Crina Semciuc e cunoscută în special pentru rolurile în seriale de televiziune sau reclame. Puţină lume ştie însă că frumoasa cu ochi ca marea deține un premiu UNITER, că a urcat prima oară pe scenă la 3 ani, că a muncit pe brânci pe scenele teatrelor din Bucureşti, în roluri despre care ai putea scrie la infinit, sau că anul trecut a devenit mămică, într-o discreție totală. Am stat de vorbă cu Crina despre familie, începuturi, cele mai grele momente din viața sa de actor, dar și despre inspirație și ce o ajută să meargă mai departe, despre mame și mentori, filme și provocări.
Îți amintești primul moment în care ai pășit pe scenă? Câți ani aveai?
Îmi amintesc cu drag momentul în care am pus piciorul pe scenă, aveam doar 3 ani şi emoţii foarte mari pentru un om aşa mic. Îmi aduc aminte şi că eram alături de mama care a făcut o magie cum fac toate mamele şi am păşit cu încredere alături de ea pe scenă, unde am jucat împreună în opera Madame Butterfly.
Ai simțit dintotdeauna o atracție pentru scenă, pentru teatru? Cum te-ai decis să faci Liceul de Actorie?
Pentru scenă da, dar sub o altă formă în alte circumstanţe. Mi-a plăcut această lume magică încă de de eram mică, îi sunt recunoscătoare mamei pentru că mă lua cu ea la teatru în fiecare zi, aşa mi-a fost mai uşor să descopăr lumea teatrului. La început mi-am dorit foarte mult să devin balerină, ştiu că aveam şi un jurnal pe care-l ascundeam de sora mea mai mică unde aveam lipite tot felul de poze cu balerine strălucind pe scenă, dar totul s-a schimbat când în clasa a 9-a, clasa de coregrafie s-a închis şi m-am gândit să încerc ceva nou ce aparent avea să-mi schimbe viaţa: actoria.
Familia te-a susținut? Și cât de greu ți-a fost în momentul în care ai luat viața în piept, în meseria asta?
Dintotdeauna familia mi-a fost aproape şi m-a sprijinit. Uneori a fost greu şi sunt sigură că o să mai fie astfel de momente, căci din păcate sunt constante în orice domeniu, dar când iubeşti ceea ce faci încerci să vezi binele şi treci peste pentru că important este rezultatul final. Nu cred în a face ceva uşor, actoria se face cu sufletul şi mintea, e greu să poţi ţine sub control şi sufletul şi mintea. Am învăţat să comunic cu cei din jur şi să am răbdare, să aştept, nu e uşor să stai, nelucratul poate învrăjbi sufletul unui actor…
Care e cel mai bun sfat pe care ți l-a dat mama ta?
Mama e cea care mă sfatuiește mereu, e lângă mine în fiecare zi, dar când am plecat de acasă m-a rugat să nu mă schimb, să nu fac rău, să rămân aşa cum m-au crescut părinții, un om deschis către cei din jur şi să-i ajut atunci când pot.
Anul trecut ai devenit și tu mamă. Ai tratat cu o discreție totală acest frumos eveniment din viața voastră. Așa v-ați dorit?
Da, a fost alegerea noastră sa fim discreţi. Cred cu tărie că familia e un dar minunat și trebuie protejat.
Ce fel de copil ai fost tu?
Mama și tata spun că am fost un copil cuminte, eu nu pot decât să-i aprob. (râde)
Și ce ai dori să învețe copilul tău de la tine?
Să fie un suflet liber, să înveţe să iubească şi să primească iubire, să fie curajos şi să lupte pentru ce-l face fericit, să nu se lase dezamăgit de ce o să întâlnească, ci să încerce să vadă binele din orice şi oricine, toate acestea pentru ca într-un final să înveţe să construiască o familie, căci asta este unul din acele lucruri minunate de care toţi oamenii merită să se bucure.
Dacă am face un exercițiu de imaginație și am da timpul înainte, iar copilul tău ar avea acum 18 ani și ar citi acest interviu, ce i-ai spune?
Că sunt mandră de el!
Ce îți plăcea să citești în copilărie? Și care sunt acum lecturile tale favorite?
Atât eu, cât şi fratele şi sora mea am crescut în această atmosfera de poveste încă de când eram mici, când mama inventa tot felul de poveşti, căci ni le citise pe toate înainte de culcare. Datorită părinţilor mei am învăţat să iubesc cartea. Acum totul s-a schimbat inclusiv gusturile în materie de cărţi şi atunci îmi e greu să pun o etichetă pentru că îmi place diversitatea. Citesc oricând cu drag. Mishima, Orwell, Murakami, Kafka, Vonnegut sunt cei care-mi trec acum prin minte.
Când ți-a fost cel mai greu ca actor? Dar cel mai bine?
Greu îmi e atunci când îmi pierd încrederea în mine, când simt că nu am făcut ce trebuie, că nu am ştiut cum să răspund la ce am primit, se întâmplă ca frica să mă îngheţe şi atunci îmi e greu. Îmi e bine când reuşesc să îmi înving fricile şi când lucrez.
Unde simți că ai învățat meserie? La școală sau pe platouri?
În şcoală am început timidă să descopăr cu adevărat ce înseamnă actoria, dar pe scenă, pe platouri, am văzut cum se deschid nişte lumi, pe care nu ştii cum să le înțelegi, de unde să le apuci, dar înveţi să le controlezi și să te bucuri alături de colegi.
Ce întâlnire din viața ta (cu un prieten, mentor, coleg etc.) simți că este definitorie pentru tine, ca om? Dar ca profesionist?
Întâlnirea cu Horaţiu Mălăele pentru mine a fost definitorie, datorită lui am mers mai departe ca actriţă, el m-a ajutat să înţeleg că fiecare e special în felul lui pe scenă sau pe ecran şi că tocmai asta e frumos în această meserie, să fii diferit.
Ai avut vreun profesor la facultate de care să te simţi ataşată?
Din pacate nu, în timpul facultății am filmat și nu am avut timp să ma atașez de vreun profesor în mod special.
Cum crezi că se învață în România actoria? Ce fel de școală avem?
Sunt sigură că avem şcoală bună pentru teatru, dar nu şi pentru film. Şi da, eu cred că sunt două lucruri diferite, dacă începi să joci şi în teatru şi în film, drumul e mai uşor de parcurs, dar dacă faci teatru foarte mult, drumul spre film devine greu şi lung.
Și cum ai caracteriza această lume pentru un tânăr actor absolvent, care vrea o carieră în domeniu? Cât de mult te sprijină această lume? Sau, dimpotrivă, simți că succesul unui actor la noi e chestiune de context? De noroc poate?
Nu cred că e vorba doar de noroc, norocul ţi-l faci cu mâna ta. Din păcate nu sunt destule locuri în teatru sau destule filme pentru câţi actori termină într-un an, e foarte greu să-ţi găseşti locul în lumea asta, dar nu imposibil. Am văzut câteva spectacole şi pot spune că tânăra generaţie e foarte talentată şi curajoasă, sunt sigură că o să reuşească!
Care e prețul pe care îl plătești pentru fiecare rol pe care îl joci?
Nu simt că plătesc ceva, joc de plăcere, ce-i drept există un soi de presiune, a faptului că îmi doresc să pot lucra tot timpul cu adevărul meu, cu sufletul, dar asta nu are legătură cu plata sau vreo răsplată, eu simt cu fiecare rol că învăţ tot mai mult, că evoluez, simt că mă maturizez. Îmi doresc să pot dărui cât mai multe roluri care să ajungă la public, să-i schimbe pe spectatori, să le transmit sentimentul minunat care mă cuprinde când sunt pe scenă.
Cât de importante sunt repetițiile pentru un actor? Tu cum procedezi pentru a te pregăti pentru un rol?
Pentru mine repetiţiile sunt foarte importate, mă ajută să înţeleg ce trebuie să fac, cum e personajul, să-l înţeleg, să-i găsesc scuze dacă e nevoie, să existe empatie, să îmi devină prieten, ca în cele din urmă să mă depăşesc pe mine.
Ce rol, dintre cele jucate, ți-a rămas la suflet?
Lena din „Leonce and Lena”, Anca, din „Năpasta”, Miranda din „Furtuna”, nu mă pot decide, le iubesc pe toate.
Ce înveți tu de la personajele pe care le joci?
Tot ce nu am apucat să traiesc până să le întâlnesc.
Pentru cel mai recent film al tău, Selfie69, ai filmat însărcinată. Ți-a fost greu?
M-am distrat destul de mult pe platoul de filmare, mi-a fost greu s-o interpretez pe Yasmin şi să nu uit… nu am fost însărcinată.
Ce proiecte ai în derulare, unde te putem vedea?
Sunt angajată la TNB, aşa că sunt de găsit aici pentru moment în: Lear, Furtuna şi Butoiul cu pulbere. Cât despre film, sper să ajungă şi în România filmul pe care l-am filmat în Viena și cu care am fost la Berlin, Wilde Maus. Acum sunt în pregătire pentru un lungmetraj şi un scurtmetraj, care cu siguranţă vor avea premiera anul viitor.
Ce film românesc din ultima vreme ți-a atras atenția?
Sierenevada, în regia lui Cristi Puiu, e filmul pe care îl recomand tuturor din tot sufletul!
La ce filme să mergem în perioada asta, ce recomandări ai?
Aici m-ai prins total nepregatită. Din păcate nu prea am timp să merg la cinema în această perioadă, aproape îmi rămân rețelele unde mai văd când și când câteva ceva și programele pentru copii.