un text de Noni Alexa

Curând, am terminat de citit o carte publicată recent – „A fost odată un râu” de Diane Setterfield, un roman superb, profund, care reunește o tematică foarte variată. La această carte, ne-au atras atenția câteva lucruri, iar unul dintre ele se referă la importanța poveștilor, la gradul de fascinație pe care-l exercită asupra oamenilor. Să ne imaginăm un mic han, pe malul Tamisei, unde oamenii din comunitate se strâng pentru a comenta un fapt senzațional petrecut acolo. Fiecare participă la poveste potrivit imaginației și structurii personalității lui. Curg râuri de bere, faptele sunt comentate, disecate, proiectate în viitor. Faptul senzațional petrecut este, de fapt, doar un pretext. Importantă este povestea, pentru că aceasta unește oamenii. Toți sunt parte a ei. Nimeni nu este pe dinafară. Nimeni nu e neînsemnat. Toți contează.

Extrapolând, putem considera că zilele acestea trăim un lucru oarecum asemănător. Suntem în miezul unei întâmplări ieșite din comun. Umanitatea întreagă este bolnavă. Singurele zone unde nu există boală sunt cele unde nu există oameni.

„Târziu Te-am iubit, Frumusețe, atât de veche și atât de nouă, târziu Te-am iubit! Căci iată, Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea”

Zilele pe care le trăim acum ne oferă și povestea. Una veche de două milenii și, totuși, de fiecare dată nouă. Suntem în perioada sărbătorilor pascale, un timp sacru, hierofanic, folosind conceptul lui Mircea Eliade. Suspendând timpul profan, pătrundem în această atemporalitate, într-un timp prezent continuu și devenim contemporani cu Hristos. Iar povestea este în primul rând despre iubire până la moarte, despre Dragoste răstignită.

În „Confesiunile” sale, Fericitul Augustin o mai numește și Frumusețe, veche și totodată nouă, care există în fiecare dintre noi, bătând la „poarta inimii” în timp ce noi nu suntem acasă.

Pandemia ne-a obligat însă să facem acest lucru în modul formal. Suntem închiși în case, de la un capăt la celălalt al lumii, dar oare nu avem nevoie de o interiorizare ceva mai profundă? De o regăsire? N-am umblat oare prea mult în afara noastră, iar acum ne e teamă să ne izolăm tocmai pentru că a nu fi nevoiți să contemplăm golul care ne-a crescut în interior?

„Acolo, în afara mea, Te căutam pe Tine și, în urâțenia mea, mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine!”

Povestea la care vă invităm să reflectați în zilele de Paște este cea a morții și Învierii, a bolii sufletești și a vindecării. Să stăm toți la un han imaginar, printre halbe cu bere sau cupe cu vin, cu mesele încărcate cu miel, ouă roșii și cozonaci, să spargem timpul profan și să lăsăm cel hierofanic să irupă. Să reflectăm în mod real la o altă poveste senzațională: despre un Tată care își trimite singurul lui Fiu la moarte pe cruce pentru a-și strânge toți copiii acasă.

Mielul pe care ne-am ostenit atât să-l procurăm zilele acestea, în plină pandemie și ouăle roșii sunt doar simboluri ale acestui fapt. Căci mielul jertfei vechilor evrei devine acum Hristos însuși, iar oul scăldat în sânge, etern simbol cosmogonic, ne arată dimensiunile acestei jertfe. Pentru toți și pentru fiecare dintre noi. Nimeni nu e neînsemnat. Toți contează.

„M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat și ai izgonit orbirea mea! Ai răspândit mireasma Ta, Ți-am respirat suflarea, iar acum suspin după Tine, Ți-am simțit gustul, iar acum mi-e sete și mi-e foame de Tine! M-ai atins și ai aprins în mine dorința după pacea Ta!”

Ne întoarcem iarăși la cuvintele Fericitului Augustin, atât de actuale după mai bine de un mileniu și jumătate. „M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat surzenia mea!” spune acesta. Dar la ce suntem chemați și ce avem de făcut concret ne putem întreba. Pentru că de ce suntem surzi știm prea bine și ne-o spune concret și Fericitul Augustin, ca din propria experiență: ne-am năpustit asupra lucrurilor frumoase pe care Le-a creat și am uitat de Creator. Am căzut în fascinația față de lume cu toate ale ei, ca și cum ar fi ultima realitate. Și am abdicat de multe ori de la demnitatea cu care am fost învestiți. Căci „toţi oamenii se nasc regi, dar cei mai mulţi mor în exil”, ne spune și Oscar Wilde. Dar revenind la întrebarea care încă ne stăruie în minte – la ce suntem chemați – nu găsim alt răspuns mai potrivit în acest context decât cel sugerat tot de Fericitul Augustin: „Iubește și fă ce vrei!”. Să aplicăm acest îndemn în fiecare zi și, cu siguranță, lumea se va face bine. Hristos a înviat!

COOLtura Mall