Eroul meu: bunicul
Un text de Anca Vieru (scriitoare)
Mult timp am crezut că nu am un erou, un om în carne și oase pe care să-l admir necondiționat. Eroii mei veneau din cărți și din filme și se numeau mușchetari, cireșari, lupi de mare sau, uneori, artiști neînțeleși. Apoi mi-am dat seama că a existat cineva, o persoană care era atât de aproape de mine, încât nu mă gândisem s-o numesc eroul meu.
Bunicul.
Care a trăit 89 de ani, dar nu a fost niciodată bătrân.
Bunicul care mi-a deschis lumea poveștilor. Nu a celor cu feți-frumoși și zmei, ci a poveștilor de familie pline de nostalgia vremilor trecute, povești mai degrabă triste, cu surori moarte de tinere, cu iubiri neîmplinite, cu dușmănii purtate pe mai multe generații. Cele mai multe dintre poveștile lui se petreceau în jurul viei din Vrancea, locul unde se născuse și crescuse, și se împleteau în culorile strugurilor toamna, cu boabe lucioase și aromă de Galbenă de Odobești. Apoi via fusese luată (nu înțelegeam eu prea bine cum și de cine) și poveștile se încheiau cu un străbunic care ieșise cu pușca în vie, ca s-o apere de unul singur fiindca băieții îi erau la oraș, reușise atunci, dar după câteva zile fusese găsit mort, o moarte accidentală, așa fusese declarată, nimeni nu știa nimic, poate doar câinele lui și de asta murise și el.
Poveștile se încheiau și începea realitatea: o slujbă la CFR cu drumuri prin toată țara, mutări din oraș în oraș până s-a stabilit cu bunica în Brașov, apoi copiii și nepoții. O viață de orășean.
Dar mai erau și drumurile din fiecare toamnă la via din Vrancea care nu mai era a lui, ca sa cumpere struguri, să facă vin pe care apoi să-l aducă la Brașov și să-l bea împreună cu prietenii. „Vin de la via mea, păcat că nemernicii ăștia nu știu s-o îngrijească.”
Mult mai târziu am înțeles că bunicul a fost ultimul din familia noastră care a iubit pământul.