Fragment în exclusivitate Împotriva Mașinii. Despre dezumanizarea omenirii, Paul Kingsnorth
În Împotriva Mașinii. Despre dezumanizarea omenirii, Paul Kingsnorth examinează atent transformările profunde prin care trece lumea occidentală. Scriitor și eseist preocupat de relația dintre om, natură, tehnologie și tradiție, Kingsnorth privește cu scepticism ideea că progresul tehnologic și extinderea permanentă a puterii umane reprezintă, în mod automat, un progres pentru omenire.
Cartea, lansată recent de Editura AP! (ACT și Politon), este o reflecție amplă despre felul în care tehnologia, capitalismul, ideologia progresului și pierderea reperelor spirituale ajung să schimbe modul în care ne raportăm la noi înșine, la ceilalți și la lumea naturală.
Fragmentul de mai jos pornește de la una dintre cele mai vechi povești ale civilizației occidentale, cea a Grădinii Edenului. Pentru Kingsnorth, povestea nu este doar despre căderea omului, ci despre alegerea pe care acesta o face între comuniune și cunoaștere, între smerenie și putere. De aici, autorul ajunge la o discuție despre creștinătate ca temelie a civilizației occidentale și despre ceea ce se întâmplă atunci când această temelie dispare, lăsând în urmă ceea ce el numește „ruine frumoase”.
HAIDE SĂ-ȚI SPUN O POVESTE.
Această poveste începe într-o grădină, la începutul tuturor lucrurilor. În această grădină se găsește toată viața: fiecare ființă vie, fiecare pasăre și animal, fiecare copac și plantă. Oamenii trăiesc și ei aici, la fel ca și creatorul tuturor acestor lucruri, sursa a tot ceea ce există, iar el este atât de aproape încât poate fi văzut, auzit și i se poate vorbi. Toți și toate umblă împreună prin grădină. Toți și toate se află în comuniune. Este o imagine a integrării.
În centrul acestei grădini crește un pom, al cărui fruct conferă cunoaștere ascunsă. Oamenii – ultimele făpturi aduse la viață de Creator – vor fi gata să mănânce acest fruct într-o zi, iar când o vor face vor dobândi cunoașterea acestuia și o vor putea folosi cu înțelepciune pentru binele lor și al tuturor celorlalte lucruri care trăiesc în grădină. Dar ei nu sunt încă pregătiți. Oamenii sunt încă tineri și, spre deosebire de restul creației, sunt formați doar parțial. Dacă ar mânca din pom acum, consecințele ar fi teribile.
Nu mâncați acel fruct, le spune Creatorul. Mâncați orice altceva doriți, dar nu pe acela.
Știm continuarea poveștii, pentru că încă ni se întâmplă tuturor în permanență. De ce să nu mănânci fructul?, spune vocea șarpelui ispititor, vocea care răsună din adâncurile minții noastre. De ce să nu ai puterea pe care o meriți? De ce ar trebui ca acest Creator să păstreze totul doar pentru el? De ce ar trebui să-l asculți? Tot ce vrea este să te țină pe loc. Mănâncă fructul! E dreptul tău: Meriți asta!
Așa că mâncăm fructul, și vedem că suntem goi, și ne rușinăm. Mintea noastră se umple de întrebări; rotițele din interiorul ei încep să zumzăie și să se învârtească și, deodată, apar noi și ei, umanitatea și natura, oamenii și Dumnezeu. O barieră de cuvinte coboară între noi și celelalte creaturi din grădină, și nu ne mai putem întoarce niciodată acasă. Ne destrămăm și suntem alungați din grădină pentru totdeauna. La porți sunt postați îngeri înarmați; chiar dacă am găsi drumul înapoi spre grădină, nu am mai putea intra. Starea de liniște fără căutări, care era dreptul nostru din naștere, a dispărut. Am ales cunoașterea în locul comuniunii; am ales puterea în locul umilinței.
Pământul este acum casa noastră.
Acest Pământ este o versiune deformată a grădinii, a uniunii noastre originare cu Creatorul și creația. Pe Pământ trebuie să muncim din greu pentru a ara, pentru a planta semințe, pentru a lupta împotriva prădătorilor. Ne vom îmbolnăvi și vom muri. Totul devorează totul. Există război, dominație și suferință. Există și frumusețe, iubire și prietenie, dar totul se sfârșește prin moarte. Acestea sunt consecințele căutării noastre în vederea cunoașterii și puterii, iar noi continuăm să le urmărim pentru că nu știm alte mijloace de a scăpa din exil. Continuăm să construim turnuri și orașe și să uităm de unde venim. În afara grădinii, suntem fără adăpost și nu putem fi niciodată liniștiți. Îl uităm pe Creator și ne închinăm nouă înșine. Toate acestea se întâmplă în interiorul nostru în fiecare zi.
Vine un moment când Creatorului i se face milă. După atâtea asemenea secole, după atâția ani în care oamenii au ratat ținta și au rătăcit calea, în care civilizațiile s-au ridicat și au căzut, s-au războit și au murit, în care au mâncat fructul iar și iar, Creatorul intervine. El vine pe Pământ sub formă umană pentru a ne arăta calea de întoarcere acasă. Majoritatea oamenilor nu ascultă, firește, și știm cu toții cum se termină povestea. Dumnezeu însuși umblă pe Pământ și ce face omenirea? Îl torturează și îl ucide.
Dar gluma se întoarce împotriva noastră, întrucât se dovedește că acesta a fost scopul de la bun început. Calea acestui Creator nu este calea puterii, ci a smereniei, nu a cuceririi, ci a sacrificiului. Când vine pe Pământ, nu vine ca un conducător militar, rege sau mare preot, ci ca un meșteșugar desculț, într-o provincie obscură din deșert. El umblă alături de cei asupriți și respinși, disprețuiește bogăția și puterea, iar prin moartea sa învinge moartea însăși, eliberându-ne din robie. El ne oferă o cale de ieșire, o cale de întoarcere acasă. Dar trebuie să depunem eforturi în acest sens. Calea de întoarcere în grădină poate fi găsită doar renunțând la slava deșartă, la căutarea puterii și la cunoașterea nemeritată care ne-a aruncat în exil de la bun început. Calea este calea renunțării, a iubirii și a sacrificiului. Pentru a ne întoarce în grădină, trebuie să trecem prin Cruce.
Acum imaginează-ți că o întreagă cultură se clădește în jurul acestei povești. Imaginează-ți că această cultură supraviețuiește peste o mie de ani, construind pe aceste temelii strat după strat de sens, tradiție, inovație și creație, oricât de imperfecte ar fi.
Apoi imaginează-ți că această cultură moare, lăsând în urmă doar ruine.
Dacă trăiești în Occident, nu trebuie să-ți imaginezi nimic din toate acestea. Trăiești printre aceste ruine și ai trăit așa toată viața. Multe dintre ele sunt încă frumoase – catedrale intacte, concertele lui Bach –, dar sunt totuși ruine. Sunt rămășițele a ceva numit „creștinătate”, o civilizație de 1.500 de ani în care această poveste sacră particulară s-a infiltrat, influențând fiecare aspect al vieții, modelând, schimbând și transformând totul după chipul ei. Niciun aspect al vieții cotidiene nu a rămas neinfluențat de această poveste: organizarea săptămânii de lucru; ciclul sărbătorilor anuale și al zilelor de odihnă; plata impozitelor; îndatoririle morale ale indivizilor; însăși noțiunea de individ, cu drepturi și îndatoriri „date de Dumnezeu”; atitudinea față de vecini și străini; obligațiile de milostenie; structura familiei și, mai presus de toate, imaginea de ansamblu a universului – structura și sensul său, precum și locul nostru, al oamenilor, în cadrul lui.
Discuțiile actuale despre starea „Occidentului” încep de obicei cu dezbateri privind ceea ce reprezintă acesta de fapt, iar răspunsul pe care îl primești la această întrebare depinde de persoana cu care vorbești. Pentru liberali, Occidentul înseamnă „Iluminism” și tot ceea ce a urmat: democrație parlamentară, drepturile omului, individualism, libertate de exprimare. Pentru conservatori, acesta ar putea semnifica un set de valori culturale, cum ar fi atitudinile tradiționale față de viața de familie, religie și identitate națională, și probabil un sprijin larg pentru economia capitalistă. Pentru acei stângiști postmoderni care domină cultura de ceva vreme, Occidentul – presupunând că vor recunoaște măcar că acesta există – este în mare parte o fațadă pentru colonizare, imperiu, rasism și diverse alte orori istorice.
Toate aceste lucruri ar putea fi adevărate în același timp, dar fiecare reprezintă și o evoluție destul de recentă. Occidentul este mult mai vechi decât liberalismul, conservatorismul, marxismul sau imperiul. De fapt, Occidentul este în același timp un amestec mai simplu, mai vechi și infinit mai complex decât ar putea sugera oricare dintre acestea. Este rezultatul unirii oamenilor și a popoarelor de pe un continent, de-a lungul secolelor, printr-o ordine sacră construită în jurul acestei povești religioase particulare.
În cartea sa Religion and the Rise of Western Culture (Religia și ascensiunea culturii occidentale), scrisă la scurt timp după cel de-Al Doilea Război Mondial, istoricul medieval Christopher Dawson a explicat astfel acest lucru:
„Nu a existat niciodată o organizare unitară a culturii occidentale în afara celei a Bisericii creștine, care a oferit un principiu eficace de unitate socială. În spatele modelului mereu schimbător al culturii occidentale se afla o credință vie care a conferit Europei un anumit sentiment de comunitate spirituală, în ciuda tuturor conflictelor, diviziunilor și schismelor sociale care i-au marcat istoria.”
Atitudinea ta personală față de această „credință vie” nu are nicio relevanță în acest context. De altfel, nici întrebarea pe deplin legitimă dacă „creștinătatea” a fost măcar creștină în mare parte din timp. Oamenii se vor certa pe tema acestor lucruri întotdeauna. Aspectul pe care trebuie să ne concentrăm este acesta: atunci când o cultură construită în jurul unei astfel de ordini sacre moare, vor exista tulburări la fiecare nivel al societății, de la nivelul politicii până la nivelul sufletului. Însăși noțiunea de viață individuală se va schimba dramatic. Structura familiei, sensul muncii, atitudinile morale, însăși existența moralei, noțiunile de bine și rău, obiceiurile sexuale, perspectivele asupra tuturor aspectelor, de la bani la odihnă, de la muncă la natură, de la familie la responsabilitate și datorie: totul va fi pus în discuție.
Pe scurt, Occidentul era creștinătatea. Dar creștinătatea a murit. În ce ne transformă asta pe noi, descendenții ei, care trăim printre ruinele ei frumoase? Ne transformă într-o cultură fără o ordine sacră. Și acesta este un loc periculos în care să te afli.
Fragmentul lui Paul Kingsnorth nu propune o nostalgie simplă după trecut și nici nu se limitează la o critică a pierderii influenței creștinismului în Occident. Miza este mai largă: ce se întâmplă cu omul atunci când reperele care îi spuneau cine este, ce datorează celorlalți și care este locul său în lume încep să dispară?
În viziunea autorului, criza contemporană nu poate fi înțeleasă doar prin politică, economie sau tehnologie. Ea are și o dimensiune spirituală și culturală. Odată cu dispariția unei ordini sacre comune, se schimbă felul în care privim munca, familia, natura, responsabilitatea, libertatea și chiar ideea de bine și rău.