COOL to meet

Diana Cavallioti: „Ana, mon amour” a fost ca un maraton cu obstacole

28 feb. , 2017  

Pe 3 martie se lansează în cinematografe pelicula Ana, mon amour, în regia lui Călin Peter Netzer, imediat după succesul înregistrat la Berlin, unde Dana Bunescu a câștigat Ursul de Argint pentru montajul filmului. Am stat de vorbă cu Diana Cavallioti, protagonista filmului, chiar la câteva zile de la reîntoarcerea în țară, după Berlinală, și am aflat cum s-a pregătit pentru acest rol, cum a abordat scenele de nuditate, de ce este pelicula una atât de specială, dar și ce o face pe ea fericită și cum începe să fie privită în străinătate cinematografia românească. „Ana, mon amour este un film care iese cu mult curaj din clişeul filmului românesc şi care, mai presus de orice, te va face să simţi. E un film plin de emoţii. Chiar de la începutul repetiţiilor, cel mai provocator capitol a fost apropierea de un personaj care se luptă cu o nevroză ce se manifestă atât de violent. Au fost secvenţe cu atacuri de panică, secvenţe de nuditate, secvenţe de sex, toate solicitatând un alt gen de atenţie şi un alt gen de raportare la propriul meu fizic şi psihic. A fost ca un maraton cu obstacole toată această aventură”, spune Diana.

Zilele astea toată lumea vorbeşte despre succesul românesc de la Berlinală. Cum a fost experienţa trăită acolo? Povesteşte-mi puţin.

A fost absolut extraordinar, m-am bucurat de tot ce s-a întâmplat acolo. Pare un vis din care sper să nu mă trezesc prea curând. Am stat puţin şi probabil şi asta a contat, fiind totul atât de concentrat. Terminam interviuri, alergam la make-up, alergam să mă schimb, coboram pe covorul roşu într-o ploaie de flash-uri şi oameni care aşteptau lângă covorul roșu cu fotografiile mele, pentru autografe, şi brusc m-am trezit într-o sala imensă plină ochi unde am văzut filmul. Aplauzele de la finalul premierei m-au emoţionat atât de mult și mi-am dat seama că filmul va conta la nivel personal pentru mulţi dintre cei ce vor avea curaj să îl vadă. Iar faptul că filmul a avut review-uri atât de puternice şi că ne-am întors cu premiul Danei Bunescu (monteurul filmului) a fost mai mult decât am visat vreodată.

Foto: Matei Buţă

Cum începe să fie privită cinematografia românească afară?

Cred că reuşim să surprindem de fiecare dată. Ceea ce e extraordinar. S-a spus despre „Ana, mon amour” că a fost cel mai ambiţios, impresionant şi satisfăcător film prezent în competiţie. Cred că fiecare prezenţă românească la festivalurile internaţionale deschide noi orizonturi şi avem deasupra un cer mare şi albastru. Cu atât mai mult cu cât de fiecare dată ştacheta este şi mai sus, iar noi reuşim să ne depăşim pe noi înşine la acest capitol. Cred că este unul din puţinele domenii care pun România pe o hartă a performanţei şi asta ar trebui să dea de gândit celor care nu ne fac cinste ignorând acest aspect.

Pe 3 martie se lansează la cinema „Ana, mon amour”. Cum ai descrie acest proiect şi ce înseamnă el pentru tine?

„Ana, mon amour” este un film care iese cu mult curaj din clişeul filmului românesc şi care, mai presus de orice, te va face să simţi. E un film plin de emoţii. Iar pentru mine acest proiect a apărut într-un moment când cred că aveam foarte multe de dăruit. A fost un timing perfect pentru toți cei care am lucrat la acest film și o experință extrem de folositoare.

Cine e Ana?

Ana este o fată care vrea să fie înţeleasă, iubită, care are nevoie de atenţia şi înţelegerea celorlalţi. De cele mai multe ori lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi Ana este prinsă în imposibilitatea de a comunica cu ceilalţi şi rămâne captivă în propria ei singurătate. De aici începe o altă poveste, cea în care alături de Toma încearcă să se salveze, iar în cele din urmă reuşeşte singură. E o fată care prinde mult curaj, la un moment dat greu de acceptat.

Cât timp ai filmat pentru această peliculă şi ce ţi s-a părut cel mai solicitant la acest proiect?

Filmările au durat 43 de zile. Chiar de la începutul repetiţiilor, cel mai provocator capitol a fost apropierea de un personaj care se luptă cu o nevroză ce se manifestă atât de violent. Au fost secvenţe cu atacuri de panică, secvenţe de nuditate, secvenţe de sex, toate solicitatând un alt gen de atenţie şi un alt gen de raportare la propriul meu fizic şi psihic. A fost ca un maraton cu obstacole toată această aventură.

Faci parte din generaţia tinerelor actriţe care duc mai departe o moştenire artistică impresionantă. Simţi că asta te responsabilizează în vreun fel, ca actor?

Mă consider un om responsabil prin definiţie. Îmi respect meseria, publicul şi mă respect și pe mine ca om. Sunt conştientă că suntem o generaţie care trebuie să dovedească, împotriva dificultăţilor cu care ne confruntăm, ca breaslă, că poate, că e capabilă să se ridice la nivelul aşteptărilor. Însă, aş vrea cumva să existe pe undeva şi acest mesaj, că noi suntem vocea propriei noatre generaţii şi că avem nevoie de sprijinul publicului. Iar replicile clasice de tipul „marii actori s-au dus şi alţii la fel de buni nu mai vin” adâncesc  obtuzitatea cu care s-a obișnuit o bună parte din publicul român și nu numai. Ne lipsesc multe lucruri în această ţară, dar actorii extraordinari, NU! Îi avem, trebuie doar să-i descoperim în spectacole și în filme și să descoperim de fapt realitatea de dincolo de casă-masă-muncă-tv și, mai ales, prejudecată.

Când ai simţit că vrei să faci teatru şi film şi ce anume te-a împins către acest domeniu?

Sunt genul de om care s-a născut hotărât. Am ştiut tot timpul că asta vreau să fac şi nu am renunţat nici o clipă la planul meu. Nu îi pot spune vis pentru că nu visam să devin actriţă, voiam pur ți simplu să fac meseria asta. Cred că e o diferenţa care s-a manifestat în fiecare dintre alegerile pe care le-am făcut în viaţă.

Îţi mai aminteşti care au fost trăirile care te-au încercat pe scenă, la prima ta piesă de teatru? Despre ce era vorba?

Cred că aveam emoţii foarte mari. Chiar şi acum emoţiile de dinaintea intrării pe scenă sunt criminale. Dar atunci când se stinge lumina în sală şi fac primul pas pe scenă, dispar. Asta e magia universului meu, cred.

Crezi că e posibil ca prin atâtea şi atâtea personaje cărora le dai viaţă şi cu care trăieşti luni sau ani – în funcţie de proiect – să ajungi să te cunoşti mai bine pe tine? Ai simţit asta?

E posibil, de ce nu? Nu m-am gândit niciodată că mă voi cunoaşte prin meserie. Sunt de părere că trebuie să te analizezi şi să încerci să te cunoşti, constant, cu orice pas pe care îl faci pe stradă. Mă analizez în orice context şi încerc să aflu mai multe decât ştiam cu o zi în urmă şi folosesc asta apoi, când am nevoie de informaţii pentru diversele personaje cărora le dau viață.

Cum se plăteşte un rol? Ca timp, emoţii, schimbări interioare etc.

Depinde cât eşti dispus să oferi. Nu aş numi „plată” lucrurile pe care le ofer spectatorilor mei. Îmi ofer întotdeuna timpul necesar,  dar şi sufletul pe tavă. E un proces prin care mă detaşez de toate.

Ai vreun film care te-a marcat?

Aş avea o listă întreagă. Acum îmi vine în minte  „Scenes From a Marriage” de Ingmar Bergman.

Unde joci acum? Ce proiecte ai în derulare?

Ne putem vedea la Teatrul Naţional cu piesa „Nebun din dragoste”, la Teatrul Metropolis cu „A 12a noapte” şi „Ţarul Ivan îşi schimbă meseria”,  la Teatrul Act unde joc în piesa „Contracte” şi la Palatul Naţional Al Copiilor cu „Un bărbat pentru Sara”. La TVR2 ne vedem în „Gala Umorului”.

Când ţi-a fost cel mai greu, ca actor? Şi când ai fost cea mai fericită?

E un mix constant de nefericiri, frustrări şi bucurii fel de fel. Marea nefericire cu care mă lupt zilnic este faptul că mă simt actorul nimănui, nefiind angajată la niciun teatru de stat, sunt un actor independent care are fericirea să joace în spectacole puse în scenă la unele teatre. Resimt așadar teama că poate ultimul proiect la care am lucrat poate fi ultimul. Pentru că nu se ştie niciodată, nu? Fericirea fiecărei seri de spectacol îmi da cumva puterea să merg mai departe și energia să mă implic în proiecte diverse. Cea mai mare fericire pentru un actor e să joace, și în orice spectacol fiecare din noi simte asta. Prin urmare, e simplu de intuit că „greul” vine atunci când nu joc sau cineva presupune că nu aș vrea să joc. Sunt foarte conştientă de efemeritatea actului artistic şi de lipsa necesităţii  sau a interesului de pe piaţă, așa că sunt realistă și mă pregătesc să pot să o iau oricând de la capăt.

Ca actor, trebuie să fii un bun psiholog? Sau meseria în sine te ajută să devii unul?

Nici una nici alta, din punctul meu de vedere. Să fii un bun psiholog înseamnă să ai în primul rând un ABC al meseriei pe care eu nu îl am, deşi am început o facultate de profil. Chiar cred că ai nevoie de multe cunoştinţe pentru a putea să spui despre tine că eşti psiholog. Poate că înveţi să cunoşti structura umană, să observi mai detaliat niște lucruri, să îţi dezvolţi o atenţie anume, atât. Şi da, asta se întâmplă în cazul fiecărui actor, iar pentru mine oamenii sunt fiinţe ce trebuie observate în detaliu. E o plăcere să le observi.

Meseria de actor cere uneori eforturi speciale sau sacrificii. Nu puţine sunt exemplele de actori celebri care pentru un rol fie s-au îngrăşat foarte mult, fie au slăbit excesiv, s-au sărutat cu persoane de acelşi sex, s-au izolat de familie sau au trăit pe perioada proiectului la care lucrau în pielea personajului. E ceva ce nu ai face pentru un rol?

Nu ştiu. De obicei situaţia în care mă aflu îmi dă şi rezolvarea corectă. De cele mai multe ori mă surprind pe mine însămi de lururile pe care pot şi vreau să le fac pentru un rol sau altul. Pentru „Ana, mon amour” am slăbit, am mers la antrenamente, la psihanaliză, am locuit cu colegul meu de platou, Mircea Postelnicu, am purtat-o pe Ana cu mine destul de mult încât nu-mi amintesc foarte bine toate lucrurile pe care eu, Diana, le-am făcut în perioada aia. Depinde întotdeuna de proiect şi de ce anume simţi că trebuie să investeşti în el. Şi asta dă şi masura calităţii acelui proiect.

Ce perspective oferă România pentru un tânăr actor? Şi care sunt şansele cuiva de aici să ajungă să joace peste Ocean, de exemplu?

România nu îţi oferă perspective, în niciun domeniu. România îţi oferă doar o facultate pe care nu trebuie să o plăteşti, dacă ajungi pe locurile bugetate. De acest sistem de învăţământ încă gratuit trebuie să ştii să te foloseşti pentru că din momentul în care ai ieşit din facultate, România nu îţi mai oferă absolut nimic. Şansele în actorie se măsoară în numărul de castinguri de care afli, pe care le dai şi pe care, eventual, le şi iei. Ne lipsesc multe lucruri pentru a avea şanse să jucăm departe de casă. Dar trebuie să ştii deja să faci surf dacă ai norocul să prinzi un val.

Ce faci în timpul liber, cum îţi place să-l petreci?

Timpul meu liber înseamnă familie. Îmi place să îmi petrec timpul cât mai departe de Bucureşti, prin munţi, pe şosele. Nu îmi plac călătoriile în sine, mai mult fuga de civilizaţie, ador drumul. Nu îmi plac oraşele mari, îmi plac pustietăţile şi natura. Nu îmi place să merg la mall, prefer să fiu pe motocicletă sau pe bicicletă. Şi când programul mă ţine în Bucureşti, joc Diablo şi Mortal Kombat alături de iubitul meu.

Ştiu că ai o căţeluşă la care ţii foarte mult, Mura. Eşti o iubitoare de animale, care e povestea voastră?

Ne-am cunoscut pe Facebook, pe bune! I-am citit povestea nefericită, se afla undeva la Ciorogârla alături de surioara ei (care era mult mai frumoasă decât ea, să nu îi ziceţi că v-am zis), nemâncată, chinuită şi m-am dus şi am luat-o de acolo. Am adus-o la oraş şi am transformat-o într-o prinţesă cu pretenţii. Glumesc. Suntem cele mai bune prietene (până la mâncare) şi împărţim multe pasiuni, cum ar fi mersul cu maşina. Mura este cel mai bun partener de mers la drum lung. Îi place să călătorească chiar şi peste hotare, oriunde, doar să meargă cu maşină. Din păcate este foarte geloasă şi nu îi mai pot aduce un frăţior, cred că ne-ar devora pe amândoi de supărare.

Citeşti? Ai un autor favorit?

Citesc foarte mult, dar nu am un autor favorit. Îmi place să descopăr autori din diverse zone, cu stiluri diferite. Nu citesc ultimile trenduri, îmi place să mă aventurez în poveşti pe care de multe ori le și abandonez. Oricum ar fi, însă, citesc. Îmi place la nebunie.

De ce te temi?

De mine. De viitor. De lucrurile pe care nu le pot controla.

Ce filme să vedem în perioada asta? Dar piese de teatru? Ce recomandări ai?

În primul rând „Ana, mon amour”. Nu îl ratați, ar fi păcat. Cu plăcere veți urmări și serialul „The Young Pope”, una din cele mai recente pasiuni. Vă recomand să vedeți la teatru și piesele lui Radu Iacoban oriunde sunt ele jucate, să încercați ceva nou  urmărind un text mai vechi într-o abordare contemporană -„Deșteptarea primăverii” ori să treceți pragul Apollo111. Important e să mergeți la teatru și să vedeți filme la cinema, bucuria e garantată.

De  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

, , , , , , , ,