Endometrioza este una dintre cele mai frecvente afecțiuni ginecologice, dar și una dintre cele mai greu recunoscute, cu diagnostice care pot întârzia ani la rând. Pentru multe femei durerea este normalizată, simptomele sunt fragmentate între specializări, iar impactul emoțional rămâne invizibil. În acest interviu, autoarea Beatrice Bran vorbește despre experiența trăită cu endometrioza, despre confuziile din jurul diagnosticului și despre efectele bolii asupra corpului și vieții de zi cu zi. Discuția este completată de perspectiva din Viața printre cicatrici. Jurnalul unei femei care luptă cu endometrioza, prima sa carte recent lansată la Editura Trei, un demers confesiv care aduce boala în spațiul public din interiorul experienței personale.
„Viața printre cicatrici. Jurnalul unei femei care luptă cu endometrioza” este cartea ta de debut. Ce relație ai avut dintotdeauna cu cuvintele și când ai simțit că scrisul poate deveni un spațiu de adevăr personal, nu doar un instrument profesional?
Am avut dintotdeauna o relație apropiată de cuvinte. Mi-a plăcut să scriu, să comunic și să creez spații în care oamenii se simt suficient de în siguranță încât să ceară un sfat sau să se deschidă. Mult timp, scrisul a fost pentru mine un instrument profesional, o formă de exprimare controlată. Momentul în care a devenit un spațiu de adevăr personal a venit odată cu boala. Atunci am simțit că nu mai pot separa experiența mea de felul în care folosesc cuvintele. Am înțeles că povestea mea poate depăși granița personală și că, prin scris, pot oferi vizibilitate unei boli încă prea puțin discutate. Cartea s-a născut din această nevoie de sinceritate, dar și din dorința de a transforma experiența mea într-o formă de sprijin și recunoaștere pentru alte femei care trăiesc cu endometrioza.
Lucrezi de ani buni în PR și comunicare și industrii creative, într-un mediu care cere rigoare, reguli clare de scriere și mesaj bine calibrat. Cum a fost să scrii o carte în care vulnerabilitatea a fost pe primul plan?
Venind din PR și comunicare, sunt obișnuită cu rigoarea, cu mesajele bine cântărite și cu regulile scrisului. Paradoxal, din punct de vedere tehnic, scrisul a fost ușor. Am rescris mult, am ajustat paragrafe, am revenit asupra textului de multe ori până când a ajuns la forma tipărită. Ce a fost cu adevărat dificil a fost transparența. Să scriu direct despre durere, despre obstacolele din sistem, despre impactul bolii în viața de zi cu zi și în relații a însemnat să renunț la controlul cu care eram obișnuită profesional. A fost o schimbare de paradigmă: de la mesaj construit, la adevăr spus fără filtru.
Ce ți-a fost mai dificil în procesul de scriere: să pui în cuvinte durerea sau să o lași să fie văzută de ceilalți?
Cel mai dificil a fost să las toate provocările să fie văzute. Vin dintr-un trecut marcat de bullying, iar lansarea cărții a însemnat, într-un fel, să accept provocarea de a fi văzută exact așa cum sunt. Fără mască, fără protecție. A fost greu? Da. A meritat? 100%. Pentru că fiecare mesaj primit, chiar de la femei care mi-au spus că au găsit în paginile ei un strop de speranță, până la bărbați care au cumpărat cartea ca să înțeleagă și să sprijine o femeie din viața lor, confirmă că vulnerabilitatea poate deveni un spațiu de conexiune reală.
Dincolo de date și statistici, cum ai trăit perioada în care simptomele existau, dar nu aveau încă un nume sau o explicație clară?
A fost o perioadă în care singurul lucru pe care îl puteai face era să mergi înainte, chiar dacă trăgeai de tine în fiecare zi. Simptomele existau, dar fără un nume și fără o explicație clară, ajungi să încerci să le „rezolvi” pe bucăți. Am tratat alte lucruri, ovare micropolichistice, am luat anticoncepționale combinate, am eliminat alimente despre care credeam că sunt problema, deși, în realitate, nu aveau un impact real asupra mea. E o perioadă confuză, în care corpul îți spune ceva, dar nimeni nu știe încă ce. Și atunci continui, funcționezi, te adaptezi, chiar dacă în interior lucrurile nu sunt deloc clare.
Ce înseamnă, din perspectiva ta, invalidarea durerii feminine și cum ai simțit-o în propriul parcurs medical și personal?
Invalidarea durerii feminine înseamnă această îndoială constantă care ți se întoarce înapoi sub formă de întrebări: „dar sigur vă doare?”, „dar tare?”, „chiar așa tare? nu cred”. E un tip de neîncredere subtilă, dar repetitivă, care te face să te îndoiești de propriile senzații. Am simțit-o atât în parcursul medical, cât și în cel personal. Nu e o singură replică sau un singur moment, ci o acumulare. Iar în timp, această invalidare nu doar că întârzie diagnosticul, ci te învață să-ți minimalizezi durerea, ca să fii mai ușor de acceptat.
Care au fost primele simptome pe care le-ai observat și pe care, la momentul respectiv, le-ai considerat „normale”?
Primele simptome au fost durerile puternice și menstruația abundentă, pe care le-am considerat „normale”. Luam antiinflamatoare în cantități mari, existau momente în care ajungeam să sun la salvare, dar îmi spuneam de fiecare dată că „doar luna asta se întâmplă”. Normalizarea durerii a fost, de fapt, primul semnal ignorat.
Care au fost cele mai tăcute pierderi aduse de boală, lucruri la care ai renunțat fără să îți dai seama imediat?
Cele mai tăcute pierderi au fost legate de.. bucurie. Endometrioza îți ia treptat lucruri: timp, curaj, sănătate, bani… fără să îți dai seama de impact. Sunt lucruri care erodează în timp. Și, poate cel mai subtil, îți schimbă relația cu propriul corp. Vitalitatea, pofta aceea firească de viață se transformă în ceva mai calculat: mai mult echilibru, mai multă liniște, mai multă prioritizare. Nu e neapărat o pierdere totală, dar e o schimbare, care vine cu un alt fel de a trăi.
Cum s-a schimbat relația ta cu timpul, cu ritmul zilnic și cu așteptările pe care le aveai de la tine însăți?
Într-adevăr, boala te obligă, inevitabil, să îți schimbi relația cu timpul și cu ritmul zilnic. Orice moment în care îți împingi limitele este taxat ulterior de corp, iar asta te învață destul de dur că dezechilibrul constant nu merită. În timp, mi s-au schimbat și așteptările de la mine însămi. Multă vreme am cuantificat succesul în bani sau performanță. Astăzi, succesul înseamnă altceva: liniște, un corp cât mai echilibrat, relații sănătoase și proiecte creative care au sens. Nu e o renunțare, ci o reașezare.
Cum a influențat acest parcurs relațiile tale apropiate și felul în care ai învățat să ceri sau să primești ajutor?
A fost (și uneori încă este) un subiect sensibil. După operație, impactul a fost brusc și dur: am realizat cât de mult aveam nevoie de ajutor, financiar, emoțional, fizic, până la lucruri foarte concrete, cum ar fi să fie cineva lângă mine când mergeam la baie, ca să nu alunec. A fost greu să accept această vulnerabilitate, dar mi-am dat seama de un lucru esențial: nu primești niciun premiu la final pentru că ai făcut totul singură. Suntem oameni care trăim printre alți oameni. Iar așa cum eu am fost ajutată, simt acum responsabilitatea de a oferi, la rândul meu, sprijin acolo unde pot.
După ce cartea a prins formă, s-a schimbat felul în care te raportezi la tine, la corpul tău sau la povestea ta?
După ce cartea a prins formă, s-a schimbat felul în care mă raportez la propria poveste. Am simțit foarte clar cum a devenit parte dintr-o voce colectivă a femeilor care trăiesc cu endometrioză și nu doar atât. A apărut și un sentiment profund de responsabilitate, pe care îl tratez cu mult respect față de femeile cu diagnostic, dar și față de aparținători. Feedback-ul primit m-a ajutat să înțeleg că această carte aduce o valoare reală, că femeile se simt recunoscute și încurajate. Cel mai mult mi-am dorit ca Viața printre cicatrici să fie o carte de suport, iar faptul că mesajul ajunge acolo unde trebuie îmi confirmă că și-a îndeplinit scopul.
Ce te-ar face să le recomanzi femeilor această carte și cui crezi că i se adresează, dincolo de cele care au deja un diagnostic de endometrioză?
Aș recomanda această carte pentru blândețea și transparența cu care este scrisă. Din foarte multă durere, se naște o voce care spune simplu și onest: „te înțeleg, nu ești singură”. Cartea se adresează, desigur, femeilor care au deja un diagnostic de endometrioză, dar și celor care încă nu au un răspuns clar pentru ceea ce trăiesc. În egală măsură, este pentru parteneri, familie și pentru oricine vrea să înțeleagă mai bine ce înseamnă să trăiești cu o boală cronică invizibilă.
Când se lansează cartea și unde te pot întâlni cititorii?
Cartea mea se găsește deja în toate librăriile din țară și este și audiobook, iar cititoarele mă pot urmări pe TikTok și Instagram, ca @branbeatrice. În următoarea perioadă ne putem întâlni fizic și la evenimentele organizate de Editura Trei, precum „Săptămâna Psi”, pe 25 februarie la Cărturești Verona în București, joi, 5 martie, la Cărturești Palas din Iași și vineri, 6 martie, la Cărturești Vaslui, toate de la ora 19:00. J