Vă invităm să descoperiți un memoir inspirațional, care să vă ajute să faceți un popas de adâncă introspecție și să pătrundeți cu înțelegere și acceptare în „Iernile sufletului”, carte ce va apărea curând la editura Nemira, în frumoasa colecție ORION.
Katherine May: „În lumea noastră contemporană, mereu prinsă cu multe treburi, încercăm întruna să amânăm instalarea iernii sufletești. Nu-i îngăduim niciodată să se facă simțită pe deplin și nici nu avem curajul de a recunoaște că ne-a răvășit.
O trăire a unei aspre ierni sufletești ne-ar face bine câteodată. Trebuie să încetăm să mai credem că aceste perioade din viața noastră sunt cumva prostești, un eșec al nervilor, o lipsă de voință. Trebuie să ne oprim din încercarea de a le ignora sau de a le da deoparte. Sunt reale și cer ceva de la noi. Trebuie să învățăm să poftim iarna în viețile noastre.
E posibil să nu avem libertatea de a alege dacă să ne trăim iarna sufletească, dar putem alege cum să o trăim.“
Uneori este de ajuns un derapaj de la cursul obișnuit al vieții ca să ai un sentiment de dislocare și singurătate: o boală neașteptată, pierderea cuiva drag, o despărțire, probleme la job. Când soțul său s-a îmbolnăvit, iar ea a fost nevoită să renunțe la o slujbă foarte solicitantă, Katherine May s-a trezit aruncată într-un ocean de incertitudine și izolare. Cartea aceasta e mărturia felului în care a reușit să depășească momentele grele și a învățat să le privească mai degrabă ca pe niște șanse de a se dezvolta. Transformările incredibile prin care natura trece în timpul iernii pentru a supraviețui frigului i-au slujit autoarei drept surse de inspirație, dându-i puterea de a continua.
Folosind exemple din literatură, mitologie sau lumea naturală, Iernile sufletului adună o serie de lecții inspiratoare despre puterea eliberatoare a odihnei și a retragerii.
Katherine May ne invită la acceptarea tristeții prin retragerea din lumea agitată, la descoperirea bucuriei care există în frumusețea trecătoare a iernii, la înțelegerea vieții ca un fenomen ciclic, nu ca o linie continuă. Iar minunatul ei memoir, care a cucerit cititorii din întreaga lume, ne învață să îmbrățișăm, pur și simplu, iernile din viețile noastre.
„Iarna e despre transformare. În mitologia gaelică, vrăjitoarea-zeiță cunoscută sub numele de Cailleach ia formă umană de Samhain, ca să domnească peste lunile de iarnă, aducând cu ea vânturi și vreme aprigă. Chiar și pașii ei schimbă ținutul: munții Scoției s-au format când a aruncat stânci din coș și poartă cu ea un ciocan ca să modeleze văile. O atingere a ei e suficientă ca să înghețe pământul. Cu toate astea, Cailleach e considerată mama zeilor, originea morocănoasă și rece a tuturor lucrurilor. Domnia ei durează până la începutul lunii mai, când Brighde preia puterea, iar Cailleach se transformă în piatră. În anumite variante ale mitologiei, Cailleach și Brighde sunt două fețe ale aceleiași zeități: tinerețe și vitalitate pentru vară, bătrânețe și înțelepciune pentru iarnă.
Așa cum descoperim adesea în folclorul vechi, Cailleach ne oferă o metaforă ciclică a vieții, una în care energiile primăverii sosesc iar și iar, hrănite de retragerea iernii. Nu mai suntem obișnuiți să gândim așa. În schimb, avem obiceiul să ne imaginăm viețile noastre ca fiind liniare, un marș îndelungat de la naștere la moarte, în care acumulăm puteri doar pentru a renunța la ele, în tot acest timp pierzându-ne treptat frumusețea tinerească. Asta este dureros de fals. Viața șerpuiește ca o potecă prin pădure. Avem anotimpuri în care înflorim și anotimpuri în care ne pierdem frunzele, scoțându-ne la iveală oasele dezgolite. În timp, ele revin din nou la viață.
Asta îmi aduce aminte de povestea pe care Shelly, o prietenă de-ale mele, o spune despre anul în care a ieșit complet din viață. La doar optsprezece ani, a intrat în comă după ce s-a îmbolnăvit de meningită bacteriană. Când s-a trezit, trei zile mai târziu, era neputincioasă, incapabilă să se ridice din patul de spital sau să-și mestece mâncarea. Dar ceva se întâmplase în orele intermediare, ceva ce o ajutase să îndure lunile de recuperare care au urmat. Fusese scufundată într-un vis incredibil, în care părea că aluneca prin întuneric, dar auzea un cântec, iar acesta a ridicat-o și a purtat-o la o caravană pe un vârf de deal, unde a așteptat în siguranță.
A revenit la viața de zi cu zi, știind că era diferită de toate celelalte persoane de vârsta ei: nu-i mai era teamă de moarte, care acum i se părea un proces minor. Avea, de asemenea, un simț renăscut al concentrării și voinței, care veneau din cunoașterea scurtimii vieții. Asta i-a permis să renunțe la vechiul eu și să-și construiască unul nou. De fiecare dată când vorbesc cu ea despre asta (și o întreb adesea), am senzația că a avut un contact mai bun cu ciclul vieții decât noi ceilalți. Știe cum e să năpârlești și să-ți crească o piele nouă.
Căderea frunzelor din arborii de foioase se numește abscizie. Are loc la trecerea din toamnă în iarnă, făcând parte dintr-un arc de creștere, maturizare și reînnoire. Primăvara și vara, celulele frunzelor sunt pline de clorofilă, o substanță de un verde viu, care absoarbe lumina soarelui, alimentând procesul de transformare a dioxidului de carbon și apei în carbohidrați și zaharuri care-i permit copacului să crească. Dar, la finalul verii, pe măsură ce zilele se scurtează și temperaturile scad, copacii de foioase nu mai produc hrană. În absența luminii, devine prea costisitor să mențină tot mecanismul de creștere. Clorofila începe să se descompună, dând la iveală alte culori care au fost mereu prezente în frunză, dar care erau acoperite de abundența de pigment verde: portocaliu și galben, derivate din caroten și xantofilă. Alte schimbări chimice au loc pentru a crea pigmenți roșii de antocianină. Amestecul exact diferă de la copac la copac, producând uneori nuanțe de galben viu, portocaliu și maro, iar alteori tonuri de roșu sau violet.
Dar, în timp ce se întâmplă asta, un strat de celule slăbește între codiță și creangă: aceasta se numește zona de abscizie. Treptat, aceasta face ca frunza să nu mai aibă acces la apă, ea moare și devine maro și, de cele mai multe ori, cade, fie sub forța propriei greutăți, fie încurajată de ploile și vânturile iernii. În decurs de câteva ore, copacul va fi produs substanțele necesare pentru a vindeca cicatricea lăsată de frunză, protejându-se de evaporarea apei, de infecții și de invazia paraziților.
Chiar în timp ce cad frunzele, mugurii culturilor de anul următor sunt deja la locul lor, așteptând să erupă din nou primăvara. Majoritatea copacilor își produc mugurii în mijlocul verii, iar căderea frunzelor toamna îi scoate la iveală, ordonați și în așteptare, protejați de frig prin teci groase. Rareori îi observăm pentru că avem senzația că vedem scheletul unui copac, un lucru mort până când revine soarele. Dar, dacă priviți cu atenție, fiecare copac în parte este înmugurit, de la mugurii ca niște gheare ascuțite ale fagului, până la mugurii negri precum copitele ai frasinului. Mulți copaci își expun iarna și mâțișorii, cum ar fi cozile de miei de un verde crud ai alunului sau mugurașii blănoși cenușii ai salciei. Aceștia se folosesc de vânt și de insecte pentru a răspândi polenul, pregătiți pentru anul care urmează.
Copacul stă în așteptare. Are totul pregătit. Frunzele căzute din el acoperă solul pădurii, iar rădăcinile adună umezeala suplimentară a iernii, oferind o ancoră sigură împotriva furtunilor sezoniere. Conurile și nucile sale coapte oferă hrană esențială în această perioadă de penurie pentru șoareci și veverițe, iar coaja lui găzduiește insecte care hibernează și oferă o sursă de hrană pentru căprioarele înfometate. Nici vorbă să fie mort. De fapt, el este viața și sufletul pădurii. Doar că-și vede de treabă în liniște. Nu va reveni la viață primăvara. Își va pune doar un veșmânt nou și va înfrunta din nou lumea.
Duritatea iernii poate să scoată la iveală culori pe care altminteri le-am rata. Odată am urmărit cum o vulpe traversa un câmp înghețat, cu blana strălucind în penumbră. Când mă plimb prin pădurea golașă iarna, sunt înconjurată de nuanțe uimitoare de roșu ca blana vulpii: strălucirea intensă a ferigilor, mănunchiurile ei uscate încolăcite ca o dantelă; frunzele de un roșu-sângeriu rămase pe rugul de mur; ultimele fructe sălbatice din tufișurile de caprifoi și mănunchiurile portocalii de măceșe. Ilexul iconic, crengile sale atât de intens căutate de fiecare Crăciun. Este galbenul viu al tufelor de grozamă de pe lande, strălucind până vine primăvara, precum și impunătorii arbori veșnic verzi și amestecul de frunze verzi care rămân neobservate pe sol. Viața continuă să se desfășoare din abundență iarna – schimbările care au loc acum ne vor purta spre splendoarea vieții viitoare.”
Despre autoare:
Katherine May scrie atât ficțiune, cât și nonficțiune, printre cărțile sale numărându-se romanul The Whitstable High Tide Swimming Club (2018) și The Electricity of Every Living Thing: A Woman’s Walk in the Wild to Find Her Way Home (2019), un memoir despre sindromul Asperger. A coordonat programul de Creative Writing la Canterbury Christ Church University și, de asemenea, a ținut cursuri de scriere pentru Tate Britain și National Gallery.
De-a lungul timpului a scris numeroase articole și eseuri pentru diverse publicații, precum: Times, Good Housekeeping, New York Times, Cosmopolitan sau Psychologies.
Locuiește pe țărmul mării în Whitstable, Maria Britanie, și este o mare iubitoare a traiului în aer liber.
Memoir-ul său, Iernile sufletului. Despre tihnă și refugiu în perioade dificile (Wintering: The Power of Rest in Difficult Times), a apărut în 2020 și a fost bestseller New York Times.