Romanul „Xanax” al lui Liviu Iancu aproape că nu mai are nevoie de nicio introducere. S-a vorbit atât de mult despre această carte aparte încât e puțin probabil ca cei interesați de beletristică să nu fi auzit de ea. Știm, desigur, că romanul „Xanax” s-a vândut tiraj după tiraj, că prima ediție s-a epuizat înainte de a ajunge în librării, că este cartea lansată la înălțime – în sensul cel mai concret al cuvântului – la bordul unui avion. Dar nu pentru toate acestea considerăm „Xanax” un roman aparte, ci pentru modul în care își croiește drum spre cititori.
Liviu Iancu a construit o carte similară unui fruct, un roman multistratificat. Dăm întâi de coaja dură. Narațiunea ne izbește cu violență, ne șochează, ne prezintă adevăruri greu de digerat, ne obligă să ne scoatem veșmintele pudorii și să privim dincolo de aparențe și convenții sociale. Și, chiar dacă la început s-ar putea să avem jena lui Adam, care, dându-și seama că e gol, s-a ascuns, „Xanax” este prea provocator. Mergem mai departe, spre miezul fructului, suculent, plin de înțelesuri. Este vorba despre noi, românii, despre oameni simpli sau importanți, despre viața din sate sau orașe mari. Iar dincolo de acestea, descoperim esența, miezul romanului. Autorul ne conduce spre universalitate, dincolo de aparentele diferențe. Omul, cu toate spaimele, visurile și iubirile sale devine protagonistul cărții, pentru că, spre deosebire de un avion, el „poate zbura și cu aripile frânte”.
„Xanax” ne-a creat impresia unui roman foarte cuprinzător. Încăpem în el noi toți, în momentele când privim descurajați spre pământ sau în acelea când îndrăznim, plini de speranță, să ridicăm ochii spre cer. Însă, dincolo de calitățile literare incontestabile, „Xanax” este un roman care trebuie „trăit”, asimilat ca o experiență personală de fiecare cititor. Suntem convinși că veți descoperi multe alte lucruri noi în el. Dar până atunci, să ascultăm ce are de spus Liviu Iancu despre cartea sa.
1. „Xanax”, romanul tău de debut, a bătut toate recordurile de vânzări ale unui autor român abia lansat. Este un fenomen editorial pe piața românească. Te-ai gândit vreo clipă că acesta va fi destinul cărții tale?
Au mai fost cărți românești de debut care s-au vândut și mai bine decât Xanax, dar puse în context european, aceste „recorduri” sunt jenant de neputincioase. Piața românească de beletristică e atât de mică încât cumpărătorii aproape că se cunosc între ei și așa ajungem ca vânzări de până în 10.000 de exemplare în câteva luni, considerate normale într-o țară cu literatură puternică, în România să fie privite ca recorduri și lăudate. La noi, cartea e încă un lux, iar mulți dintre cumpărătorii care plătesc pentru un roman 30-40 de lei poate renunță în ziua aia la una dintre mese, așa cum făceam și eu de multe ori când eram student. Dar când ai copii și salariu mic sau când ești pensionar, e greu ca în lupta dintre o carte și o pâine să câștige cartea. Dacă cititul ar fi doar o problemă de bani în România, poate însă ar avea leac în viitor, când nivelul de trai va crește. Dar, trebuie să recunoaștem asta, nu suntem un popor însetat de cultură. Cunosc o grămadă de oameni cu bani și de copii cu părinți bogați care n-au în casă nici măcar o singură carte, nu intră niciodată în librării și nu suferă deloc pentru că nu citesc. Cei mai mulți absolvenți de facultate și-au făcut deja lecturile prin liceu, iar unii dintre ei nu mai cumpără niciodată nicio carte.
Din toate aceste motive noi ajungem să numim bestseller un roman cu 5-6.000 de exemplare vândute, iar în Franța, Germania, Marea Britanie, SUA etc., bestsellerul este cumpărat de la sute de mii de oameni în sus până la câteva milioane.
Acum, când am scris o carte și am văzut cât de greu e să o vinzi unor oameni cărora nu le place, în general, să citească, sau le place, dar n-au bani să cumpere cărți, am ajuns să îi respect pe toți scriitorii care au reușit să aibă succes pe această piață. Asta înseamnă că au convins câteva mii de oameni să renunțe la altceva pentru o carte și, chiar dacă acea carte nu e atât de valoroasă precum „Un veac de singurătate”, ea înseamnă, totuși, mai mult decât un pachet de țigări sau o sticlă de vodcă.
Am fost recent la lansarea în România a cărții unui scriitor francez, un fost lucrător vamal, Bernard Minier, care a vândut în toată lumea vreo trei milioane de exemplare, cam cât vând toate librăriile din România într-un an, ca număr de cărți. Omul a povestit, printre altele, că în urmă cu câțiva ani, un criminal din Franța fusese văzut plecând de la locul faptei cu una dintre cărțile lui, ale lui Minier, în mână. I-am spus francezului că dacă în România un criminal ar fugi cu o carte, l-ar prinde poliția în câteva minute, pentru că atât de puțină lume citește la noi, încât cineva cu o carte în mână atrage imediat atenția.
Cam asta e diferența dintre piața românească de carte și cea occidentală: la ei citesc până și criminalii, la noi nu prea fac asta nici măcar profesorii universitari.
2. S-a spus despre „Xanax” că este un roman autobiografic. Dar, cu toate că are această structură, naratorul are de multe ori o prezență discretă, atenția focalizându-se asupra oamenilor din jur. La finalul romanului avem impresia că prin povestea ta spui povestea noastră. Așa este?
Nu eu sunt personajul principal ci, într-adevăr, ceilalți, pentru că în fiecare om din jur stau ascunse povești fascinante. Nu noi ar trebui să fim buricul universului nostru, ci toți cei din jur, fără de care omul ar semăna cu un biet copac bătut de vânturi și de ploi, singur pe un câmp pustiu, ale cărui fructe putrezesc prin iarba din jur, pentru că nu e nimeni care să le prindă în mâini. Nimic nu e mai jalnic decât să te ofiliești la propria-ți umbră.
Xanax e o carte care scoate la iveală poveștile a sute de oameni pe care nu îi judecă, ci îi arată așa cum sunt, fără măști. Eu, cel din carte, sunt doar unul dintre aceste personaje.
Fiecare om care umblă pe stradă, de la ultimul cerșetor până la Ion Țiriac, poartă în el un roman uriaș, și anume viața lui, la fel de adânc, de palpitant și de plin de învățăminte precum „Frații Karamazov”, „Don Quijote” sau „Război și Pace” – doar că nu știe sau n-are chef să-l aștearnă pe hârtie. Ca să vă convingeți de asta citiți minunatele povestiri ale lui Cehov, ale lui John Cheever sau Raymond Carver. Nimeni n-a scris atât de fermecător ca ei despre viețile noastre, ale oamenilor banali pe care nu-i recunoaște nimeni pe stradă.
Dar mai există în „Xanax” un alt personaj ceva mai discret, dar constant de-a lungul și de-a latul celor 500 de pagini, și anume frica – de moarte, de bătrânețe, de singurătate, de relații, de boală și de multe altele, dar mai ales groaza că viața noastră s-ar putea să nu aibă, până la urmă, niciun sens, iar dacă îl are, totuși, noi să nu fim în stare să-l găsim, deși intuim că e undeva foarte aproape. E ca atunci când îți cauți disperat cheile de la mașină, fără să-ți dai seama că le ai în buzunar și dai de ele din greșeală abia în taxi, când scoți banii să plătești cursa, la final.
3. Într-adevăr, în romanul scris de tine nu există personaje banale și nici vieți cu puțină însemnătate. Indiferent cât de „smerită” ar fi condiția socială sau înfățișarea unui personaj, în momentul când ia cuvântul se transformă într-un erou și povestitor excepțional. Ne bate gândul: oare așa sunt oamenii de fapt și nu i-am observat?
Da, repet, toți oamenii sunt fascinanți și nicio viață nu e fără însemnătate, chiar și a ultimului cerșetor alcoolic. Până și cel mai umil om, cel mai banal, poartă cu sine, în povestea vieții lui, un roman minunat, mai bun decât majoritatea cărților inventate de marii scriitori. Diferența dintre un șofer de autobuz bețiv din Rahova și Cărtărescu e că șoferul nu știe să aștearnă pe hârtie tot ceea ce simte și ce vede zi de zi, pentru că dacă ar ști s-o facă, ar fi și el un pretendent la Nobelul pentru literatură. Eu am construit cartea mea din mici secvențe din viețile acestor oameni simpli, însă n-am acoperit nici pe de parte universul complex și delicat care e viața fiecăruia dintre noi. E foarte greu să scrii despre oameni simpli, pentru că dacă nu-i cunoști, dacă n-ai copilărit cu ei sau n-ai stat cu ei la masă nopți în șir, prin cârciumi, e imposibil să fii credibil atunci când construiești dialogurile. Un șofer de autobuz trebuie să vorbească exact ca un șofer, o babă de la țară ca o babă și un golan ca un golan. Iar tocmai ăsta e farmecul fiecăruia.
Mi-au reproșat unii că în „Xanax” se vorbește fără perdea, dar așa e viața. În liceu și, mai târziu, la facultate la București și în cămine, în Regie, toți vorbeam porcos și înjuram ca la ușa cortului. Când am intrat în presă am crezut că intru într-o lume a cuvântului șlefuit, unde oamenii discută cu vorbe mari, ca în cărți, însă în redacții se pălăvrăgește mai mult și mai porcos chiar și decât în barurile studențești. Dar această lume colorată și isterică e vie, nu o făcătură pe hârtie, iar pentru că e vie e fascinantă.
4. În roman descoperim câteva personaje episodice aflate la final de „călătorie”, care își poartă cu greu povara amintirilor. Există vreo formă de „Xanax” astfel încât să nu ajungem la bătrânețe doar cu regrete?
Am povestit în carte despre cum m-am întâlnit în 2006 undeva, în Palma de Mallorca, cu cel mai bogat român din vremea aia, despre care se zvonea prin presă că ar fi răpit. Omul avea 90 de ani, abia vorbea și, cu toată bogăția lui enormă, mi s-a părut doar un moșneag inofensiv și senil, speriat de moarte. Indiferent ce spun unii sau alții, cel mai mare regret al nostru, ajunși la bătrânețe, e că nu trăim veșnic. M-a întrebat atunci o reporteriță de la tv dacă nu cumva bătrânul mi-a zis: „Salvează-mă, sunt întemnițat aici” sau măcar m-a implorat din priviri. I-am spus că nu pot să-mi dau seama, pentru că în privirea fiecărui om în vârstă este ceva care te imploră să-l salvezi, pentru că bătrânețea este cea mai cumplită temniță.
N-am rețeta pentru Xanaxul fiecăruia, iar antidepresivul care te poate face să mergi mai departe nu e universal pentru toată lumea. Unii pot alunga regretele trăind pentru copii și nepoți, alții pentru lectură sau pescuit, iar unii cu gândul la Dumnezeul lor și cu speranța că sufletul e nemuritor.
Bunica Ralucăi, prietena mea, care locuia la Iași, m-a întrebat odată ce mai face mama. „Cu bătrânețea”, i-am răspuns în stilul în care o fac bătrânii de la țară când vorbesc între ei. „Dar câți ani are?” „65”. „E tânără”, a tras concluzia bunica de 83 de ani. „Cum să fie tânără?”, m-am mirat eu. „Până la 80 de ani toți suntem tineri”, a răspuns femeia. Acum, după ce am trecut de 40 de ani, nimeni nu mi se mai pare atât de bătrân. Am prieteni în vârstă de 50 de ani cu care discut toate tâmpeniile, ne facem farse unul altuia, ne certăm și ne împăcam, exact ca în adolescență, iar femeile mi se par acum frumoase și tinere și nu doar la 20, dar și la 40 sau 60 de ani.
5. „Xanax” este un roman în care descrii cu acuratețe viziunea ta despre personaje influente cu care te-ai intersectat, dar și aspecte intime ale vieții tale personale. E nevoie de curaj să scrii o astfel de carte? Ți-a fost mai greu să vorbești despre tine decât despre societatea în care trăim?
Orice scandal care se face în jurul unei cărți îi crește vânzările, iar într-o piață inertă ca cea românească n-ar fi deloc rău ca vreun potentat care apare în carte să mă dea în judecată sau să mă alerge cu bodiguarzii prin oraș. Glumesc, desigur. Dar cartea, în România, e văzută ca un obiect atât de inofensiv încât nu sperie pe nimeni.
Nu știu dacă e nevoie de curaj pentru ceea ce am făcut eu, însă e clar că odată ce te arăți așa cum ești, îți asumi niște riscuri. Îți pui viața pe tarabă și oricine poate arunca cu ouă stricate în ea, iar solidaritatea cretinilor distructivi e uluitoare, pentru că, dacă într-o familie de maimuțe una singură e deranjată și începe să urle și să arunce cu pietre într-un tufiș, toate o imită și se pornesc să dea cu pietre, fără să știe ce se asunde acolo și fără ca măcar să fie curioase. Sinceritatea poate naște ură, iar un om măcinat de ură se poate plimba cu o piatră în dinți prin tot orașul. Dar faptul că am spus aceste lucruri dure fără ură, ci într-un mod care pe unii cititori i-a amuzat, „Xanax” n-a stârnit prea multă mânie împotriva mea.
Odată ce te-ai hotărât să fii sincer, nu te mai temi de nimic. E ca la nudiști, e mult până faci primii pași dezbrăcat, pentru că apoi începe să-ți placă și nu-ți mai vine deloc să-ți tragi chiloții pe tine. E greu să apari dezbrăcat în fața celorlalți și să-i dezbraci și pe ei, pentru că într-o lume fără haine și draperii, așa cum e în „Xanax”, se văd imediat și burțile lăsate și celulita, dar și sânii fermi și abdomenele plate.
6. Ne introduci în culisele vieții „atotputernicilor” de ieri și de azi și constatăm, cu uimire, că între unii dintre aceștia și cei mai amărâți oameni dintr-un sat sărac, studenți care-și duc zilele de azi pe mâine sau artiști căzuți în alcoolism există o diferență esențială – de caracter, cel care nu se poate schimba, cum spune un personaj din „Xanax”. Ce transformă lumea în care trăim într-un „mare bordel”?
Să știți că a fi un mare bordel nu e neapărat ceva 100% rău. Te poți simți foarte bine acolo, dacă fetele își fac treaba și ești tratat cu atenție. Depinde de ce parte a ușii ești, iar eu am folosit sintagma asta atunci când am vorbit despre presă, pentru că presa a fost și este încă un mare bordel.
Ne transformă într-un mare bordel frustrarea care vine din neputință, ura, minciuna, lașitatea și mai ales ipocrizia. În tinerețe am bătut bordelurile și am constatat că fetele de-acolo au ceva comun: niciuna n-a încercat să facă mai mult în viață, dar toate credeau că merită mai mult și că starea lor de prostituată era doar una provizorie. Și toate aveau o poveste inventată care le justifica decăderea – o mamă bolnavă, un copil din flori, un frate la facultate… Să fii într-un mare bordel înseamnă să te complaci în promiscuitate și să-ți găsești scuze, să-i ataci pe unii și pe alții să-i lingușești pentru bani, dar să pozezi în deontolog.
7. Citind prima parte a cărții, am făcut involuntar o comparație cu primul volum din „Moromeții” lui Preda. Oamenii sunt la fel de pitorești, însă lumea lor e mult mai tristă. Pare că lipsește ceva. Ce crezi că a pierdut satul românesc prin deceniile de comunism?
A pierdut foarte multe după comunism și din cauza lui. Țăranului roman i s-a luat pământul, i s-au luat bruma de avere, caii, boii și a fost nevoit să muncească pentru stat, pe mai nimic. Asta l-a învățat pe țăran leneș, fiindcă n-a mai muncit pentru el, l-a aruncat în ghearele foamei, obligându-l, ca să poată supraviețui, să fure porumb și pepeni și multe altele de la stat, l-a învățat turnător și invidios. Țăranul român a fost umilit și după Revoluție, păcălit să-și vândă pământurile pe nimic, nestimulat să muncească și să fie productiv și forțat, cumva, să devină dependent de ajutoare sociale și de pomenile electorale date de stat. Țăranul român, care înainte de război nu voia să-și vândă salcâmul, cu toate că avea mare nevoie de bani, a fost forțat să se vândă cu totul pentru o găleată și o sticlă de ulei.
8. Xanaxul-ul la care se face referire chiar în titlu capătă o semnificație mult extinsă în carte. E nevoie de curaj pentru a trece prin viață lucizi, bucurându-ne de orice clipă, chiar fără a fi anesteziați cu orice formă de „Xanax”?
Când am ajuns pentru prima oară la New York, ne-am dus spre seară în Times Square, acel loc senzațional și inconfundabil pe care-l văzuserăm în multe filme americane. Și stând acolo, pe treptele alea, am scos telefoanele și-am început să butonăm Facebook-ul, dar după câteva momente am înțeles că nu trăiam momentul și că mai mult mă interesa să le transmit celor de acasă în ce loc minunat am ajuns. Viața e ca un film bun la care trebuie să te uiți cu ochii mari permanent, pentru că fiecare secundă e importantă și chiar și o clipă dacă nu ești atent, ai pierdut ceva acolo, cât de mic, dar esențial.
Când conștientizezi cu adevărat că ești muritor, că mai ai la dispoziție doar 20 sau 30 de primăveri, ceea ce e îngrozitor de puțin, îți dai seama că trebuie să fii tot mai atent și mai prezent în spectacolul ăsta numit viață, pentru care plătești mult prea scump la final. Curajul e atunci când îți dai seama de toate astea, dar continui povestea cu zâmbetul pe buze.
9. Tu ai descoperit o formă eficientă de „Xanax”? Nu e nevoie să ne spui care este, ci cât de important e să o căutăm.
Am văzut o chestie – unii oameni sunt tineri la 70 de ani, iar alții la 25 de ani duc în spate parcă povara unei vieți și a unui caracter de pensionar. Ce-i face pe unii să îmbătrânească rapid, iar pe alții să treacă mereu tineri prin viață? Noi, la țară, când eram copii, jucam fotbal pe izlaz în toate weekend-urile. Pe măsură ce unii dintre noi creșteau și se însurau, nu mai veneau la meciuri și se retrăgeau într-un fel de anticameră a bătrâneții, de unde nu aveau să mai iasă până la moarte. Cred că ceea ce te ține tânăr e pasiunea. Oamenii fără pasiuni sunt pe jumătate morți.
Cel mai eficient Xanax al meu sunt câinii de vânătoare cu care ies zilnic pe câmp, la alergat, iar acolo uit imediat de orice problemă și de orice stres și mă simt exact ca în copilărie – liber și lipsit de griji.
10. Chiar dacă identitatea unor personalități politice sau din lumea afacerilor este ușor de descoperit, ni s-a părut că nu te erijezi în judecător, ci mai mult în observator. Scrii despre ei așa cum scrii și despre o persoană întâlnită întâmplător în parc sau despre tine. Romanul pare adesea dur, dar bine camuflat, sub această duritate, descoperim interes real (sau dragoste?) pentru om și pentru viață. Sunt acestea supratemele cărții tale?
Deși majoritatea celor care mi-au scris că au citit romanul au spus că au râs mult, „Xanax” este totuși o carte dură, dar și tristă și tandră în același timp. „Xanax” seamănă cu un luptător feroce de K1 care face tumbe în timp ce se încaieră, dar din când în când se duce acasă, își ține bebelușul în brațe, face pe măscăriciul cu el și îi fredonează cântecele de leagăn. „Xanax” ne învață că indiferent cât de mizerabilă poate fi viața, chiar dacă uneori ne ia mai mult decât ne dă, chiar dacă uneori respirația îi duhnește a „rahat”, tot merită s-o pupăm în bot și s-o iubim.