Stând de vorbă cu Bogdan Simion încercăm o sumedenie de sentimente contradictorii: admirație în fața unui tânăr talentat, „tobă” de istorie muzicală, smerenie vecină cu rușinea în fața celui care s-a înhămat la o muncă titanică – să facă săpături pentru a dezgropa muzicile tradiționale microregionale, pe care le descoperim acum cu uimire. „Ce sonoritate aparte” ne spunem, o muzică ce ne încântă cu acorduri exotice, când ea a fost întotdeauna aici, la cine știe ce colț de țară. Chapeau bas în fața profesorului doctor în filologie Bogdan Simion, a membrului trupei Agurida, a celui care ne-a prezentat împreună cu chef Mihai Toader România adevărată în proiectul Fragmente, combinând savorile culinare cu muzica regiunilor istorice românești. „Șamanul mut” al lui Bogdan Simion, unul dintre puținele proiecte muzicale post 1989, le-a vorbit, cu succes, tinerilor despre moștenirea muzicală a acestui popor. Și nu în ultimul rând, Bogdan Simion a încercat, prin atingerea coardelor cobzei sale, să ajungă la sufletul acestui popor. Noi zicem că a reușit. Să stăm de vorbă cu el în rândurile care urmează.
Practici – putem spune – un fel de arheologie muzicală. Domeniul tău de interes sunt muzicile tradiționale microregionale. Ce efort presupune un astfel de demers? Și ce satisfacții?
Presupune un amestec de antropologie cu istoria muzicii și cu elemente specifice de cultură românească. De fapt, presupune cunoașterea lor. Știi cum e, te gândești că ești printre puținii nu numai din România, ci chiar din Europa de Est… Noi trăim într-o zonă cu preocupări diferite, dar la un moment dat cred o să ne pară rău că nu va mai rămâne mare lucru. Trăim pe umerii bunicilor noștri. Dar lumea se schimbă cu o viteză greu de anticipat.
Nu te descurajează faptul că muzicienii de tradiție orală sunt din ce în ce mai puțini în România (ca peste tot în lume, de altfel)?
Nu mă descurajeaza în niciun fel. E un fenomen natural, care vine odată cu apariția televizorului, a început în anii ’50, ’60 în lumea occidentală, iar în Europa de Sud-Vest a rămas în suspensie până la căderea regimurilor comuniste. Sigur, lucurile s-au petrecut diferit în Iugoslavia lui Tito decât în România lui Ceaușescu, ei având viziuni diferite despre ce ar trebui să reprezinte folclorul ca motor cultural. Trebuie să fim nebuni să credem că mai putem auzi mariachi în Mexic, alții decât cei împachetați frumos de stat! Realitatea e că cvasitotalitatea tinerilor se buricesc pe reggaeton.
Cobza ta e aproape de-o seamă cu România. Care e povestea ei?
Am și cobze mai vechi și mai noi. Am o colecție de opt cobze, pe care o socotesc, până la proba contrarie, cea mai mare colecție privată de cobze din România (la British Museum știu că au 10). Am cobze care sunt mai vechi de 100 de ani, unele care sunt mai noi, dar până în anii ’50, pentru că după, nu prea s-au mai făcut. Cobza la care cânt acum are aproape 80 de ani, am luat-o de la un strănepot de cobzar din județul Teleorman, comuna Drăgănești, care actualmente e taximetrist. Mi-a vândut-o pentru că putrezea prin pod. El cântase când era mai tânăr. Cum spuneam, provenea dintr-o familie de lăutari, era cumva și el lăutar, cânta cu sintetizatorul. Cobza asta este una dintre cobzele mele preferate pentru timbrul ei. Și-mi mai place pentru că este imperfectă; e mai lungă în partea stângă decât în dreapta. M-am dus la lutierul meu cu ea, Florin, fost restaurator de mobilier la British Museum și l-am rugat frumos să îi întoarcă fața invers. Era cojită, tocită și l-am rugat să mă ajute. Când a întors-o, a văzut că nu e simetrică, deși nu pare la prima vedere. Mi-a spus că e făcută la bardă, la topor, adică nu e socotită.
Ce „destin” – ca să spunem așa – crezi că poate avea cobza în secolul 21 și mai departe?
Nu știu dacă mai departe sau mai aproape… Uite alpenhorn-ul din Elveția, de exemplu. Este un instrument care la sfârșitul anilor ’30 număra la 10 sau 15 bătrâni care mai știau să mai cânte și care a suferit un revival atât de remarcabil în anii ’50, ’70, iar momentan sunt câteva mii de oameni care suflă în bucium elvețian. Există competiții, numeroși tineri din mediul urban care-l agață pe perete în living… instrumentul s-a adaptat, s-a lipit de cultura contemporană. Un alt exemplu este întreaga moștenire de muzici tradiționale din Irlanda. În perioada interbelică, majoritatea muzicilor rurale dispăruseră aproape completamente, mai erau puțini scripcari, violoniști, țărani care cântau. În Irlanda, la fel ca la noi, majoritatea erau rromi, care au dezvoltat pătura de muzici de tradiție – acolo au dispărut aproape complet. În anii ’60, dar mai ales în anii ’70, trupe ca The Dubliners, grupuri de tineri, în special din Dublin, au început să recompună această muzică, denumind-o, impropriu spus, celtic music. Evident, nu are nicio legătură cu celții. Au apărut proiecte în care s-a investit masiv, cum a fost Lord of the Dance. În anii ’30, la Londra jucau mai des Călușarii decât Lord of the Dance. Acești dănțăuși sunt o invenție pur modernă, nu mai veche de anii ’70, cu mici elemente din Europa Centrală, elemente de Bolshoi Theatre, dansuri țărănești locale, un soi de struțo-cămilă în care se bate pasul pe ritmuri, constituind astăzi unul dintre cele mai prețioase produse de export cultural ale Irlandei. În anii ’70, ’80, odata cu The Pogues, o trupă foarte interesantă, lucrurile au început să se amestece și au apărut trupe de Irish punk, oameni conectați cu cultura de la Londra, cu o atitudine anarhi-tot, anti-tot, dar care păstrau o vioară, un cimpoi, pe lângă punk-erii frontmeni. Și asta poate fi o soluție, muzicile de tradiție pot supraviețui fie pe crud, fie prin fuziune, dar asta înseamnă deja altceva. E o mare diferență între muzica de fuziune și cea de amestec. De la Phoenix încoace, cu Subcarpați inclusiv, avem trupe de amestec. Fuziunea înseamnă să stăpânești două genuri de muzică. Maneaua, de exemplu, e o muzică de amestec, muzica lăutărească e de fuziune. Manelele au integrat o sumedenie de elemente din world music, pop, dubb, arabă, turco-persană, tradiții ale rromilor, într-un melting pot cu domnișoare îmbrăcate în arăboaice sau în jeanși mulați și cu bijuterii în păr, cu soliști cu costum și freză preoțească sau cu ochelari de soare și jante aurii la mașină, imitând culturile creole din emisfera centrală și de nord. Ei își declară propensiunea față de Occidentul pe care l-au perceput ca fiind nou, fascinant, inedit, proaspăt, dar în același timp nu pot renunța la ceva tipic balcanic; cum a spus profesorul Vintilă Mihăilescu, când tinerii joacă maneaua din buric în discotecă și mănâncă șaorma în drum spre casă înseamnă că turcii au câștigat. E ceva care ne ține legați de spațiul balcanic. Nu e vorba doar de interacțiunile dintre un bărbat și o femeie, mâncare sau muzică, noi suntem în situația specială în care, când intrăm într-o biserică, nu prea știm să citim ce stă scris pe pereții cu pricina. A supraviețui cu sens schimbat și cu semne schimbate.
Putem vorbi de globalizare și în muzică? Și dacă da, faptul că tu pariezi pe muzica tradițională microregională nu este riscant?
E ultima redută a originalității absolute; când vrei să faci muzică ai două opțiuni, fie deschizi YouTube și începi să imiți, fie te uiți în spatele blocului și vezi ce cântă Dan Drăghici cu chitara. Eu am aceste două opțiuni, nu mă oprește nimeni să fac și una și alta, trebuie să încerc să înțeleg pe ce lume trăiesc, dar să adaptez lucrurile din grădina mea. Nu e deloc riscant. Pentru că știind îndeaproape aceste muzici, pot veni cu elemente inedite. În definitiv, autenticitatea e cel mai căutat lucru în muzică.
Proiectul tău muzical „Șamanul mut” a fost un succes. Mulți tineri au descoperit cu plăcere și interes un gen nou de muzică, dar care, paradoxal, a fost întotdeauna aici, îngropat în cine știe ce colț de țară. Ce spune acest interes despre noi, românii? Există în mod cert la nivelul generației tinere dorința de apropiere de muzica țărănească adevărată?
Situația noastră e similară cu situația țărilor din fostul bloc comunist. Muzicile tradiționale orale au fost decimate în tot spațiul comunist, partidele comuniste susțineau că muzica populară e cel mai puternic instrument de propagandă. Au început printr-o rusificare și s-a terminat cu naționalism exacerbat, precum Cântarea României de la finalul anilor `80. Din anii `60 încoace, scenic vorbind, foarte rar ne-am întâlnit cu muzicile de tradiție orală fără ca ele să fie fuzionate cu nimic. Luăm muzici euro-americane și încercăm să le pupăm cu cele țărănești, dar noi operăm gândit asta, prin prisma muzicilor euro-americane. Și miza a fost asta, muzicile astea sunt capabile să vândă bilete „pe crud”, avem capacitatea, cum îmi spunea un lăutar din Vrancea, să ținem o nuntă cu o cobză și o vioară? Răspunsul e mai degrabă nu, dar aceste muzici pot fi mutate într-o altă zonă, ele nemaiproducându-se într-un mod natural. Ciudățenia e că a ajuns o chestie de nișă însăși coloana vertebrală a acestui popor.
Cred ca este o dorință foarte vagă și ține mai puțin de cât de îndrăgostiți sau curioși sunt, ci mai degrabă, de faptul că sunt foarte mulți tineri care vorbesc despre faptul că sunt aici de 2000 de ani, arborează drapele pe la proteste sau concerte. Mă tem că această curiozitate nu e autentică – în care tu să nu vii cu o prejudecată, ci cu mintea deschisă… ia să vedem ce au cântat maghiarii ăștia, țiganii, evreii, românii… Pentru mine a fost dificil, pentru că aveam tendința de a aduna părți nesemnificative la concerte, dar veneau oameni cu care nu mi-ar fi plăcut să am de-a face, știau ei mai bine cum e cu muzica asta, știau din moși strămoși… Sigur că e ridicol să văd oameni cu căciuli dacice că fac front în jurul unei muzici creștine. Nu poți fi creștin și dac în același timp. Pe de altă parte, sigur că sunt niște momente care țin de un umor involuntar, ca sfințirea catedralei, drapelul cu lupul și coada de șarpe pe el… e o glumă istorică daca vrei să „lipești” simboluri românești de unele din antichitate, care ne-au parvenit pe surse terțe. La protestele împotriva homsexualilor de acum doi ani și la sfințirea catedralei de acum am văzut tricolorul cu o cruce pe mijloc, nu o cruce romană, ci una lipovenească. Ciudățenia este că pașoptiștii masoni de la jumătatea secolului 19 au adaptat tricolorul francez modificând culoarea alb în galben, în primul rând ca o reacție la sentimentul de asuprire din partea bisericii pravoslavnice de la Moscova. E o mare jignire și o întinare a memoriei tinerilor educați în Occident, care încercau să se lupte prin ce mijloace aveau ei împotriva expansiunii ordinului pravolsavnic rusesc.
Ai cunoștințe de istorie muzicală impresionante! Cât timp studiezi pe zi și cât timp aloci cobzei?
Cântatul la cobză e o verigă dintr-un întreg lanț de preocupări pe care îl am. Nu trece o săptămână fără să cânt singur acasă, dar sigur că având multe evenimente și concerte, când ai trei, patru pe săptămână nu prea îți mai vine să mai cânți și singur. Deși încerc. A mă înțelege implică o sumedenie de lucuri, de încercări de a redescoperi cu partenerul și prietenul meu, Mihai Toader, elemente despre bucătăria țărănească și de tradiție de pe teritoriul actual al României. În momentul ăsta, am în geantă vreo 500 de pagini de publicistică a lui Eminescu. Acum câteva săptămâni, mi-am luat doctoratul în literatură și am devenit profesor doctor în filologie; și mi-am zis: „Ce filolog sunt dacă nu am trecut integral prin Eminescu?!”… Sincer, mă cam săturasem să aud din terți și să știu tot ce știu din ce au scris alții, fie că vorbim de Perpessicius, Vianu sau Călinescu. Omul ăsta a scris undeva la unsprezece mii de pagini, asta trebuie să fac, să mă pun la punct cu golurile. Uneori e surprinzător, alteori înfricoșător, dar e posibil să iasă un subiect de cercetare aici, ideea venindu-mi de la profesorul Boia – Eminescu, românul absolut. În istoriografia Republicii Moldova sunt, de exemplu, alte informații interesante. Înțelegerea culturii și civilizației românești ține de mult mai multe lucruri decât strict de muzică, mâncare, îmbrăcăminte, pattern-uri. Mă bucur să simt într-un colțisor al clasei de mijloc emergente din România oameni – cum e Mihai Toader, cum e Andra Puicister – care au un tip de mișcare și de căutare. Sunt încântat că reprezint una din spițele roții acestui car.
Cel mai recent proiect al tău, „Fragmente”, la care lucrezi împreună cu chef Mihai Toader este o îmbinare de savori puternic locale „condimentată” cu muzică specific regională – o poveste necosmetizată a României, așa cum este ea de fapt. Dacă ar fi să alegi un cântec care să ne reprezinte pe noi, toți românii, care ar fi acela?
E un proiect „gastrofonic”, aș zice. A apărut în urma unor discuții, eu umblam prin țară pentru cercetări în muzici tradiționale, Mihi Toader a spus că ar vrea să caute ce a mai rămas din bucătăria țărănească. Nu numai că l-am încurajat, dar i-am propus să mergem împreună, știam că o să se chinuie dacă o să folosească muzică protejată de drepturi de autor. I-am zis: „Pentru atmosfera lucrurilor, nu vrei tu să ai în fiecare regiune chiar muzica din zona respectivă?”. A fost încântat și am trecut la treabă. Între timp ni s-a alăturat și Damian Horațiu Sultănoiu, un om de imagine foarte pasionat, care își dorește să păstreze un tip de expresie vizuală fără a se transforma stilul într-unul pășunist – lucru care e foarte important. De pildă, la ultimul episod, l-am avut pe Alex Ciomârtan, barman la Fix me a drik și expertul nostru în plante. L-am avut și pe Cosmo, un strălucit muzicant din București, rrom, dar care și-a asumat, pe lângă identitatea lui rromani, o identitate musulmană turk. Ne-a ajutat cu limba turcă, dar și cu instrumente vechi de percuții pe care le-am înregistrat juxtapuse, cu glasurile și instrumentele bătrânilor dobrogeni. Iar asta e chiar arheologia muzicală de care ziceai. A luat un bendir din Istanbul, la noi nu se mai cântă de 100 de ani, l-a adus și au cântat pentru acest episod – el a venit cu această identitate dublă.
Aș putea, extrapolând foarte tare și exagerând, să găsesc trei structuri muzicale, una din Țara Românească, Transilvania și Moldova, care să fie reprezentative pentru zona cu pricina. Există însă o frază – doina este matricea spirituală a poporului român. Această frază este posibil și probabil să fi fost încărcată de sens în urmă cu 100 de ani. E posibil ca, în urmă cu 100 de ani, în toate microregiunile să se fi cântat pe o structură de doină. Cu diferențele de rigoare, doina e un cântec european cu parfum asiatic, astăzi ea mai există doar în Munții Gorjului, în Bucovina și în Maramureșul voievodal. Grigore Leșe m-ar contrazice, spunând că în Lăpuș e o altă specie. Însă eu socotesc că sunt înrudite. Dar constatăm că în arealuri largi din spațiul ocupat de romani sunt zone unde doina a dispărut din „common practice”. În Munții Gorjului e conservată aproape exclusiv de rromi. Lucru care ne irită foarte tare. Dar ar trebui?