Ieşită din tipare

7 întrebări – Ana Barton

12 oct. , 2015  

Ana Barton: „Mă sperie frica omului de om şi neîncrederea care se naşte de-aici şi care infestează societatea şi pune botniţă progresului ei sau, mai rău, îl întârzie sau, pe alocuri, îl zădărniceşte.”

Așa cum facem cu toate bunurile de consum, la fel procedăm și cu cărțile, preferându-le din start pe cele ale scriitorilor străini, înainte de a-i cunoaște pe ai noștri, înainte de a le da măcar o șansă. Am fi uimiți să descoperim că sunt mulți autori români contemporani ale căror cărți ne pot ține treji până dimineața, care ne pot răscoli sufletele la fel ca oricare alții cu nume străine pe care îi iubim deja. Totuși, nu știu dacă doar mi se pare mie sau e îndreptățit să spun că vocile scriitorilor români se fac tot mai auzite în ultimul timp, iar editurile de la noi dau tot mai mult credit scriitorilor autohtoni. Pe coolturamall.ro, ne-am propus să vă facem cunoștință cu tot mai mulți scriitori români, debuntanți sau deja cunoscuți în țară și străinătate.

12072799_859809817420514_539980541302212082_n

Cea care deschide seria unor mini-interviuri cu șapte întrebări pentru autorii din ziua de azi este Ana Barton, o scriitoare care te inhibă cu inteligența ce transpare din fiecare cuvânt așternut, o prezență cu zâmbet larg și sincer, un om cu opinii pe care ai sta să-l asculți la infinit, o povestitioare remarcabilă, dar mai ales, o scriitoare cu condei vrăjit. Ana Barton este prototipul omului COOL, fain, de la care ai ce învăța chiar și atunci când tace.

  1. De ce ați devenit scriitor? Când v-aţi dat seama că vă doriţi să deveniţi scriitor? Cum aţi început să scrieţi?

Am ieşit din cocon în toamna lui 2010, când m-am dus să-i cumpăr stilou nou fetei mele, că-ncepea clasa a III-a. Mi-am luat şi mie unul ca al ei, diferit însă la culoare. M-am dus acasă, am coborât agenda de pe frigider şi-am început să-l încerc. În loc de a-mi repeta semnătura, am scris cam aşa: „Mi-e dor să scriu, unde sunt eu, de nu mai scriu?“. Că nu mai aşternusem altceva decât publicistică, fie ea şi culturală, din liceu. La două luni distanţă, am publicat online primul text. Nu ştiu dacă mi-am dorit vreodată să devin scriitor, ştiu doar că la un moment dat am conştientizat că sunt. Am sărit peste preludiu se pare. Am început să scriu când aveam şase ani şi-un pic, nu mai ştiu cât de „mare“ era picul ăsta. Am scris nişte cuvinte-n rime. Am fost foarte mulţumită. Însă primul text publicat, despre care am vorbit mai sus, se află în cea de-a doua mea carte, „Mamifer”.

foto: Lili Sumănaru

foto: Lili Sumănaru

  1. Scrieți ușor, greu? Care este cel mai potrivit moment pentru scris pentru dumneavoastră?

Ştiu şi eu dacă „uşor” ar trebui să numesc efluviul? Sau să-i zic diluviu? Aparent, scriu uşor. Adică atunci când apare starea de scris, dacă nu scriu, simt că mă destructurez. Dacă mă împiedică ceva, mă doare corpul, sunt neliniştită. Sigur c-am învăţat să stăpânesc toate astea, doar trăiesc în lume, dar le simt, le trăiesc. Dacă însă nimic nu-mi e piedică, atunci m-aşez şi curg. Când m-au terminat de scris, mâinile se opresc singure, iar eu las un pic sau mai mult la „macerat”. Momentul potrivit? Oricare. Şi-n somn. Să zicem că nimic nu mă trimite la masa de scris, dar mă trimit eu, cu alt motiv. Acolo, se schimbă lucrurile. Imediat se face o conexiune între minte, suflet şi degete. Zici că mi se deschid nişte supape care-au stat cepuite ca să funcţionez domestic. Dar acum, că domesticiile s-au potolit, s-au deschis supapele alea şi iată curgerea. Am tot timpul cu mine caiete mici, de notiţe, şi cel puţin trei stilouri în geantă. Am un carneţel şi lângă pat. Dacă visez ceva şi nu mă trezesc să notez, în vis rămâne gândul. Oricum, ideile de scriitură sunt singurele pe care le uit, dacă nu le notez. În rest, îmi populează capul o mulţime de prostii, de lucruri comune, unele vechi de 40 de ani. Nu scriu când sunt foarte bucuroasă ori foarte supărată. Niciodată. După, da. În timpul, nu. Atunci doar trăiesc.

  1. Ce apreciați cel mai mult la o carte: emoția sau povestea?

Şi una, şi alta. Dacă e carte de poeme, atunci numai emoţie este, deşi componenta narativă nu-i complet exclusă. Dacă vorbim despre proză, povestea fără emoţie o pot citi, dar n-o pot iubi.

foto: Lili Sumănaru

foto: Lili Sumănaru

  1. Cum ați convinge pe cineva (un copil, un om care spune că nu-i place să citească) să se apuce de citit? Ce i-ați spune, ce ați face?

În niciun caz nu i-aş spune să citească, nu l-aş bate la cap, nu i-aş explica binefacerile pe termen scurt şi lung ale lecturii. O, nu! Am făcut asta, n-a ieşit decât o respingere fermă a cititului. Aşa că vorbesc din experienţă, nu din cărţi. Aici e şi-un zâmbet, chiar dacă nu se vede. I-aş citi, îi citesc, le citesc oamenilor de câte ori îmi cer, dar deseori mă şi ofer. Am văzut că aşa merge chiar bine.

  1. Cum alegeți cărțile pe care le cumpărați/le citiți? După ce criterii?

Întâi, sunt atât de multe cărţi despre care ştiu din citirea altor cărţi de literatură sau din studiile de istorie şi critică literară că există, cum există, că sunt must-have-uri. Mai sunt încă multe pe care nu le-am citit. Săptămâna trecută, am fost într-un anticariat şi-am „prizat” patru volume de critică şi teorie literară (Gaëtan Picon, George Steiner, Jean Ricardou, Norbert Groeben), iar acum vreau să reiau, peste astea, printre ele, romanele lui Flaubert, dar şi René Girard, „Minciună romantică şi adevăr romanesc”. Totuşi, deşi mă declar, chiar dacă mă accept cu greu în această altfel omenească postură, restanţieră la lecturile pe care le consider obligatorii, asta nu înseamnă că nu citesc cu sârg şi plăcere cărţile care apar acum, care sunt calde. Scriitori români, colegi de-ai mei de generaţie sau nu, scriitori străini. Ca să fac şi-o mărturisire, tocmai am citit în casă, familiei mele, „Micul Prinţ”. Le-a plăcut şi pisicilor, c-au stat la ascultare, dar n-au adormit. Bref, nu sunt organizată, dar încerc să mă tratez. Naturist, deci, mai durează.
Ah, n-am zis nimis despre criterii. Criteriul valoric e singurul. Deschid, citesc câteva pagini, iau sau nu. Şi, fiindcă nu sunt Dumnezeu, mi s-a-ntâmplat să nimeresc la citirea frugală ceva care nu m-a atras. Dar am avut norocul unor păreri ale oamenilor care au citit cartea aia, le-a plăcut, aşa c-am citit-o şi eu şi m-am bucurat că-n librărie, la răsfoire, m-am înşelat. Am citit şi pomi lăudaţi, deh. Cine n-a citit să arunce primul piatra. Dar merg şi pe recomandări. Dacă vin de la specialişti sau de la oameni pe care eu îi admir, cunoscându-le competenţele şi intuiţiile, atunci mă duc să adulmec acea carte neapărat.

  1. Ce vă place cel mai mult la lumea în care trăiți și ce vă displace profund?

De fapt, nu-mi place şi nu-mi displace, ci iubesc şi mă sperie. Iubesc lumina din oameni, pe care o recunosc în emoţiile, în faptele şi-n arta lor, mă sperie răutatea în toate formele ei de manifestare: dispreţul, invidia, bârfa, calomnia, complotarea împotriva ridicării altora şi tot aşa. Mă sperie frica omului de om şi neîncrederea care se naşte de-aici şi care infestează societatea şi pune botniţă progresului ei sau, mai rău, îl întârzie sau, pe alocuri, îl zădărniceşte.

  1. Când și cu ce ocazie mergeți la mall?

Ehe, aici e cu jale. Eram cu fata mea, anul trecut, la Cluj-Napoca. În grădina botanică. Avea 13 ani şi, căutând noi să cunoaştem un pic oraşul – veniserăm pentru lansarea cărţii mele „Prospect de femeie” –, am aflat de-o expoziţie de ciocolată la unul dintre malluri. I-am propus alte locuri de vizitat, ea o ţinea morţiş cu mallul. La finalul discuţiei, a decretat: „Nu eşti o mamă modernă, nu mă duci la mall”. Acum, are aproape 14 ani, merge cu prietenele, să-şi ia jeans, bluze sau tenişi. Am scăpat de mall ca prin urechile acului. Dar o să rog pe cineva care se duce să-mi ia şi mie un lac de unghii care fixează excepţional oja, mi-a spus o manichiuristă despre el. Şi brandul ăla nu are magazine decât în malluri, fir-ar, că m-aş fi dus singură. Asta e, sunt o femeie arhaică şi anacronică. Fie-mea mi-a zis aseară: „Fă-ţi şi tu ceva pe unghiile alea, mami, că nu mai suntem în anii ’90, să le dai cu ojă şi-atât. Ceva delicat, discret, care s-arate că trăieşti şi tu în vremurile astea!” Anii ’90 sunt pentru ea timpurile lui Pazvante Chioru, epoca de dinaintea naşterii majestăţii sale, paleoliticul. În fine, v-am spus, sunt pierdută pentru contemporaneitate, are dreptate copilul.

Mai multe detalii despre autoare și cărțile sale găsiți pe www.anabarton.ro.

Foto: Ovidiu Moisin

De  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

, ,