Eroul meu personal (nu) se numeşte Maria
Un text de Constantin Piștea, blogger la constantinpistea.ro
O să-i spun Maria, deşi nu acesta este numele ei. O numesc aşa pentru că nu ştiu dacă ar fi de acord să-i divulg identitatea. Mă gândesc adeseori la ea, deşi nu am fost niciodată foarte apropiaţi – cred că ne-am văzut doar de vreo cinci ori –, însă comunicarea dintre noi a venit într-un moment extrem de important pentru mine, mai important decât îmi imaginam atunci, drept pentru care, acum, când sunt întrebat de modele, primul gând se-ndreaptă către ea.
Din câte am aflat, astăzi trăieşte într-o mănăstire. M-a surprins vestea, pentru că avea un serviciu acceptabil, zic eu, şi avea preocupări în zona literaturii, pe care nu ştiu în ce măsură le poate continua acolo unde este acum.
Să vă explic, totuşi, de ce Maria este persoana la care mă raportez când vine vorba de modele. Eram licean. Să tot fi avut vreo 16-17 ani şi scriam. Chestii. Aveam şi nişte poezioare pe vremea aceea, stupide, desigur, şi nenumărate textuleţe despre nemurirea sufletului. În timiditatea mea adolescentină, eram părerolog înainte să se inventeze reţelele de socializare. Chiar înainte să se inventeze mIRC-ul, dacă-şi mai aminteşte cineva de mIRC. Ei, şi s-a întâmplat să-mi trimit unele texte către revista săptămânală la care lucra Maria. Redactorul-şef mi-a făcut marea surpriză de a publica unul dintre ele la rubrica „Poşta redacţiei”, după care uşor, uşor, a început să mă publice constant.
După o perioadă, ce m-am gândit? Să cer bani pentru textele mele publicate. Şi am cerut. Şi redactorul-şef mi-a trimis o epistolă mustrătoare, că drept cine mă cred, eu, abia un băieţel căruia i-a mijit mustaţa, încât să am astfel de pretenţii? Şi am crezut că asta e tot. Că aici se termină colaborarea şi că trebuie să-mi găsesc altă insulă. Doar că în acest moment intervine Maria. Care Maria, în acele timpuri fără email, fără telefon mobil, îmi scrie, la rândul ei, o scrisoare în care-mi explică supărarea redactorului-şef, îmi prezintă caracterul lui, modul în care el reacţionează de obicei şi mă încurajează să nu disper, ci să continui să scriu şi să le mai trimit texte.
Înainte de scrisoarea aceasta, pe care sper să o mai am pe undeva, prin podul casei „de acasă”, nu o ştiam pe Maria decât ca semnătură în ziar. Uimit, i-am răspuns şi, nu mai ştiu de ce, ea a considerat oportun să-mi mai scrie. Iar eu am răspuns încă o dată. Şi tot aşa. Treptat, în câteva luni, peste sfaturile pe care mi le dădea în legătură cu scriitura mea – ea absolvise Jurnalismul, dacă nu mă înşală memoria (posibil să fi terminat Litere) – am ajuns să ne cunoaştem cât de cât şi să ne facem tot felul de destăinuiri. Un soi de prietenie foarte greu de înţeles astăzi, una construită pe lentoarea convorbirilor la telefonul fix şi a scrisorilor săptămânale.
Dacă nu ar fi fost Maria, nu ştiu dacă aş mai fi ajuns ziarist. Poate că scrisul ar mai fi ars puţin, după care s-ar fi stins ca orice pasiune care nu este tratată cu maturitate. Ori poate că m-aş fi încăpăţânat şi mi-aş fi găsit, aşa cum am scris mai sus, o altă insulă. Totuşi sunt sigur că fără Maria mi-ar fi fost mult mai greu să cresc în acea perioadă.
Câţiva ani, am pierdut legătura. A dispărut şi revista la care scriam amândoi – ea, angajată, eu, corespondent –, însă preocupările m-au adus în acelaşi oraş în care ştiam că trăieşte ea. Într-un final, am reuşit să ne întâlnim şi să ne zâmbim, amintindu-ne anii aceia frumoşi. Ea renunţase la presă, dezamăgită, însă eu lucram la un ziar…
Ne-am mai văzut de câteva ori, şi pentru a sărbători prima ei carte, publicată la o editură importantă. După care, vestea… Şi mi-am dat seama că nu am apucat să-i spun ce am scris aici. Că încă nu ştie cât de importantă este pentru viaţa mea, pentru felul în care au trecut anii de după scrisorile ei. Că încă îi văd în minte literele mari şi albastre, de pe foile albe şi multe pe care le găseam constant în cutia poştală. Că aşa ceva nu se uită şi că pentru o astfel de prietenie merită să trăieşti.
Mulţumesc, Maria, pentru că mi-ai fost alături într-o vreme când avântul, teribilismul ori dezechilibrul specific vârstei ar fi putut să mă influenţeze altfel! Şi să ştii că trec uneori pe strada pe care era redacţia revistei. Castanii sunt tot acolo.