Cum prin eroi se înţeleg şi alţii…

Un text de Viorica Stăvaru (profesor)

Prima dată când am auzit cuvântul acesta, erou, a fost la şcoală, după ce domnu’ (tovarăşu’ văstor pe vremea aceea) ne-a citit „Stejarul din Borzeşti”. Tot ce am înţeles atunci era faptul că un erou, ca să fie numit astfel, trebuie mai întâi să moară. Să dispară fizic. Pur şi simplu, pe mine chestia asta m-a dat peste cap. Cum adică, să nu mai fie deloc-deloc?! Doar acolo, în cărţi sau filme, şi atât?! Dar şi în memoria noastră, pentru totdeauna, ne-a mai zis domnu’… Ei, oricât de idealistă eram (şi eram, oho!), tot nu mă împăcam definitiv cu dispariţia fizică. Când nu mai eşti, nu mai eşti şi gata. Nu mai auzi, nu mai vezi, nu mai miroşi, nu mai guşti, nu mai atingi. Devii o fiinţă impalpabilă, cu corp de hârtie sau celuloid. O idee. Un reper. O dimensiune valorică. Am înţeles, mai târziu, că nu-i deloc puţin lucru…

În timp, percepţia legată de eroi ni s-a schimbat tuturor, cred. N-a mai fost necesar să moară ca să acceadă la acest invidiabil şi, în aceeaşi măsură, periculos statut. Faptele lor de arme s-au desfăşurat sub ochii noştri, zi de zi, iar noi le-am (re)simţit influenţa din plin. Eroii fiecăruia dintre noi ne-au dat voie să-i atingem. Să-i auzim, să-i mirosim. Şi miroseau ca nişte oameni pur şi simplu. Şi arătau ca noi, fără să fie totuşi…

Primul dintre eroii mei? Hm… cred că a fost chiar femeia de serviciu de la şcoala primară. Aveam sobă de teracotă, cu lemne. Şi ea mereu era acolo, iar plăcile de teracotă – fierbinţi. Oricât de dimineaţă s-ar fi dus vreunul dintre noi, ea tot înaintea noastră ajungea. Şi avea o faţă bună, rotundă, zâmbitoare. Şi avea casă grea acasă, un soţ beţiv şi bătătuş. Dar ea zâmbea, zâmbea, zâmbea.

Un alt erou? Profesorii mei, fireşte, în special cei de română şi de istorie. Supraoamenii mei, zeităţile urcate mereu şi mereu pe soclu şi lăsate acolo în ciuda faptului că, trecând anii şi crescând eu, realizam, oarecum dureros, că-s oameni cu inerente scăderi şi ei. Reuşeau cumva să se ridice deasupra lor, să-şi lase dincolo de uşă problemele, neajunsurile, hărţuiala cu viaţa. Le sclipeau ochii. Le vibra vocea. Şi mi-au rămas prieteni dincolodeşcoală şi, vai Doamne, unii mi-au rămas prieteni şi dincolo de moarte…

pixabay-3

Foto pixabay.com

Toţi cei pe care i-am iubit îmi sunt un fel de eroi. Am crescut prin ei, cu ei. Atâtea şi atâtea creşteri nu-s de ici de colea, să ştiţi. Oamenii care aleg să rămână un timp lângă şi cu tine sunt un fel de lumină. Dătătoare de bucurie şi de (re)descoperire a propriei fiinţe. Cei care mi-au spus că am stofă de profesoară. Cei care m-au încurajat să scriu. Cei care mi-au publicat primele texte. Cei care le citesc. Prietenii mei. Elevii mei, de ieri sau de azi, deja scriitori unii dintre ei. Legătura dintre noi, dincolo de şcoală, dincolo de varii distanţe geografice.

N-am vorbit, iată, despre părinţi. Eroii pe care îi purtăm în carnea şi sângele nostru. Toată lumea, din primii ani de viaţă şi până târziu, vorbeşte despre ei. Despre mame, în special. Cum de le fac ele pe toate, cum se lasă pe sine deoparte. E adevărat. Datul lor de mamă aceasta este. Despre taţi, mai puţin, din câte am băgat deseamă. Toţi elevii mei îşi laudă mamele, bunicuţele, mătuşile, parte feminină în orice caz. Tatăl străluceşte prin absenţă, sireacul! Las că nici la şedinţele cu şcoala nu se prea omoară să participe. Bine, în literatură se schimbă treaba, avem pagini memorabile şi despre ei, acolo se restabileşte echilibrul.

seniorinet

Foto seniorinet.ro

Legătura cu tatăl meu a fost dintotdeauna profundă. Zeul meu înalt, puternic, invincibil. Nu cred că ne-am vorbit prea mult vreodată, deşi mi-ar fi plăcut. Era taciturn, cu zâmbet blând. Se enerva rar. Era supus greşelii, ca orice om. Îi plăcea să bea, dar întotdeauna cu prieteni. Îi plăceau caii. Şi meseria i-a fost, totuşi, de brutar. Îi plăcea să cosească. Să cultive lubeniţe. Îi plăcea câmpul, pe care-l privea în neştire, dându-şi pălăria pe ceafă. Îi plăcea să-i asculte vorbind pe ceilalţi. În fiecare zi a vieţii lui a fost un erou simplu, curat, liniştit. Şi a crezut în mine mereu şi mereu, cu o tărie care mă încălzea şi mă speria totodată. Şi mi-a respectat toate, absolut toate alegerile. Şi mi-a simţit fiecare frică, dar n-am vorbit despre fricile noastre. Poate nu ştia. Poate nici eu nu ştiam. Poate nici nu era nevoie. Tata nu mai e de 15 ani printre noi. Nu mai e un erou în viaţă. Nu în viaţa asta de deasupra mormântului îngrijit de mama.

Cumva, eroii noştri mor. Nu aşa zgomotos şi apoteotic precum cei din cărţi sau din filme. Cumva, părelnica lor fiinţă de pământ se destructurează. Dar, vorba domnului ’văstor, rămân cu noi pentru totdeauna

COOLtura Mall

Post a comment