Cartea „Terapie nocivă. Copii care nu mai știu să crească”, de Abigail Shrier, de la editura ap! (ACT și Politon), vorbește despre lipsa de reziliență pe care o au copiii și adolescenții din zilele noastre și despre problemele pe care aceștia le pot dezvolta dacă merg la terapie mult prea devreme.
Autoarea susține că adolescenții din America se simt singuri, pierduți și temători în fața maturizării și că sănătatea lor mentală este din ce în ce mai precară. Abigail Shrier dă vina pe industria sănătății mentale care a transformat modul în care părinții vorbesc cu copiii lor sau pe psihologii care prescriu mult prea rapid antidepresive.
Citește mai jos un fragment în exclusivitate pentru CoolturaMall din cartea Terapie nocivă!
„Când eram de acord cu terapeuta, îi spuneam. Când nu eram de acord, discutam despre asta. Și când am simțit nevoia să îmi văd mai departe de viață, asta am făcut. Cu alte cuvinte: eram un adult care făcea terapie. Înotasem prin apele tulburi ale vieții suficient de mult încât să am un anumit nivel de cunoaștere și respect de sine, precum și un simț al clarității în ceea ce privește propriile percepții. Puteam să intervin și să spun: „Cred că ți-am lăsat o impresie greșită”. Sau: „Oare nu dăm vina prea mult pe mama mea?” Sau chiar: „M-am hotărât să nu mai vin la terapie”.
Copiii și adolescenții nu au, în mod obișnuit, capacitatea de a spune astfel de lucruri. Dezechilibrul de putere dintre copil și terapeut este prea mare. Simțul identității personale este încă în formare la copii și adolescenți. Ei nu pot corecta interpretările sau recomandările unui terapeut. Nu pot combate punctul de vedere pe care îl are un terapeut asupra familiei lor sau asupra propriei persoane, pentru că nu au un punct de sprijin și nici suficientă experiență de viață.
Și totuși, uimitor de mulți părinți de vârsta mea își înscriu copiii și adolescenții la terapie – chiar și preventiv. Am vorbit cu mame care au apelat la terapeuți pentru a-i ajuta pe cei mici să se adapteze la grădiniță sau să depășească suferințe pricinuite de moartea unei pisici la care țineau foarte mult. O mamă mi-a spus că a „rezervat” un terapeut când cele două fiice ale sale au ajuns la gimnaziu. „Ca să aibă cu cine să vorbească despre toate lucrurile despre care eu n-am vrut niciodată să vorbesc cu mama mea.”
Câteva mame mi-au spus, cumva pe ocolite, că au apelat la un terapeut pentru a monitoriza gândurile și sentimentele fetiței lor adolescente ursuze. „Terapeutul nu îmi transmite exact ce spune fiica mea, m-au asigurat ele, dar, cumva, îmi spune că totul este în regulă.” Mi-am imaginat că, ocazional, terapeutul îi transmite mamei anumite informații pe care le „smulge” de la micul prizonier de război.
Dacă noțiunea de „terapie” pare vagă în acest context, acest lucru se datorează în mare parte experților. Academia Americană de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului oferă o tautologie, nicidecum o definiție. Ce este „psihoterapia”? „O formă de tratament psihiatric ce presupune conversații și interacțiuni terapeutice între un terapeut și un copil sau o familie.” Asociația Americană de Psihologie oferă pentru psihoterapie o definiție la fel de circulară: „orice serviciu psihologic furnizat de un profesionist calificat”.
— Ce este un „ceas”?
— Un dispozitiv pentru măsurarea timpului.
— Ce este „timpul”?
— Ceva care se măsoară cu un ceas.
Orice conversație pe care un terapeut o are cu un pacient se consideră „terapie”. Dar ați prins ideea: discuțiile despre sentimente și probleme personale sunt prezentate ca tratament medical.
Părinții presupun adesea că terapia cu un profesionist bine intenționat nu poate decât să ajute la dezvoltarea emoțională a unui copil sau adolescent. Mare greșeală! Ca orice altă intervenție menită să ajute, terapia poate și să dăuneze.”
Comandă cartea „Terapie nocivă. Copii care nu mai știu să crească” de aici!