Dana Ştefănescu – Prin Bucureştiul meu

Iarna aceasta o fotografie ca o pictură a Bucureştiului a făcut înconjurul reţelelor de socializare, iar autoarea ei a fost asaltată de mesaje din toate colţurile lumii care o felicitau pentru căldura şi sensibilitatea cu care priveşte oraşul. Am stat de vorbă cu Dana Ştefănescu despre proiectul ei, „Prin Bucureștiul meu”, cu care îşi propune, după cum chiar ea povesteşte, să aducă „în sufletele oamenilor amintiri din diverse perioade ale vieții lor, unii vorbeau de(spre) copilărie, alții de perioada armatei, alții de perioada studenției. Se spuneau acolo povești despre Bucureștiul interbelic, oamenii simțeau nevoia să vină cu informații despre locurile respective. Toți îmi mulțumesc și  îmi spun că simt bucurie când îmi văd postările.” Îndrăgostită de Bucureşti, oraşul cu care crede că toţi locuitorii, fie că recunosc sau nu, sunt într-o relaţie de iubire cu năbădăi, Dana crede că acest oraș „nu și-a pierdut farmecul lui, chiar dacă timpul a lăsat urme incontestabile.” De la Calea Victoriei, la Ateneu, biserica Stavropoleos sau Lipscani, fiecare colţ din inima Bucureştiului e pregătit să îţi spună o poveste, dacă eşti dispus să o vezi. Ce are de gând să facă Dana cu proiectul ei fotografic, „Prin Bucureștiul meu”, ce învaţă zi de zi de la fiica ei şi ce şi-ar dori să poată face pentru acest oraş, toate într-un interviu acordat în exclusivitate pentru COOLtura Mall.

1. Care este povestea Bucureștiului tău și cum ai început să pozezi diverse locuri din Capitală?

Bucureștiul e plin de străduţe și de colțuri care mă fascinează, are ceva romantic în el, care e foarte personal. Îmi place să mă pierd – un fel de-a spune, pentru că îl cunosc atât de bine! – pentru că în plimbările astea uneori mă simt purtată în altă dimensiune, în alt timp. Am început să postez timidă pe rețeaua Instagram, acolo unde aveam relativ puțini „urmăritori”, pe majoritatea dintre ei nu-i cunoșteam personal și în felul acesta aveam impresia că nimeni nu îmi vede postările, o făceam mai mult pentru mine. „Prin Bucureștiul meu” a început simplu, absolut firesc pe rețeaua de socializare Facebook, unde am început să postez din toamna anului 2015. Oamenii au fost receptivi încă de la primele postări, am primit aprecieri și asta m-a încurajat să continui. Cu fiecare postare, aduceam în sufletele oamenilor amintiri din diverse perioade ale vieții lor, unii vorbeau de(spre) copilărie, alții de perioada armatei, alții de perioada studenției. Se spuneau acolo povești despre Bucureștiul interbelic, oamenii simțeau nevoia să vină cu informații despre locurile respective. Toți îmi mulțumesc și  îmi spun că simt bucurie când îmi văd postările.

2. Proiectul tău „Prin Bucureștiul meu” va avea și o finalitate, poate o concretizare? Te-ai gândit să strângi la un moment dat fotografiile într-un album sau le-ai făcut doar pentru frumusețea lor și pentru a-ți hrăni pasiunea?

Am mai multe propuneri în sensul ăsta, oamenii îmi scriu de mult să strâng fotografiile și să editez un album. Mi-am făcut curaj abia în ultimul timp, după ce am început să primesc tot mai multe mesaje de la oameni pe care nu-i cunosc, dar care îmi urmăresc activitatea. Apoi, am descoperit că imaginile mele devin o formă de dialog între oameni, rețelele sociale pot face asta foarte ușor. Îmi place să cred că fotografiile mele sunt un ambasador mut și eficient pentru orașul pe care îl iubesc atât!

3. De cât timp faci asta?

Am făcut-o dintotdeauna, înainte doar cu ochii, acum e foarte simplu cu telefonul. Pare o glumă ce spun, dar chiar așa s-a întâmplat. Am amintiri care trăiesc în mine sub formă de imagini, amintiri ale unor locuri care azi nu mai sunt sau care s-au transformat și azi sunt de nerecunoscut.

4. Care sunt locurile tale preferate din București?

Cu siguranţă locurile cele mai apropiate sufletului meu sunt cele din orașul vechi: zona Golescu sau Lipscani, de exemplu, sunt ca un prieten vechi și înțelept în a cărui companie caut să fiu ori de câte ori pot. Adesea chiar fac mici ocoluri doar ca să trec pe acolo, e mereu ceva nou de descoperit. Stavropoleos îmi dă liniște, clădirea Ateneului este un simbol incontestabil, nu-i poți rezista, dar dincolo de asta are detalii pe care nu i le poți remarca decât dacă te apropii și zăbovesti în preajma lui. Străzile din jurul lui sunt locuri absolut superbe, orice bucureștean a trecut pe acolo și știe ce vorbesc. Golescu este o străduță atemporală, cu un farmec aparte. Calea Victoriei, cu Hotelurile Capitol și Continental, Casa Capșa, Teatrul Odeon… Caru’ cu bere și Negresco… iată alte locuri comune, dar încărcate de istorie, care asteaptă să fie admirate și care te fac să te simți mândru că locuiești într-un oraș care nu și-a pierdut farmecul lui, chiar dacă timpul a lăsat urme incontestabile.

Fotografia preferată a Danei făcută în București

5. Îți amintești care a fost prima poză cu București pe care ai făcut-o?

În fața Hotelului Continental, veneam de la un spectacol de la Sala Palatului. Mă fascinau luminile și atmosfera de pe Calea Victoriei. Același sentiment îl am și acum.

6. Una dintre fotografiile tale făcute iarna aceasta în București a făcut înconjurul net-ului. Cum te-ai simțit? Care au fost reacțiilor oamenilor?

Oamenii spun că simt bucurie, că fotografiile mele le ajung direct în suflet și îmi mulțumesc pentru ceea ce fac. „Nu mă cunoașteți. Iar, eu, printr-o întîmplare v-am descoperit! Am văzut poza făcută de D-voastră pe strada Stavropoleos, care m-a fascinat. Într-adevăr, o singură fotografie poate trezi o infinitate de emoții… Pozele D-voastră sînt superbe. Vă mulțumesc că mi-ați readus un București frumos, așa cum îl dorim toți. Tinerețea mi-am petrecut-o în București, dar era cu totul alt București decît cel prezent. Bineînțeles că mi-au rămas în suflet multe amintiri foarte frumoase și locuri fără egal de care am rămas atrasă și fascinată mereu. Încă o dată mii de mulțumiri. Aveți mult gust și tot ce postați mi-ajunge la inimă. Va mulțumesc încă o dată din Israel (undeva în nordul țării).” Acesta e un mesaj pe care l-am primit. Și revine câteva zile mai târziu, după ce îmi revede fotografiile: „De data aceasta m-ați emoționat pînă la lacrimi. Revăzând un București așa cum îl știam eu, poate, dar „actual”, văzut prin sensibilitatea și harul care v-au fost date, ca să ne bucurați sufletul. Vă mulțumesc din tot sufletul pentru aceste readuceri aminte uneori dureroase (fiind departe), dar dorite de sufletul nostru flămînd de frumos și de amintiri… Continuați să ne bucurați… avem atîta nevoie… Dorina.” Apoi, un alt mesaj care m-a emoţionat: „Pot doar să fiu fericită că există oameni ca tine care și-au făcut un scop de a arată fața nevăzută a Bucureștiului și de a identifica locurile magice. Marlene”. Sau: „Salutări de departe și urări pentru continuu succes, cu mii de mulțumiri pentru superbele imagini din Bucureștiul indrăgit! Foile amintirilor mi-au fost răscolite plăcut. Vă transmit un zîmbet cald și vă doresc o seară cât mai plăcută.” Apoi un altul: “Hi Dana! I’m in love with your pictures! Mă regăsesc în fotografiile tale! Ele îmi aduc aminte de timpuri trecute, cu oameni dragi care acum nu mai sunt. Mă aflu de 27 de ani în America. Înainte de asta am locuit în Italia 3-4 ani. M-am întors numai o singură data în România, în 2005. Așa că fotografiile tale sunt exact ce-mi trebuie – hrana unui suflet căruia îi este dor de locurile natale. O seară plăcută! Magda”. Şi sunt multe, foarte multe. Cum m-am simțit? E greu de descris în cuvinte. O bucurie imensă. Să vezi cum zeci de mii de oameni vibrează la unison cu tine… Și pentru că mi-e foarte greu să vorbesc despre mine, îi las pe ei – cei care îmi privesc fotografiile, să vorbească în locul meu. Dar știu un lucru: că le sunt recunoscătoare și le mulțumesc tuturor celor care au crezut în mine, care au avut întotdeauna o vorba de încurajare și au ales să meargă alături de mine mai departe. Dacă imaginile mele au ajuns în sufletele oamenilor, asta mă face cu adevărat fericită, pentru că mi-am atins scopul. Iubesc Bucureștiul, orașul ăsta minunat și plin de magie, cu străduţe pline de farmec și mister, în care fiecare dintre noi își găseşte povestea unei etape a vieții și cred că imaginile transmit emoția cu care îl privesc și îl străbat la pas în fiecare zi.

7. Ești cunoscută prin prisma fotografiilor pe care le faci. Dar cine ești tu? Cu ce te ocupi?

Am să vă relatez o întâmplare. Un fotograf a văzut o fotografie a mea, care i-a plăcut și m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am răspuns… că sunt avocat, dar că nu mai profesez de câțiva ani… reacția lui a fost una de admirație și uimire în același timp: „de unde atâta sensibilitate într-un avocat?!”

8. Ce îți place cel mai mult la lumea în care trăim? Și ce îți displace?

Ce îmi place? Că e frumoasă! Ce îmi displace? Că nu vedem că e frumoasă. Alergăm cu privirea în pământ… uităm să ridicăm ochii și să vedem câtă frumusețe e în jurul nostru. Și mai ales uităm să privim cerul, atât de albastru și infinit. E curios, dar atunci când plouă și străbat orașul cu mașina, prin parbrizul umed locurile capătă un mister magnetic. Mă simt atunci ca un detectiv (iată! un „defect” profesional care mi-a rămas), care trebuie să identifice ce se ascunde dincolo de geamul maşinii. Dar Bucureștiul nu se lasă ușor descifrat! S-a spus despre fotografiile făcute de mine în stilul ăsta că sunt picturale și bacoviene.

9. Dincolo de toate efectele negative pe care le aduc, rețelele sociale au reușit să creeze diverse comunităti de oameni pasionați de fotografie. Tu cât timp aloci acestor rețele? Ce crezi că am pierdut totuși odată cu folosirea lor atât de intensă?

Nu prea mult și totuși mai mult decât mi-aș dori. Nu am un timp alocat special, încerc să rămân cât îmi trebuie să răspund la mesajele (atât de numeroase în ultimul timp) unor oameni din toate colțurile lumii, la comentarii și să adaug un sentiment nou, o impresie pe care vreau să o împărtășesc. Cam atât. Dar e o formă de legătură modernă, de care nu putem face abstracție.

10. Când te-ai simțit cel mai mandră?

Când niște oameni entuziaști au creat un puzzle după o fotografie a mea (biserica Stavropoleos). Dacă nu vedem lumea ca pe un joc imens, dacă nu păstrăm viu copilul din noi, riscăm să pierdem tot farmecul vieții. Pentru mine, poate părea paradoxal ceea ce spun, dar ăsta e un semn de maturitate. Foarte mulți oameni din toată lumea au văzut Bucureștiul datorită imaginilor mele, care au propria lor viață. Oamenii spun că fotografiile mele au inimă și mă simt mândră că am trezit interesul pentru orașul pe care îl iubesc profund.

11. Ce alte pasiuni ai?

Nu știu să am vreo altă pasiune. Încerc să rămân deschisă pentru tot ce e frumos și bun în jurul meu și să vorbesc despre asta celorlalți. E pasionant când văd că lumea devine atentă la ce transmit.

12. Ce ai vrea să învețe copilul tău de la tine?

Am o fetiță de 11 ani, Mara o cheamă. Cred că eu am de învățat, în fiecare zi, câte ceva de la ea. Bineînțeles că ea este cel mai mare critic și în același timp cea mai mare admiratoare a mea. Și mă susține în tot ceea ce fac.

13. Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine?

Cineva, odată, mi-a spus că sunt frumoasă… şi eu l-am crezut…

14. Ce apărat folosești? Ai studii de fotografie?

Un Iphone, rar alte aparate, tot ce-mi pică în mână. Totul vine dintr-o reînnoită curiozitate. Azi toată lumea are studii de fotografie, pentru că sunt nenumărate posibilități să înveți, nu e ca înainte când trebuia să te duci la cursuri specializate. În plus, există „divaisuri” care te ajută enorm, e uimitor ce poți face azi cu un smartphone și cu un program de editare (e vorba de setările de pe Instagram, alt program nu folosesc). Asta în măsura în care știi să le folosești. Pentru că poți să te păcălești, crezând că dacă ai apăsat pe buton, ai dat câteva clickuri într-un editor, gata, ești fotograf. Eu nu sunt un fotograf, sunt un mesager. Sigur, unul care prin fotografie ajunge la sufletele oamenilor.

15. Ești bucuresteancă? Dacă da, cu ce povești ale orașului ai crescut, care sunt locurile copilăriei tale? Dacă nu, care a fost primul impact pe care l-a avut acest oraș asupra ta?

M-am născut într-un oraș din Ardeal, dar de mică am locuit în București, în cartierul Titan. Cred că cine vine și nu mai pleacă devine bucureștean, pentru că e un oraș generos și primitor. El are în fiecare zi impact asupra mea, nu pot rămâne indiferentă, și niciun bucureștean nu cred că e insesnsibil la el. Îmi aduc cu plăcere aminte când, copiil fiind,  în fiecare duminică mergeam cu tatăl meu (care nu mai este și îmi lipsește atât de mult) la concertele de la Ateneu. Probabil atunci am descoperit Bucureștiul pentru prima oară, prin ochii mei de copil. Și m-a cucerit. Am început să-l redescopăr mai târziu, când m-am înscris la un liceu din centrul capitalei și când, liceeancă fiind, după ore străbăteam la picior toate străduțele din oraşul vechi.

16. E greu să iubești Bucureștiul? Mulți îl critică pentru că ar fi aglomerat, murdar, zgomotos.

Bucureștiul e un oraș în suferință. Dar nu e greu să-l iubeşti. Uneori poți să nu-l înțelegi. Vedeți, e ca o relație de dragoste, cu momente bune şi mai puțin bune. Dar fiecare din noi e o bucățică din București, nu poți să nu te iubești pe tine. Dar e o poveste de dragoste cu năbădăi!

17. Ce ți-ai dori să poți face pentru București?

Să-l fac cunoscut. E frumos, dar lumea nu-l vede așa, adesea. Pentru că suntem prinși în morișca activităților de zi cu zi și nu ne mai preocupăm de ce e frumos și nu lăsăm ca frumosul din jur să ajungă și în noi. Cu iubire realizăm lucruri minunate!