Eroul meu: Andrei Șerban
De Horia Ghibuțiu (jurnalist, owner horiaghibutiu.ro)
Eroul meu, Andrei Șeban, cel mai de seamă regizor român de teatru și de operă din toate timpurile, nu poate fi doar eroul meu – al unui iubitor de artă căruia apariția lui Șerban, în 1990, la direcțiunea TNB, i-a răsturnat aproape orice idee de teatru. Și, scuzat îmi fie accesul vanitos, aveam destule idei despre această artă, beneficiind de șansa de a fi nepotul primului profesor universitar din România care a predat teatru bilingv, Olah Tibor, om erudit și bonom – mi-l amintesc povestind, cu ironia sa blând-mușcătoare, cum nu i-a recunoscut statul român doctoratul de la Bologna: „de parcă Mussolini mi-ar fi cerut vreodată sfatul”.
Foto: Horia Ghibutiu
Andrei Șerban, care revitalizează acum Opera Națională, cu spectacolul „Văduva veselă”, o instituție de cultură din care nu mai rămăsese piatră peste piatră, e unul dintre veritabilii eroi ai unei culturi, ai unei națiuni, ai contemporaneității, ai universalității.
El este Regele Lear, iar fiicele nerecunoscătoare ale bătrânului suveran din piesa pe care a montat-o cândva la Bulandra cu o distribuție exclusiv feminină, Goneril şi Regan, sunt, în cazul celui mai însemnat regizor român, „anumite părţi“ ale teatrului şi publicului de la noi. Teatrul românesc, fiindcă l-a alungat, în 1993, de la conducerea TNB, incapabil să înţeleagă şi să accepte un om aflat înaintea vremurilor sale.
Desigur, nu mă refer la teatrul românesc în ansamblu, ci doar la gaiţele care, în perioada în care Ion Iliescu se erijase în postura de protector antedecembrist al artelor mincinoase, au dat buzna la Palat, pârându-l pe regizorul „Troienelor“ că dezbracă actriţele şi le tunde chilug. Erau marile noastre actriţe, omniprezente pe micile ecrane şi pe marile scene ale patriei. Artiste uriaşe, precum Draga Olteanu Matei, care socotea că Andrei Şerban, bun doar să care geanta lui Peter Brook, era nedemn când îl blama pe Ion Iliescu pe postul de televiziune.
Şi apoi, publicul. Evident, nu publicul iubitor de teatru. Ci acea parte care s-a ataşat de Thalia de pe vremea când se mergea la teatru cu toată întreprinderea, pentru o culturalizare optimă, rupându-şi palmele la piese „pe linie“ proletcultistă de Aleksei Arbuzov şi Vladimir Maiakovski. Erau ani în care „Ploşniţa“ făcea furori importând actori de la teatrul de revistă, anticipând vremuri şi mai şi, de data asta petrecute după 1989: glorioasele timpuri pe parcursul cărora scândura Teatrului Naţional Bucureşti a fost şlefuită de reputaţia iluştrilor Dinu Săraru şi Fănuş Neagu. Iar publicul ce făcea? Asigura casa închisă unor „crime pentru pământ“. Insensibil la dreptul elementar de a nu aplauda ceva ce nu îţi place, ovaţiona ca în vremurile apuse şi striga bis la reprezentaţii uşurele, cu rolişoare pe măsură.
Nu pentru a corecta aceste moravuri s-a întors Şerban – şi nici pentru a se expune oprobriului foştilor recitatori sau aplaudaci. Pur şi simplu, regizorul a venit să ne facă părtaşi la noul său joc. Fiindcă, aşa cum observă teatrologul George Banu, „Şerban e un homo ludens“. Iată cum îl descrie Banu pe regizorul noii „Văduve vesele”, în introducerea volumului „Călătoriile mele. Teatru“, apărut sub egida Institutului Cultural Român: „Şerban e un artist ludic. Un «dependent» de joc care-i constituie identitatea şi-i permite să se împlinească scenic“.
Trăim un timp împrumutat, a zis cândva Andrei Șerban. Iar timpul care mi-a fost împrumutat pentru a iubi teatrul și opera i-l dedic, acum și aici, simbolic, acestui regizor. O spun în virtutea privilegiilor de a-l fi cunoscut, admirat, aplaudat, intervievat. Andrei Șerban e un erou pentru că, de fapt, în creațiile sale jucăm noi toți. Ne-a distribuit cu generozitate, dar ne-a și împins pe scenă atunci când era cazul, ca să vedem și să înțelegem mai bine cum e, cum suntem.