Înainte să construiască imperiul care avea să schimbe întreaga cultură a Italiei, Angelo Rizzoli era un copil sărac, care, odată ajuns la Institutul Martinitt, unde i se oferea în fiecare zi o masă caldă, începe să înțeleagă lumea din jurul său. Viața alături de mama sa și de cele două surori este una plină de lipsuri deoarece banii le ajungeau doar pentru strictul necesar.
Romanul Cântecul Fortunei: Saga familiei Rizzoli, publicat la Corola.net, marcă a editurii ap! (ACT și Politon) începe cu momente din copilăria lui Angelo Rizzoli, iar fragmentul de mai jos surprinde teama pe care o simte copilul atunci când este nevoit să meargă pentru prima dată la orfelinat. Angelo nu știe ce îi va rezerva viitorul, însă își dorește să facă tot ce-i stă în putință pentru a munci și a-și ajuta mama și surorile.
Fragment în exclusivitate
Angelo se apropie de ușa mare din lemn, își ridică de la brâu pantalonii peticiți și pășește înăuntru. Își scoate căciula moale din lână de pe căpșor: părul lui, sau ce a mai rămas din el, trădează sărăcia. Dincolo de prag e întuneric; așteaptă ca cineva să vină să se ocupe de el. Nu mai văzuse niciodată un orfelinat.
Ochii au nevoie de câteva clipe ca să distingă conturul lucrurilor. Și-i freacă ușor și, deodată, apare un bărbat care îi întinde mâna și-i spune să-l urmeze. Tata, se gândește copilul. Dar tatăl lui murise cu trei luni înainte ca el să se nască.
Prin ferestrele mari, umbrite de obloane, se strecoară lumina cenușie pe care abia ce o lăsase afară. Coridorul e format dintr-un lung șir de uși închise, iar tavanul pare de neatins, de cel puțin trei ori mai înalt decât mansarda în care locuiește el, cu mama și surorile lui.
― Cum te cheamă?
― Angiulin Rizzoli, răspunde cu voce stinsă.
Bărbatul zâmbește și deschide ușa de la cabinetul medical.
― Hai, intră. Te așteptă doctorul.
― Dar eu nu sunt bolnav, răspunde el cu un nod în gât – are fața slabă și roșie de frig.
Totul este alb în încăpere, de parcă ar fi intrat în paradis: așa i l-a descris mama lui, acel loc în care se află acum tatăl lui – cu toate că nu era nici ea prea sigură, pentru că sinucigașilor nu le este îngăduită pacea veșnică.
Mirosul de dezinfectant este atât de puternic, încât îl face să strănute. Infirmiera, o femeie cu forme pline, blondă și cu obrajii rumeni, îl mângâie:
― Ce s-a întâmplat cu părul tău, puișor?
Capul lui arată ca o bucată de șvaițer: șuvițe lungi amestecate cu porțiuni rase. Mama lui are obiceiul să-i pună în cap o strecurătoare și să-i tundă părul așa: nu sunt bani în casă nici pentru mâncare, darămite pentru frizer.
Angelo se grăbește să-i explice că nu are nicio boală și niciun fel de gângănii supărătoare pe el:
― De curat, sunt curat, spune el.
Medicul, un domn în vârstă cu barba à la Cavour, zâmbește amuzat, apoi redevine serios:
― Cum o cheamă pe mama ta, Angiulin?
― Pe mama? Giuditta. Giuditta Tatà-tam-Tambù… Tambu-ri-ni.
― Și ce lucrează?
― Este portăreasă și călcătoreasă.
― Și tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
― Nu știu. Dar când termin școala, vreau să lu-lucrez, ca să o ajut.
― Foarte nobil din partea ta, micuțule. Acum, spune: „Aaa”.