#Colectiv – Un an de la tragedie, 27 în total

Un text de Gabriel Mihail

Calendaristic, a trecut un de la drama care ne-a îndurerat pe toţi fără excepţii. Prea mulţi vinovaţi nu s-au găsit, iar in situaţiile de genul acesta istoria ne-a învăţat că e de fapt vina TUTUROR. CU TOŢII SUNTEM DE VINĂ. Că am contribuit, involuntar cu precădere, la evoluţia unui mediu propice inculturii, zgârceniei, prostiei, mediocrului.

Pentru mulţi dintre noi, cei care am ajuns in acea fostă hală cel puţin o dată, stupoarea a fost cu mult mai intensă pentru că inevitabil ne-am gândit măcar o clipă „dacă eram … acolo?”. Reflectând, după o zi, după un an, mă apasă aceleaşi idei cu privire la cauza acestei catastrofe. Din aproape în aproape, sectorul politic şi administrativ al ţării a dezamăgit constant, dar cumva cu toţii suntem responsabili pentru nepăsare şi parteneriat la minciuni. De aproape 27 de ani nu suntem în stare să „amenajăm prin casă”, „la noi în ogradă”. Punem lupul paznic la oi, vindem ce mai avem la preţ de nimic, lăsăm casa şi pământul amanet pentru mai mute generaţii, ne lăsăm fiii slugă în armata stăpânului. Inevitabilul s-a produs pentru că fiecare a participat asiduu la aceste rezultate.

#Colectiv ar fi putut să devină un moment de cotitură. „Va scrie istorie prin manifestaţiile de amploare”, se auzea la fiecare colţ de stradă. Ne-am pus speranţa că asta se va întâmpla; nu a fost să fie şi tot cu speranţele am rămas. În ciuda unui acut simţ protocronist pe care îl avem, ca naţie, istoria reală ne-a dovedit că pe aceste meleaguri oamenii sunt domoli şi uşor de amăgit. #Colectiv ne sugerează că avem datoria morală de a reflecta; o dată pe an pentru început, nu din 4 în 4.

Speranţa, căci ea moare ultima, este să renunţăm la graniţele pe care alţii le-au sădit în mintea noastră. Să recunoaştem că am închis ochii când a fost convenabil. Am putea încerca să vedem viaţa, cel mai frumos şi complex joc, ca pe un ”open source” în care fiecare poate aduce o contribuţie. Indiferenţa ucide, la fel cum recunoaşterea greşelilor e primul pas spre vindecare.

Pentru această zi am putea incerca, fiecare, să rostim:

„Iartă-mă,

că indiferenţa mea ţi-a curmat viaţa”.

Dragă România,

Să nu uiţi aşa uşor! Să nu-ţi mai întorci privirea şi să-i laşi să lucreze la „realizări” #Colectiv(e)! Să nu uiţi!

Cu stimă,

un admirator al bunului simţ, drepturilor omului şi diversităţii