COOL to meet, Ieşită din tipare

De vorbă cu Mihaela Apetrei despre cărți și preaplinul din care se nasc toate lucrurile bune

21 feb. , 2019  

Înainte de a ne invita, la finalul anului trecut, la o „Cină cu ficat și inimă”, Mihaela Apetrei a zăbovit mult timp în lumea cărților și a creației literare. A asistat la „nașterea” unor romane, în calitate de redactor de carte, iar pe altele le-a îmbrăcat frumos, în „haina” limbii române, ca să le faciliteze accesul către publicul de la noi (aceasta în calitate de traducător).

Mihaela Apetrei mărturisește: „Fără preaplin nu pot scrie nimic”. Iar din fericire pentru noi, cititorii, procesul de acumulare interioară a atins nivelul de preaplin, iar anul trecut am putut vedea în librării thrillerul „Cină cu ficat și inimă”, un debut surprinzător pe tărâmul ficțiunii (Mihaela Apetrei este și autoare de nonficțiune), care ne duce cu gândul la un scriitor cu experiență.

Tema romanului „Cină cu ficat și inimă” nu este una convențională, iar Murki, eroul central, este încă și mai neconvențional. Am fost curioși să o cunoaștem pe creatoarea lui, așa că am stat de vorbă cu Mihaela Apetrei despre cărți, creație și preaplinul din care se nasc toate lucrurile bune.

Anul trecut ai publicat romanul Cină cu ficat și inimă, o carte care a surprins cititorii prin stil, intrigă și protagonistul propus. S-a născut greu această carte?

Foarte greu. Sau, în fine, cum totul este relativ, în funcție de reperele de comparație, să spunem că s-a născut greu din punctul meu de vedere. Nu sunt grafomană, nici nu pot scrie cu program (sau disciplină, poate ar fi mai corect să spun), ideile îmi vin repede și scriu ușor, dintr-una, dar numai și numai când simt că „a dat pe-afară”. Sunt scriitori care petrec șapte-zece ani pentru o carte, alții o dau gata într-o jumătate de an. Pe scurt, „Cinei cu ficat și inimă” i-au trebuit trei ani ca să iasă la iveală, dar am lucrat efectiv la ea probabil opt-douăsprezece luni. Însă nu le-aș fi putut lucra legat, paharul se golea și trebuia să aștept să se umple iar, fără „preaplin” nu pot scrie nimic.  

  • Cât timp ai scris, cum te-ai simțit în preajma lui Murki, un personaj alcătuit din contraste puternice, ce stârnește cititorilor sentimente contradictorii?

„Relația” mea cu Murki a suferit transformări radicale de la începutul cărții până la finalul ei. Acest personaj m-a convins să-i schimb destinul și, oricât de ciudat ar părea, el și-a luat soarta în propriile mâini și a evoluat diferit față de felul în care l-am văzut inițial. Acum am sentimentul că l-am cunoscut cu adevărat, în realitate, nu doar în mintea mea – mă bucur, înseamnă că are o forță a lui. Sper. Cert este că la început mi-a fost foarte antipatic (sigur, te poți întreba de ce să scrii despre un antipatic – nu știu de ce – apoi m-a intrigat J și în cele din urmă m-am atașat foarte tare de el. Murki este un om bun, din punctul meu de vedere. Iar contrastele fac parte din el, ca și din noi – dacă fiecare se gândește cu sinceritate la sine însuși/însăși, le va descoperi.

  • Murki este un personaj straniu, care fascinează în măsura în care e și detestabil. Este rafinat, cultivat și inteligent, dar într-un mod diabolic. Pare că are controlul, dar e vulnerabil. Se situează deasupra celorlați, dar și-ar dori cu disperare să poată avea acces la unele dintre experiențele lor. Cum ți-a venit ideea acestui personaj?

Este o întrebare la care nu știu nici acum cum să răspund, la mai mult de opt luni de la lansarea romanului, deși am fost provocată de mai multe ori să mă gândesc la asta. Pur și simplu nu mai știu cum mi-a venit ideea. Știu când, știu în ce împrejurări mi-a venit ideea cărții, dar cum a apărut Murki în ea, habar n-am. Și numele mi-a venit fără să-l caut, m-am trezit cu el pe hârtie. Nici nu m-am gândit la semnificația lui din engleză, de aceea l-am scris cu „i”, nu cu „y”, apoi, din întâmplare, am aflat că înseamnă ceva și în hindi. Cred că scriitorilor le vorbește mult subconștientul, n-aș săpa acolo :-))).

(Nota noastra: Murk înseamnă în hindi obscuritate, iar în engleză, același lucru – obscur, de nepătruns, întunecos).

  • Preparatele cu care Murki își ademenește potențialele victime ne fac să ne gândim că nici noi n-am rezista unei invitații ale sale. Descrierile felurilor rafinate de mâncare sunt foarte vizuale, iar atributele folosite sunt din zona însușirilor umane (supa Tom Yum are gust de curiozitate, o prăjitură cu cremă este „blândă, caldă, plină de tandrețe”). Într-o măsură mai mică sau mai mare, probabil fiecare dintre noi are o relație emoțională cu mâncarea. Tu ești gurmandă? Cum ai descrie relația ta cu mâncarea?

Relația mea cu mâncarea este foarte complicată J! Sunt gurmanda (aproape) perfectă, poftesc la orice: un colț de pâine caldă cu unt gras și gem de prune nițel afumat în ceaun, cartofi prăjiți cu salată de roșii cu ceapă verde, să lase sos și să întingi cu pâine în el, prăjituri cu creme grele de unt și smântână, sufleuri aerate, vulgarul hotdog cu muștar de Tecuci, pâte de foie gras, caviar, sarmale cu mămăligă, pâine cu lapte, zacuscă, murături, homar, ciorbe acre, supe dulci, iuți sau sărate, andive amărui, varză acră, toate ierburile aromate ale pământului, mâncare asiatică, indiană, libaneză, grecească, italiană, mexicană, înșiră tu ce vrei aici și o să fie ok. Totuși, nu mănânc absolut deloc pepene roșu. Deloc. Nu-mi plac textura, gustul, mirosul, nimic. Ba da, îmi plac culorile lui, sunt artă adevărată. Asta e o ciudățenie a mea. În rest, gătesc și mănânc orice aliment J. Ca Murki.

  • Murakami spunea că, dacă nu ar fi început să alerge, probabil nu ar fi devenit scriitor. Tu ai participat la două semimaratoane și ai parcurs 800 de kilometri, în 31 de zile, pe Camino de Santiago. Experiențele acestea te-au ajutat din punct de vedere literar?

Sunt sigură că da. Nu într-un fel explicit, cum l-au ajutat pe Murakami (adică eu probabil aș fi scris și fără drumurile astea), dar e limpede că nu se poate ca ele să nu fi lăsat în mine ceva. Mai ales Camino, o experiență excepțională pe care o recomand oricui se poate ține pe picioare. Totuși, Camino nu a avut nimic de spus în cazul „Cinei cu ficat și inimă”, fiindcă am trimis manuscrisul la editură exact cu o zi înainte de a pleca pe acest drum. Îmi amintesc și acum, perfect, locul și momentul în care am primit răspunsul editoarei Virginia Costeschi „Da, mai ai de lucru, dar are vână”. Era într-o dimineață, în ultima treime a drumului. Făcusem deja primii cinci kilometri ai zilei și mă oprisem să mănânc ceva și să beau o cafea într-o cârciumă cu ziduri de piatră, pe culmea unui delușor. Se vedea soarele printre două vârfuri de munți, era răcoare și bine – n-am să uit niciodată dimineața aceea când „Cina” a primit șansa ei, chiar dacă publicarea a venit la aproape doi ani după acel moment.

  • Pe blogul tău, http://e-literaria.ro/ și în ediția online a ziarului „Adevărul” ai publicat capitolele unui roman inspirat de cele 31 de zile pe Camino de Santiago. Îl vom putea găsi curând și în librării?

Aș vrea și n-aș vrea. Când am început să-l scriu mi-am dorit mult publicarea, apoi, treptat, nu a mai contat așa de mult, mai important era să-l scriu. Nu am încă discuții cu editurile pentru acest manuscris, nu știu de ce nu simt nevoia să-l pun încă în discuție, poate fiindcă nu l-am terminat încă, poate fiindcă sunt în mine multe alte idei încolțite, iar asta nu-i o idee, este o experiență și sunt atrasă mai degrabă de ficțiune decât de autobiografie – de fapt, fragmentele astea de roman sunt pentru cei care vor să meargă pe Camino. E un public restrâns care găsește acest roman atunci când caută. Și din experiența Camino nu poți face mai mult decât ce e, tocmai pentru că este enorm. Mai mult decât orice ficțiune, mai mult decât ce-ți poți imagina. În timp ce o idee ar crește în roman, mi-e teamă ca nu cumva Camino să descrească. Poate de aceea nu-l văd tipărit. Îl las ca experiență și ajutor pentru cei care merg acolo, deși drumul reverberează diferit în fiecare dintre noi. Dar nu poți ști ce se întâmplă mâine.

  • Ești redactor de carte și ai tradus cărți. Ce satisfacții ți-a adus munca de traducător?

Cea mai importantă este aceea că mi-a întărit dorința de a scrie eu însămi. Apoi vine la rând și provocarea de a reuși să păstrezi stilul scriitorului, de a nu interveni decât strict pentru adaptarea în română. Granița este foarte fragilă, o poți trece sau rupe de-a dreptul atunci când ești în dificultate – și aici nu mă refer numai la dificultatea de a înțelege exact ce sens a vrut să dea autorul unui cuvânt, care e metafora din spate, ci și la dificultatea de a nu rezona cu o anumită poveste, cu un anumit stil, cu o anumită viziune, cu ideea în sine. Cea mai mare satisfacție ți-o dau cărțile care îți plac enorm, fiindcă actul traducerii este o bucurie continuă, și cele care nu-ți plac deloc, fiindcă actul traducerii te ajută să-ți ignori umorile și idiosincraziile. În ambele cazuri este vorba de atingerea limitelor de sus și de jos – or, limitele sunt cele care îmi aduc mie satisfacții, nu spațiul călduț dintre ele.

  • Ce scriitori ți-ar plăcea să inviți la cină (o cină firească, nu în genul lui Murki)?

Ar trebui să fie o masă mare, un banchet de-a dreptul. Banchetul scriitorilor din toate timpurile J! Primul la masa asta ar fi Tolstoi. Nu pot să ignor faptul că, în demodarea mea, Război și pace este de peste 30 de ani pe primul loc în preferințele mele. L-am citit pentru prima dată la 17 ani, l-am recitit la 40 și mai recitesc fragmente, din când în când. Da, rămâne cea mai bună carte din miile citite de mine până acum. Apoi ar veni un lung șir – de la interbelicii G. Călinescu și Hortensia Papadat-Bengescu (tare mult aș fi vrut s-o cunosc pe Hortensia, am impresia că nici nu ne dăm seama cât talent a avut femeia asta…), la Virginia Woolf, Murakami, Isaac Asimov, Saramago, Orwell, Boris Vian, Culianu, Nicolae Filimon, Alecsandri (sunt fan Chirițele, mi se pare că bat toate comediile lui Caragiale), Jane Austen, Steinbeck, Hemingway, Márquez, Poe (musai Poe!), Ion Barbu, Solomon Marcus, Jules Verne și bineînțeles că mai am cel puțin zece-douăzeci de nume pe lista asta. Apoi aș invita scriitori contemporani, mai ales scriitoarele cu care sunt prietenă, se știu ele J.

  • Care este autorul care te-a marcat cel mai mult, în plan personal sau literar?

Toți de mai sus J. Serios, nu pot spune un singur nume. Totuși, poate că nu m-a marcat, dar m-a hotărât cu certitudine să scriu autoarea Jocurilor foamei, Suzanne Collins. Nici măcar nu este pe lista de la întrebarea precedentă, însă știu cu certitudine că după ce i-am citit cartea am zis: pot și eu. Și m-am apucat de o distopie deocamdată nepublicată, dar cu potențial, din ce spune feedback-ul primit de la agenți literari americani. Va veni și vremea ei.

  1.  În acest moment, există în minte un personaj care nu-ți dă pace? Vom vedea curând un alt roman de-al tău în librării?

Există niște idei care nu-mi dau pace. În cazul meu, personajele doar slujesc ideea, nu invers. Cred că ideea „țicnită”, deraierea din faptul comun este ceea ce face remarcabilă o anumită poveste, este ceea ce te poate face să scrii un roman de literatură universală. Sau poate că este doar felul în care funcționează latura mea scriitoricească. Sigur că există și rețete de succes, testate. Sigur că știu cum se spune: dacă tu crezi că ai o idee originală, înseamnă că n-ai citit destul J. Probabil omenirea a ajuns pe fundul borcanului cu originalități. Dar poți să iei un bob din polenul ăla și să-l fermentezi în formă proprie, să-l răsucești ca pe-o rufă stoarsă și din el să curgă o licoare cu totul nouă, otrăvită, dulce-amară, pe care s-o clocotești apoi sau s-o pui la gheață și să se transforme în cu totul altceva. Totul e să nu uit (eu, alții nu știu cum fac) că nu scriu pentru mine, ci pentru cei care citesc. Așa că nu știu când și dacă o să mai am vreun roman în librării. Sper că da; am idei, dar nu și-au atins încă preaplinul.

De  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

, , , ,