar oricât de priceput ar părea la cuvinte, poezie e de fapt ceea ce face din păr.
Ce ești și ce te-ai pregătit să fii?
Sunt de profesie „coafor-stylist”, așa scrie pe diploma de absolvire a cursurilor și așa e și în nomenclatorul românesc. Am studiat matematică-fizică la Colegiul Național Unirea din Focșani și am studiat Civil Engineering – English Department în cadrul Universității Tehnice de Construcții. Nu mă pot numi inginer, pentru că nu am dat licența.
Când te-ai angajat prima dată și cu ce te ocupai?
M-am angajat în 2004. În vara anului 2003 am fost plecat prin programul Work and Travel în SUA, iar când m-am întors, în octombrie, un prieten m-a întrebat dacă nu vreau să mă angajez. Vorbesc engleză bine și a auzit el că se fac recrutări la Orange. În primăvara anului 2004 i-am ascultat sfatul și am aplicat. Am trecut prin procesul de recrutare și-mi amintesc că la cel de-al treilea interviu (de grup) am avut o probă în care trebuia sa promovam un medicament, în engleză. M-am oferit să vorbesc în numele grupului (ne împărțiseră în echipe) și în momentul în care am început să vorbesc a amuțit toată lumea, iar unul dintre managerii (am aflat mai târziu care îi era poziția) prezenți s-a oprit din ce nota, mi-a zâmbit și i-a soptit ceva la ureche celui de lângă (tot mai târziu am aflat că era Directorul de Customer Care din cadrul companiei). Am plecat convins că voi lua jobul, însă țin să subliniez că m-au sunat să-mi dea răspunsul oficial pe 1 Mai, iar eu eram pe plajă… Și chiar uitasem că așteptam un telefon… Nu știu cum să descriu în cuvinte bucuria… Pot spune doar că am început să tremur.
Și cum se împăca jobul tău cu hairstyling-ul?
Jobul meu nu avea nicio legătură cu hairstylingul și aveam grijă să nu care cumva să „se afle” despre pasiunea mea. În cei aproape cinci ani de corporație am reușit să „dezvălui” pasiunea pentru păr doar celor cu care mă împrietenisem. Îmi era cumva rușine să spun asta despre mine… dar și teamă că vor începe toate colegele să mă bată la cap să le tund. În timpul facultății, pentru că am locuit în cămin, m-am lovit de asta. Prietenele mele erau tot timpul tunse, vopsite si coafate, iar asta s-a propagat și îmi tot cereau colegele lor (pe care nu le cunoșteam) să le tund/vopsesc, ceea ce mă intimida. Îmi amintesc și mă amuz și acum cu prietenii/prietenele de atunci că stabilisem să spună, atunci când sunt întrebați/întrebate, că „Alin nu-și tunde decât prietenele”… și se crease un fel de „strategie” prin care fetele care voiau să le tund se împrieteneau cu mine mai întâi, ca apoi să nu le mai pot refuza. Evident, îmi era rușine sa primesc bani și mă gândeam de fiecare dată cu groază că mă apropii de finalul tunsorii și ajung iar la momentul penibil în care trebuie să explic că nu fac asta pentru bani; am primit câteva cadouri drăguțe, în schimb… De exemplu, în vara petrecută în SUA, colegii cu care am fost plecat mi-au cumpărat o mașina de tuns și un foarfece (cu care i-am tuns, timp de 3 luni cât am stat acolo), iar de la niște colege de facultate am primit un foarfece de filat. Am fost FASCINAT de el când l-am văzut… Auzisem despre el, știam vag ce face, dar nici nu visasem vreodată să am și eu unul.
Când ți-ai descoperit pasiunea pentru hairstyling? Îți mai amintești cine s-a lăsat prima dată pe mâna ta?
Îmi amintesc CLAR când am tuns prima oară. O prietenă din copilărie avea părul până la umeri și voia să își tundă vârfurile. Eram prin liceu. Au insistat și ea și maică-sa să o tund eu… Și am făcut-o cu un foarfece de croitorie (al mamei ei). Apoi, peste vreo lună, a zis că merge la coafor să se tundă și m-a luat și pe mine. Am fost atent la fiecare mișcare pe care a făcut-o coafeza și mi s-a părut fascinant, simplu, dar atrăgător tot ce i-a făcut la păr. Cred că, de fapt, atunci am învățat să tund bob. Apoi, ușor, ușor, am început să prind curaj și să mai tund, să mai coafez, chiar să fac șuvițe (prin pungă, că văzusem în coafor, la o altă clientă, cât am asistat la tunsoarea bob). De fiecare dată când încercam ceva nou o făceam pe baza experiențelor prietenelor pe care le tundeam (de exemplu, dacă voiau „scări” sau bretoane, îmi explicau cum văzuseră ele la coafor, iar eu executam; îmi era groază de fiecare dată!)
Cât e talent și cât exercițiu? Chiar, care e părerea ta, reușesc în viață mai degrabă cei abili sau cei disciplinați, muncitori, dedicați?
Până la un punct, aș putea spune că talentul și exercițiul cântăresc la fel. Am tot făcut educație în ultimii trei ani, am mers și am ținut seminarii și prezentări în țară, iar de un an mă ocup de echipa de hairstylisti de la .1Concept. Toate astea m-au făcut să observ și să caut să identific ce cântărește mai mult. Pentru mine a fost mai întâi talent si apoi exercițiu, pentru că eram pasionat. Am observat însă ca sunt foarte MULȚI stiliști care nu sunt foarte talentați (sunt și MULȚI care nu au DELOC talent), însă exercițiul i-a ajutat sa ajungă sa practice această meserie și să trăiască din ea. Nu, nu strălucesc și nici nu o vor face vreodată. Pe de altă parte, mi-au trecut prin mână juniori talentați care, însă, nu erau pasionați. Colegilor mei juniori le spun tot timpul că cel mai important lucru în meseria noastră este să „simți” părul. Mă amuz cu clientele mele și le explic că nu mă pot abține să mă uit la un păr fără să-l ating. E ca și cum m-aș uita cu ochii mijiți. Și asta fac toți stiliștii pasionați de această profesie. De fapt, pasionați de păr. Dar asta nu e suficient… De fapt, în ceea ce mă privește, e super simplu. Ai talent, te pasionează, nu te poti abține să nu cauți informație, să nu încerci, să nu exersezi. E ca un drog de care nu te mai saturi. Am avut onoarea să cunosc personal hair-stylisti renumiți din țară și din afară. Unii dintre ei au o vârsta respectabilă și vechime în muncă mai mare decât vârsta mea. Privesc cu aceeași pasiune părul și sunt dornici încă să învețe și să descopere tunsori, culori, coafuri noi.
Povestește-ne puțin contextul în care ai decis să renunți la un job sigur, dintr-o companie renumită și să apuci pe drumul ăsta, total necunoscut.
Sunt un tip timid (puțin spus), singur la părinți, pentru care mama reprezintă în continuare autoritatea supremă. Am mâncat matematică pe pâine, am fost olimpic, am fost chiar bursier în facultate și nu am îndrăznit măcar să visez vreodată că aș vrea să fiu hair-stylist. Încă din facultate mă întrebau diverși de ce nu fac ceva în sensul asta, dacă tot îmi place atât de mult, și le răspundeam tot timpul că m-ar omorî mama dacă ar auzi. În 2008, Ane și Bobo (prieteni din timpul facultății) mi-au prezentat, pentru că urma ziua mea, o idee la care se gândiseră ei: să-mi dăruiască taxa pentru un curs de hair-stylist. Mă mai întrebaseră, aparent întâmplator, cam cât costa, cât durează etc. Îmi amintesc că m-am panicat pentru că nu-mi permiteam să fac asta (la vremea aceea era în jur de 1000 de euro un curs într-o școala bună) și totodată îmi era frică să ii spun mamei.
Ai făcut cursuri pentru a-ți urma pasiunea?
Cursul pe care l-am urmat a durat patru luni. Teoretic nu poți lucra în domeniu fără diploma de absolvire, practic, însă, dacă ești talentat, harnic, serios și produci bani, te angajează orice salon și fără diplomă. Eu mă bucur că am urmat cursul pentru că am fost de mic tocilar și am început noul drum așa cum a trebuit. Cu multă teorie, cu tot felul de prezentări „introductive” în lumea asta. A fost exact cum trebuia sa fie. Am învățat foarte multe și am descoperit totodată că știam foarte multe, doar că nu știam că le știu. Dar ăsta a fost doar începutul. Odată intrat in horă, am început să joc și Doamne, ce-mi mai place! Am mers și merg la seminarii, la ședințe foto, la tot ce îmi poate îmbogăți cunoștințele și experiența. Chiar săptămana trecută m-am întors de la Los Angeles, unde a avut loc Conventia Anuală a brandului pe care îl reprezint in România. Am mers la seminarii ca un elev conștiincios și am „furat” din experiența colegilor mei veniți din toată lumea. Am și dat informații la schimb. A fost un „târg” de experiență senzațional!
Cum te descurcai cu banii? Aveai un fond „de siguranță”, care să te ajute în cazul în care nu „te coafa” noul drum?
În perioada cursului am mai avut niște economii de când fusesem angajat, iar apoi m-am angajat la scurt timp după ce l-am absolvit. Însă, în momentul în care am început noul drum aveam deja un credit ipotecar și o rată nu tocmai mică cu care m-a ajutat mama. Financiar nu eram deloc pe roze, însă eram obișnuit să nu mă întind mai mult decât îmi era plapuma; nu am făcut foamea, dar am învățat să mă descurc cu cât aveam. Mai puțină distracție, mai multă învățătură. Din momentul acela am început să îmi reorientez atenția și finanțele către cursuri și seminarii. Educația în acest domeniu nu este deloc ieftină, iar eu am investit în ea atât cât am putut.
Ce au spus apropiații tăi? Cine te-a încurajat și cine s-a opus cu tărie?
Cel mai mult m-au încurajat cei cărora le și datorez viața profesională (cel puțin) pe care o am acum. Cea care a fost sceptică a fost mama. Nu m-a descurajat, însă, deși e un om curajos, a încercat tot timpul să mă protejeze și să creeze un fel de bulă pentru odor. Am stat de vorbă vreo două ore și pentru prima oară am avut curajul să îmi susțin cazul. Mama știa că sunt talentat și pasionat de păr, însă știa și că am un job stabil într-o companie de renume și încerca să mă convingă, de teama eșecului, să mă gândesc bine la ce am de gând să fac. De fapt, pe măsură ce vorbeam cu ea îmi dădeam seama cât de îndârjit sunt și îmi dădeam în sfârșit voie să mă bucur de ce îmi doresc să fac cu profesia și cu viața mea. Am fost plăcut surprins de colegii de serviciu care au reacționat foarte pozitiv când au aflat despre pasiunea mea și îmi amintesc cu drag de prieteni si părinți ai prietenilor din facultate care, la aflarea veștii, s-au oferit să imi trimită pachete cu mâncare, pentru că acum „au student la Bucuresti”.
De ce ți-a fost cel mai teamă?
Cel mai mult m-am temut că voi eșua și că voi dezamăgi. Câțiva prieteni mă întrebau dacă sunt sigur că mă voi acomoda să lucrez într-un salon. Pasiune, pasiune, dar noul drum însemna contact direct cu oamenii, cu clienții și cu colegii de breaslă…
Ce te motiva totuși să o ții pe a ta?
Mă motivau toate laudele pe care le primisem când încă practicam ca amator și mă „consola”, atunci când mă temeam, experiența de relații cu clienții pe care o căpătasem în corporatie.
Când ți-a fost cel mai greu?
Financiar nu mi-a fost niciodată foarte greu pentru că am crescut într-o familie cu o putere financiară modestă și nu am perceput vreodată că îmi lipsesc lucruri. Am fost învățat că avem tot ce ne putem permite și că nu poți avea niciodată totul. Mi-am știut întotdeauna locul. Am muncit să îmi depășesc poziția, dar nu am visat cai verzi pe pereți. Am învățat de mic să fiu chibzuit. Mi-a fost FOARTE greu în momentul în care am început să lucrez în salon. Veneam dintr-un mediu în care toți colegii mei terminaseră o facultate, un master sau erau încă studenți și m-am trezit dintr-o dată într-un colectiv în care discuțiile erau la un nivel mult mai jos decât eram eu obișnuit. Lucrul în corporație mă învățase să lucrez după niște proceduri clare și ușor de îndeplinit, iar în salon nu există așa ceva. La început, îmi sunam foștii colegi zilnic și le povesteam „ce-am fost și ce-am ajuns”. A fost, însă, doar o perioadă de acomodare și am învățat să găsesc bunătate în orice om, indiferent de studiile pe care le are, și că trebuie să depășesc prejudecățile. Am încercat să mă organizez și am reușit sa împărtășesc experiența mea de corporatist cu colegii din salon.
Când ai simțit pentru prima dată cu adevărat că „ai dat lovitura”?
Din momentul în care am început să profesez am dat tot ce am putut și am învățat continuu. Mi s-a părut că traiectoria mea a fost firească, nimic forțat, nici prea repede, nici prea lent. Nu cred că „am dat lovitura” la un moment dat, însa cred că, de fapt sunt sigur, viața mea profesională a început sa se contureze și mai clar din momentul în care l-am întâlnit pe prietenul, colegul, șeful și mentorul meu, Cristian Scutaru. Am început ca hair-stylist într-un salon mic din București, am continuat ca educator pentru o companie importantă de import si distribuție produse cosmetice în România, unde am reprezentat branduri de renume mondial, ca Joico, Moroccanoil și GHD.
Momentan le împletesc pe amândouă; lucrez în salon și reprezint în Romania un brand american de produse profesionale pentru colorarea și îngrijirea părului. E un salon tânăr și e un brand tânăr, însă consider că răspunde nevoilor oricărui artist hair-stylist. Am ocazia să comunic zilnic cu alți hair-stylisti reprezentativi ai brandului din toată lumea. Ne împărtășim formule, trenduri, idei, eșecuri. Sunt implicat într-o chestiune globală, iar lucrările mele sunt distribuite pe rețelele de socializare din toată lumea… Oare am dat lovitura?! (râde)
Ce anume din tot ceea ce ai învățat la școală simți că te-a ajutat cu adevărat în viață?
Tot ce am învățat în școală m-a ajutat și mă ajută zilnic în viață. Nu se poate să atingi performanțe fără talent, fără educație, fără muncă. Toate trei sunt în egală măsură definitorii. Studiile pe care le am nu au, aparent, nicio legătura cu hair-stylingul. Și poate chiar nu au. Însă chiar experiența „de viața” căpătată în timpul școlarizării m-a educat și mi-a facilitat ascensiunea în profesia pe care o am.
Ce sfat îi dai unui tânăr care crede că nimic din ceea ce învață nu îi este folositor?
Îi sfătuiesc zilnic pe colegii mei mai tineri să învețe din tot ce ii înconjoară. Să învețe de la părinți, să învețe de la colegi, să învețe de la superiorii ierarhici, să învețe de la clienți și să învețe chiar și de la oamenii de pe stradă. Îi îndemn să nu se limiteze la informațiile care le sunt oferite, ci să caute singuri mai mult și mai mult și mai mult. Meseria noastră este una de creație, de aceea, dincolo de acuratețea cu care lucrăm, ceea ce ne diferențiază de alți hair-stylisti este chiar amprenta personală, imaginația fiecăruia în parte. Colegii și prietenii mei de la .1Concept știu toți asta, de la cel mai experimentat, până la cel mai nou junior. De aceea, glumele, discuțiile, „certurile” noastre sunt, așa cum glumim noi, „de tocilari”. Toată ziua discutăm despre păr, culori, tunsori, look-uri și tot ce ține de asta. Sunt(em) mai mult decât pasionați. Asta respirăm!
Ai regretat vreodată decizia de a renunța la jobul tău și de a-ți urma drumul?
Am ezitat și m-am speriat la început. Tot la început m-am întrebat dacă regret sau dacă o să regret vreodată. Până acum m-am bucurat din plin de tot ceea ce fac. Sunt angajat și îmi câștig existența din ceea ce fac. Însa, deși sună a clișeu, nu simt că muncesc. Ma bucur nespus de orice fac, de la lucruri pe care, poate le consider banale în ale coaforului, până la momentele în care trebuie să îmi storc toată energia, imaginația și puterea pentru a crea ceva inedit.
Ce te face fericit?
Mă face fericit să-mi știu familia sănătoasă și fericită. Mă face fericit să-mi petrec timp cu familia mea. Mă fac fericit prietenii mei, îi iubesc și-mi petrec cât mai mult timp în compania lor. Mă face fericit să mă duc zilnic la salon. Mă face fericit o discuție cu un străin, sau cu o clientă. Mă face fericit să învăț lucruri noi și să-i învăț pe alții lucruri noi. Sunt fericit și încerc să mă mențin așa.
Ce-nseamnă să fii curajos?
Nu mă consider un tip curajos. Sunt mult mai precaut decât mi-aș dori sa fiu. Sunt foarte analitic și uneori mi-aș dori să pot lua decizii (banale sau nu), fără să despic firul în patru. Curajos, pentru mine, înseamnă să ai puterea să acționezi fără să știi cu certitudine că vei reuși. Înseamnă să îți asumi că lupți pentru ce inițiezi și că îți asumi, fără să îl proiectezi, un eventual eșec.