Scriitoarea româno-canadiană Irina V. Boca, despre literatura feminină și de ce e important să se audă vocea scriitoarelor azi
În lumea de astăzi, în care sunt câștigate atât de multe drepturi și libertăți, există totuși prejudecăți față de literatura feminină? Polarizarea între feminin și masculin se mai regăsește în actualul peisaj literar? Irina V. Boca, scriitoare româno-canadiană care a publicat în România și Statele Unite volume de eseuri, filosofie politică și beletristică, oferă o perspectivă nouă asupra acestui fenomen. Este sau nu discriminată literatura feminină, care sunt motivele pentru care bărbații trebuie să citească romane scrise de femei și de ce e important să se audă vocea scriitoarelor azi sunt câteva dintre temele dezvoltare de scriitoare.
La întoarcerea în țară, după un exil de 30 de ani, Irina V. Boca a publicat la Editura Moft romanul Zaria, un „omagiu adus limbii române”, pe care nu-l va traduce în nicio altă limbă, după cum mărturisește autoarea.
A existat, multă vreme, o discreditare a literaturii feminine, care nu s-ar ridica la nivelul celei masculine nici prin subiect, nici prin construcție, suflu sau mesaj. Unde credeți că ne aflăm acum?
Cred că am rămas tot acolo, în zona interimară dintre creditarea sau discreditarea unui gen literar secundar „din oficiu” sau dintr-un principiu profund politic. Dacă ne uităm serios la literatura feminină trebuie să recunoaștem că se constituie într-un fel de menaj domestic al rescrierilor pe diverse teme, mai mult sau mai puțin populare, dar cu siguranță aprobate fie ca scrieri „mainstream”, fie de așa-zisă rezistență, opoziție sau doar ambiție post-feministă. Aceste două cătușe categorice reduc literatura feminină la infama „reiterare” a unei istorii deja scrise, dar care nu ni se potrivește deloc, din niciun punct de vedere. Scriem ca să educăm masele sau să ne educăm pe noi înșine, transformând scrisul într-o permanentă (re)invenție a (de)mistificărilor de tot felul. Această reclamă misionară făcută „scrisului” ca avatar cultural (de renume sau nu) este deficitară din punct de vedere al conținutului ce presupune că „mediumul conține mesajul,” deși nu este întotdeauna așa.
Credeți că există într-adevăr un fel masculin și unul feminin de a scrie?
Există puncte de vedere diferite, există emoții sau concepții distincte, nu văd cum nu ar putea exista moduri de gândire disimilare. Desigur, vorbim aici de un interes real în ceea ce privește scrisul și nu doar despre o revizitare a poveștilor prin care această îndeletnicire ingrată este catalogată, descrisă, deplânsă și uitată… ca să poată fi reinventată din nou. Specia scriitoricească e una, ne desparte genul? Sau ne-am auto-adulat într-atât încât nici nu mai contează cine scrie? Cred că ar trebui să conteze în măsura în care „scrisul” se dezice de prizonieratul imperativ al dicotomiei inamice „eu-tu” și începe să stimuleze gândirea în afara normelor literare curente.
Literatura feminină e cu atât mai apreciată cu cât e mai „dezbrăcată” de lirism, masculinizată prin virilitate în limbaj și observație tranșantă. De ce credeți că se consideră atât de inacceptabil să răzbată, printre rânduri, sensibilitatea feminină?
Sub jugul unei istorii literare dominate de scriitori este aproape imposibil să se admită femininul „scriitoare” altfel decât ca o copie excitantă, intrigantă, sau doar docil-afabilă în a accepta status-quo-ul ca pe o terifiantă lecție a emancipării de la statutul inferior al trăirilor la insensibilitatea literară instruită sau ghidată rațional. Este o rețetă universală, evident, care aduce cu sine scuza misogină a disciplinării intelectuale acerbe cu care ne-am obișnuit cu toții.
Scriem ca să delimităm vulgarul de sensibil și eventual să ne vindecăm de efectele lor prin lirism, prin stângăcii, prin încercări și eșecuri cvasi-înțelepte. Cam asta ar fi noțiunea poetizată a demasculinizării textului până la limita feminină a înțelegerii. Dincolo de acest trucaj sordid al rațiunii de-a fi (scriitor) se deschide abisul eu-tu/el-ea pe care nu-l trec foarte mulți, dar nici foarte puțini. Dacă prin sensibilitatea feminină înțelegem despărțirea/detașarea de vulgar (cu toate tarele sale destructive, mediocre sau forțate) atunci prin emascularea acestei așa-zise feminități ne reîntoarcem în vulgar.
Este necesară o polarizare a literaturii în feminin și masculin? Credeți că pe scriitor îl interesează/sau ar trebui să-l intereseze dacă autorul e femeie sau bărbat atunci când cumpără/citește o carte?
Nu-mi place să o spun, de gândit nici atât, dar o polarizare concretă este inevitabilă din moment ce, spre exemplu, scriitoarele lipsesc din manualele școlare, din podcasturi savante, liste de scriitori buni sau foarte buni, discuții sofistic-camaraderești între colegi de școală sau corporație, interviuri televizate sau youtubizate, mese rotunjite filo-logic sau lansări culto-profunde.
Pe scriitori nu-i interesează cine a scris cartea X sau Y, pentru că mai toată literatura importantă a fost scrisă de bărbați. Pe scriitoare, însă, s-ar putea să le deranjeze lipsa temeinică a unei gândiri feminine neemancipate dincolo de versetele politice, cancanurile globale sau setul extra-scump de cratițe importate special pentru ele. Dincolo de această inevitabilă polarizare se deschide orizontul franc al „egalității” profesionale de ochii lumii. Suntem egali din punct de vedere profesional, dar suntem plătiți diferit, suntem la fel de deștepți, dar avem mai mulți politicieni decât politiciene, ingineri vs. inginere, doctori și nu doctorițe etc., în definitiv sunt foarte puține profesii în care femeile au izbutit să obțină un procentaj extrem de utilitar în statistica „forței” de muncă calificată.
Dar cum scrisul nu este considerat o profesie, orice tâmplăriță, femeie de serviciu sau doctorandă în basme academice poate scrie în timpul liber. În alte câteva secole vom ajunge, probabil, la stadiul de conștiință feminizată prin reducere la absurd. Dacă nu A, B. Dacă nu C, atunci D, dacă femeie = nimeni.
Ce părere aveți despre premiile acordate exclusiv literaturii feminine (de exemplu premiul Sofia Nădejde)? Oare nu tocmai această segmentare a literaturii duce la poziționarea ei inegală?
Nu am știut că există un premiu „Sofia Nădejde”, dar știu acum. Este, după mine, un model politic păgubos pe care l-am suferit și-l suferim din plin într-un moment istoric (sau nu), pentru că noi am învățat de mici o zicală fatală: „lauda de sine nu miroase…” Segmentarea sau mai degrabă segregarea literaturii ca marginală spoială a regimurilor de vicisitudini tiranice, soldățești sau idilic-pastorale nu ne spune decât că scrisul este și el, ca orice craft (manufactură) o necesitate ultimă, dar vitală existenței unui om, societăți, nații, consorțiu internațional, glob sau alte galaxii virtuale dovedite a fi reale sau nu.
În astfel de situații, avem de-a face cu o cosmogonie a premianților exclusiviști, cu un fel de formare (prin recul gastronomic sau altfel) a găștilor mafiote de tip „ești cu mine sau contra mea.” Ce-o să fie? O masă plină/goală a negocierilor postume dintre viață și moarte? Un flirt pixelat pe-o geană căzută? O secretară-servitoare-n snoave post-post-belice? Un ageamiu în traduceri onorifice? Orice. Vizualul bate balul/decesul mafiot de foarte de departe.
Lumea premiilor, ca și cea a creării de fonduri de binefaceri, ajutoare umanitare și alte mascate trocuri interlope își derivă notorietatea din punga semi-goală a plătitorilor de taxe pe care-i încântă povestea cât mai banală sau aura cât mai cultă, dar nu și conținutul sau manufactura lui.
Avem tot mai multă literatură feminină universală extrem de valoroasă și puternică și aici îmi vin în minte nume de scriitoare contemporane precum Ludmila Ulițkaia, Guzel Yakhina, Elif Shafak, Annie Ernaux etc. Dacă de exemplu, în „Zuleiha închide ochii”, Guzel Yakhina spune povestea multor femei – mame, bunici, fiice, soții – a căror emancipare este absolut imposibilă din cauza sărăciei, a mentalităților primitive, a lipsei de educație, dând naștere unei literaturi de o forță extraordinară, creând personaje greu de uitat, la rândul său Annie Ernaux, laureata premiului Nobel pentru literatură, scrie neiertător despre corpul, mintea, sufletul femeii, cu o acuratețe și o lipsă de indulgență cum probabil unui bărbat i-ar fi imposibil să o facă. Cine scrie mai profund despre femei și problemele lor, scriitoarele sau scriitorii?
Eliberarea de canoane și tipare mi se pare esențială în orice fel de emancipare, dar mai cu seamă în literatură, unde abundă repetiția, mimetismul, inconștiența culturală traductibilă doar prin cuvinte cheie: valoros, ilustru, distins, mare, popular, premiat, îndrăgit, celebru, influent etc. Arhetipurile literare (în urma sau în jurul cărora se formează clici, găști, audiențe de spectatori/cititori și alte clase în devenire pompos-provincială sau doar prematură) abundă efervescent de ad-hoc pe panopliile (inter)naționale confecționate la fel de grăbit-oportunistic. Statul modern nu reproduce numai oameni (cu profesiile și durerile lor), ci și scriitori mai mult sau mai puțin (re)cunoscuți. Ce să deducem de aici? Că scriitorii sunt fabricați pe banda socio-economică a rebuturilor omenești; că oamenii care nu scriu visează să devină scriitori; sau că și unii și alții se străduiesc să întrerupă stupefianta producție a eșecurilor, minciunilor, neajunsurilor sau pacifistelor războaie?
Ca să discernem literatura feminină de cea masculină cred că avem nevoie în primul rând de o perspectivă mai puțin fățarnică, de o dorință de a gândi și-a fi altfel, probabil mai predispuși să lăsăm idiomurile ne-lexicale în urmă și să dăm frâu liber imaginației și nu numai talentului sau memoriei disciplinate să urmeze cărări bătute și arhibătute. Cine-i mai profund contează prea puțin într-o lume dominată de superficialitate, supusă unei puteri autocrate, și învățată să se mintă întru mai bine sau mai rău. Cu siguranță, de profunzime suntem capabili toți atâta timp cât suferim. Și cu cât ambiția-i mai mare, ștacheta ridicată mai sus, frica înșelătoare ca o teroare fără de margini, cu atât se cade mai rapid, mai vertiginos sau mai grațios în psihoza infantilă și nelecuibilă de-a fi om.
3 motive pentru care bărbații trebuie să citească romane scrise de femei.
a). cititorul ar trebui să citească pentru că îl interesează cuvântul scris și nu pentru că romanul este semnat de un bărbat sau o femeie.
b). din același motiv pentru care un bărbat ar citi romane scrise de bărbați.
c). femeia să-l intereseze ca scriitoare și nu doar ca mamă, soție, soră și alte grade sociale de legătură între semeni.
Suntem din ce în ce mai deschiși către libertatea persoanei, a dreptului său de a iubi pe oricine vrea, de a se manifesta cât mai liber și neîngrădit posibil. În tot acest context, cum se explică o discriminare a cărților scrise de femei?
Venim cu un bagaj istoric și cultural foarte dens, chiar și „libertatea” îngăduită nu este chiar o libertate, „deschiderea către” lasă de dorit, dreptul este un cult ușor agramat, iar iubirea nu-i decât o funcție profetică cu manifestări fenomenologice. Discriminarea vizavi de scriitoare este un dat. Contextul, ca și iluzia nu cred că s-a schimbat vreodată, este același.
Care sunt scriitoarele pe care le admirați?
Am trecut de vârsta admirațiilor, am trecut chiar și de vârsta cititului, dar nu am trecut de vârsta pre-sau post-feministă a gândirii libere.
Ce cărți scrise de autoare ați recomanda spre lectură bărbaților?
Simone Weil. Simone deBouvoir. Hanna Arendt.
De ce credeți că este important să se audă vocea scriitoarelor azi? Ce aduc ele nou nu doar în peisajul literar, ci și în societate?
O dezmorțire a canonului retorico-politic, un unghi perspectival nealterat de vechile tare bio-machiste sau de noile oportunisme (de culise sau nu) și poate și un limbaj lipsit de înco(r)dările și acrobațiile lingvistico-sinaptice proprii unui frâu istoric mânuit (in)conștient de bărbați. Importanța unei voci feminine în literatură este la fel de vitală ca simpla ei existență. Este. Vrem să ținem cont de ea sau nu.
În romanul său de debut, „Clitemnestra”, scriitoarea Costanza Casati a simțit nevoia unei reinterpretări moderne a mitului antic, în cheie voit feministă, pentru a face dreptate eroinelor antice, atât de ignorate. Dacă ar fi să faceți dreptate unui personaj feminin sau unei cărți scrise de o femeie, care ar fi aceea?
Rescrierea sau reinterpretarea unui text mi se pare a fi o formulă mult prea exploatată și costisitoare din punct de vedere al cunoașterii ce se vrea, ca și până acum, dominată în exclusivitate de gânditori ambițioși, dar cu legături/filiații nu tocmai transparente sau oneste. Cred că gândirea se poate elibera de ea însăși fără repetiții, re(in)vocări sau atacuri critice pline de laude sau învinuiri. Observația poate fi o armă, la fel și o cultură cât mai vastă sau o răbdare tenace în vehemențe ne-clemente cum ar fi refuzul de-a rescrie aceleași texte, idei sau concepte înrădăcinate în altă parte, dar cu o umbră lungă de secole-rebut similare.
La întoarcerea în țară, după un exil de 30 de ani, ați publicat la Editura Moft romanul „Zaria”. Dacă ar fi să caracterizați fiecare personaj feminin printr-un singur cuvânt, care ar fi acela?
Iubirea. Mie, personal, mi se pare că iubirea e funestă: îngroapă morți și dezgroapă himere de tot felul. Ca femeie, este imposibil să nu râzi în fața morții, fie și numai pentru că nu mai ai nimic altceva de făcut decât să-ți revezi trecut-viitorul în licărul de-o clipă al fatalului prezent.