Recent apărută la Editura ap! (ACT și Politon), cartea Cele 7 angajamente ale unei echipe extraordinare, de Jon Gordon, vorbește despre un subiect simplu și rar tratat cu onestitate: ce transformă un grup de oameni într-o echipă adevărată. Nu strategia spectaculoasă sau discursurile motivaționale, ci câteva angajamente clare, asumate zi de zi.
Autorul spune povestea lui Tim, un antreprenor care încearcă să înțeleagă de ce echipa lui funcționează mecanic, fără energie și fără sens comun. În timp ce își amintește de anii din facultate și de antrenorul care le-a schimbat felul de a gândi despre responsabilitate și colegialitate, Tim începe să pună sub semnul întrebării felul în care își conduce propriul grup de oameni.
Fragmentul de mai jos surprinde momentul în care această întrebare începe să prindă contur: ce înseamnă, de fapt, să fii coechipier „pe vecie” și cum se construiește o echipă care funcționează dincolo de interesele individuale.
Fragment în EXCLUSIVITATE: Cele 7 angajamente ale unei echipe extraordinare, de Jon Gordon
Pe când se îndrepta spre aeroport, lui Tim îi răsunau încă în minte cuvintele antrenorului: „Coechipierii sunt pe vecie”. Nu se putea abține să nu se gândească la ele. Oare coechipierii chiar sunt pe vecie? Adică, toți vom muri, deci cum poate un coechipier să fie pe vecie? Este o vorbă frumoasă, dar oare este adevărată?
S-a gândit la coechipierii lui din facultate și la faptul că păstrase legătura cu unii dintre ei. S-a gândit la impactul pe care l-au avut în viața lui. Da, era de acord că aceștia sunt pe viață, dar „pe vecie” înseamnă foarte mult timp. Vecia este infinită. Vecia înseamnă eternitate. A înregistrat un mesaj vocal pe telefon, ca să-și amintească să mai reflecteze asupra subiectului, apoi l-a sunat pe fostul lui coechipier Brian H, căruia toată lumea îi spunea H. Fuseseră colegi de cameră în primul an de facultate și deveniseră imediat cei mai buni prieteni pe viață. Tim s-a gândit la cât de nebunesc era să ajungi la facultate înconjurat de străini și a doua zi să locuiești cu un tip care sforăie și care avea să vină la nunta ta.
H a răspuns din prima, iar Tim l-a pus rapid la curent cu starea antrenorului Richie. Au început să depene amintiri cu el, așa cum făceau adesea coechipierii lui, și și-au amintit întâmplarea lor preferată, care se petrecuse înainte de un drum de cinci ore cu autocarul spre Philadelphia, pentru un meci. Autocarul era gata de plecare când și-au dat seama că Jack, unul dintre cei mai buni jucători ai lor și student în ultimul an, nu era în autocar. Antrenorul a rugat mai mulți băieți să-l sune, dar Jack nu răspundea. După aproximativ treizeci de minute de așteptare, Jack a apărut în sfârșit în autocar, îmbrăcat cu jachetă sport, cravată, pantaloni și pantofi eleganți, arătând răvășit, de parcă s-ar fi trezit târziu.
Antrenorul era furios, dar i-a spus calm:
― Hei, băiete, ce crezi că faci? Nu mai ești pe timpul tău. Ești pe timpul meu.
După care l-a pus pe Jack să coboare din autocar și să facă patru ture de pistă înainte de a se urca din nou în autocar. Jack a întrebat dacă ar trebui să se schimbe în vestiar înainte de a merge pe terenul alăturat, unde se afla pista. Cu un nu categoric, antrenorul i-a spus să alerge îmbrăcat exact cum era, inclusiv cu pantofii eleganți. Cincisprezece minute mai târziu, Jack s-a întors în autocar cu cămașa și pantalonii uzi leoarcă de transpirație și cu dureri la picioare. Antrenorul l-a obligat să stea transpirat tot drumul și nimeni nu a mai întârziat de atunci.
Poate că era vorba de trecutul militar al antrenorului Richie, de stilul său neconvențional sau de faptul că era puțin nebun, într-un sens pozitiv, însă găsea întotdeauna o modalitate de a face echipa mai bună. Tim și H și-au amintit cum a reușit, în cele din urmă, să transforme un grup de superstaruri egocentrice, care nu prea se plăceau sau cunoșteau între ele, într-o echipă învingătoare.
După ce au încheiat convorbirea, Tim nu s-a putut abține să nu se gândească la echipa sa de la birou. Îi ajuta pe oameni să devină mai buni? Nu, nu făcea asta. Lucrau mecanic. Dezinteresați. Apatici. Indiferenți. Făceau parte dintr-o echipă, dar nu erau o echipă adevărată. Erau divizați, descurajați și obțineau rezultate dezamăgitoare. Un coleg i-a sugerat să le dea câte un exemplar al cărții Autobuzul energiei, dar, din păcate, nimeni nu a citit-o. Nu știa ce să facă. Cum poți determina o echipă care doar își face treaba mecanic să ia avânt? Cum îi faci pe oamenii concentrați doar pe propriile cariere să se preocupe de ceilalți membri ai echipei? Cum îi faci pe oameni să vină la serviciu entuziasmați și concentrați pe a obține succesul împreună?
Tim a clătinat din cap. Habar nu avea ce să facă, dar trebuia să găsească rapid o soluție. Prea mulți oameni își dădeau demisia, prea puțini depuneau CV-uri, iar dacă nu schimba situația, compania pe care o ridicase de la zero avea să se prăbușească și să dea faliment. Concurența devenea din ce în ce mai puternică. Afacerea lui mergea tot mai prost. Trebuia să facă ceva. Doar că nu știa ce.