Psihoterapeut analitic jungian și co-fondatoare a Clinicii Sens, Corina Angelescu este, de asemenea, și medic primar în gastroenterologie, meserie pe care a practicat-o timp de 30 de ani. Trecerea de la medicină la psihoterapie și de la suferința fizică la cea emoțională nu a fost ușoară, dar a motivat-o speranța că în întâlnirea dintre cele două domenii ea poate oferi oamenilor mai multă vindecare și, mai ales, echilibru.
Ce legătură există între afecțiunile fizice și cele psihice, de ce ne ajută să înțelegem această corelație, fie ca pacienți, fie ca specialiști, cum își găsește loc vindecarea în medicina contra cronometru și cum ajută psihoterapia în ameliorarea acestor patologii fizice sunt doar câteva întrebări la care Corina Angelescu răspunde într-un interviu exclusiv.
Ca pregătire îndelungată și ca profesie, se spune că medicină este pe viață. Corina, de ce ai ales, pe lângă profesia de medic primar în gastroenterologie, și pe cea de psihoterapeut? Când ai făcut această schimbare și cu ce scop?
Eu mă gândesc la conceptul medicina este pe viață într-un fel mai larg, în care profesia de vindecător este pe viață. Într-o primă parte a vieții mele am ales să fiu vindecător al corpului și în această a doua parte a vieții mele să fiu vindecător sau îngrijitor al sufletului.
Schimbarea s-a petrecut spontan și treptat în interiorul meu, într-o perioadă tumultuoasă, plină de întrebări dintre care cea mai puternică a fost legată de sensul vieții mele. Simțeam că în interiorul meu se pregătește să se încheie o etapă și să înceapă o alta. Schimbarea de fapt a început cu mulți ani înainte ca eu să aleg să mă opresc din a practica medicina. O vreme am lucrat în paralel ca medic și psihoterapeut. Dacă vrei să știi o dată, este anul 2017.
Ce a însemnat pentru tine acest drum, ca pregătire profesională?
Îmi place întrebarea aceasta pentru că îmi dă oportunitatea să pun în evidență felul în care și pregătirea profesională pentru cele două domenii este diferită. În medicină am avut facultate, rezidențiat, cursuri pentru diferite competențe, care au reprezentat o bază necesară și obligatorie pentru cariera de medic. Pentru cea de psihoterapeut, în plus față de formarea masterală, cursuri pentru diferite specializări, în domeniul psihoterapiei jungiene anii de analiză personală au avut o contribuție centrală fără de care nu aș fi putut profesa. Deci, în această nouă profesie am avut nevoie să îmbin buna învățătură cu propria înțelegere, șlefuire și transformare emoțională.
Dar din punct de vedere al creșterii personale?
Ca urmare a acestui proces analitic, despre care menționam anterior, în care am simțit că sunt mai conștientă de valorile mele personale și mai în acord cu ele, aș putea spune că s-a produs o creștere personală, așa cum o înțeleg eu. Și am simțit libertatea să aleg aceasta nouă cale profesională.
Cel mai curent instrument este dialogul. Identificăm de exemplu un tipar de reacție, de comportament și de la această observație, cu delicatețe și blândețe, cu curiozitate și fără prejudecăți putem ajunge la o rădăcină.
Dintre formările în terapie, de ce ai ales analiza jungiană? Cu ce ai rezonat cel mai mult și ce instrumente de lucru sunt utile clienților?
Am fost mereu atrasă de valoarea de simbol a lucrurilor, cuvintelor, produselor artistice și asta s-a potrivit foarte bine cu analiza jungiană. M-a atras enorm valoarea paradoxului în care ajungem să fim nevoiți să cuprindem opusele și tensiunea dintre ele. Aceasta a fost una din marile mele descoperiri pe parcursul propriei terapii jungiene. Nu în ultimul rând, a fost empatia, căldura, răbdarea și inspirația terapeutei mele, care mi-a deschis fereastra spre acest orizont. Instrumentele cu care lucrăm sunt poveștile oamenilor, visele lor, pe care împreună, în echipă, om și terapeut, le interpretăm, găsind valoarea de simbol a fiecăruia. La fel și cu desenele lor. Cel mai curent instrument este dialogul. Identificăm de exemplu un tipar de reacție, de comportament și de la această observație, cu delicatețe și blândețe, cu curiozitate și fără prejudecăți putem ajunge la o rădăcină, îi spun eu. Abia ajungând la acest punct ascuns în trecut, avem posibilitatea să rescriem povestea din prezent. Tot cu răbdare și cu grijă.
Ce ai descoperit despre tine pe acest drum?
Nu-mi ajunge acest interviu să enunț tot ce am descoperit despre mine pe acest drum. În plus, unele descoperiri nu m-au bucurat, am avut nevoie să mă împac cu mine, după aceste revelații. Am descoperit că perfecțiunea pe care o căutam în viața mea nu există și comparația permanentă cu acest standard utopic nu face decât să mă facă nemulțumită și incapabilă de a mă autovaloriza. Am descoperit mama suficient de bună. Am descoperit importanța alegerilor personale în acord cu Sinele meu, cu sâmburele meu personal și autentic. Și nu în ultimul rând, am descoperit că dacă îmi doresc să îmi schimb profesia, pot și este potrivit pentru mine să fac ce simt că am chemare să fac.
Este vital ca relația cu sufletul, a noastră cu noi, a pacientului cu terapeutul, a terapeutului cu el însuși, să fie luată în considerare, îngrijită și respectată.
Spuneai că relația cu sufletul nu părea să aibă loc în cabinetul medical și rămânea neglijat și de către pacient, și de către medic. De ce crezi că ar fi necesar să-și găsească un loc?
Medicina, în zilele noastre, oriunde este practicată, a ajuns să fie contra cronometru. Ca să cuprindă tot mai mulți oameni, ca să înregistreze tot mai multe proceduri, care sunt codificate și cuantificate. Relația cu omul nu mai are loc în acest sistem pe care trebuie să-l încadrăm într-un tabel. Adesea pacientul care are un simptom fizic se îngrijorează, se sperie, sau se panichează, de-a dreptul. Unii nici nu își pot descrie suferința pentru că sunt angoasați de ceea ce medicul ar putea interpreta că înseamnă ca boală și prognostic. Dacă lucrezi contra cronometru ca medic, este total neproductiv să stai cu frica omului, să-i inspiri încredere, să-i dai curaj să se deschidă. Cei care manifestă suferințe somatice, care sunt expresia unora sufletești, sunt și mai neîncrezători și au mai mare nevoie de timp în relație, de explicare, de asigurare, de fapt de siguranță, sau stabilitate. Medicul nu are instrumentele necesare pentru a cultiva o relație pe această bază. El are alte proceduri și instrumente de tratament. Este vital ca relația cu sufletul, a noastră cu noi, a pacientului cu terapeutul, a terapeutului cu el însuși, să fie luată în considerare, îngrijită și respectată. Pentru că este o parte importantă din noi, care pentru că este nevăzută, adesea este neglijată.
Din acest punct de vedere, ce este psihosomatica și cum ajută înțelegerea cauzelor patologiilor, atât fizice, cât și emoționale?
Adjectivul „psihosomatic” a fost folosit pentru prima dată de Johann Heinroth, profesor de psihiatrie la Universitatea din Leipzig, pentru a descrie originile insomniei. Termenul a fost folosit și de către poetul englez Samuel Taylor Coleridge, care a sesizat și el nevoia acestui cuvânt. Abia în 1922 Felix Deutsch a introdus termenul de „medicină psihosomatică”. Acest concept ce urma idealul romantic promova ideea omului ca individ ce nu poate fi redus la o simplă mașină. Această nouă abordare i-a permis medicului să facă mai mult decât să localizeze, identifice și trateze boala psihică; l-a ajutat să asculte pacientul, să relaționeze cu el și să se bazeze pe luarea în considerare a emoțiilor și conflictelor inconștiente ale pacientului. Lipowski (1986), Fava și Sonino (2010) considerau că medicina psihosomatică trebuie definită într-un cadru interdisciplinar având ca scopuri evaluarea factorilor care afectează vulnerabilitatea individuală ca efect al unei patologii, abordarea holistică a problemelor cu care se confruntă pacientul, integrarea terapiilor în prevenirea, tratamentul și reabilitarea tulburărilor psihice. Merită menționat că părinții psihologiei psihosomatice sunt psihanaliștii. Freud este primul care descrie mecanismul care transformă conflictele psihice în durere fizică, și anume conversia, care este un proces defensiv inconștient prin care pacientul transforma conflictul său psihic în simptome somatice, motrice sau senzoriale, care au o semnificație simbolică. Factorii psihici care stau la baza somatizărilor pot fi prezenți de mult timp într-o formă latentă, cu mult înainte de a produce tulburările somatice manifeste.
Tulburările de tip somatic se clasifică cel mai frecvent în 2 categorii: tulburări psihosomatice și tulburări somato-psihice. În prima categorie, cauza originară a bolii este de ordin psihic, iar soma are un rol secundar. Simptomul semnalează conflictul intrapsihic și descoperim modificări ale funcțiilor fiziologice ca urmare a unui conflict psihic. Spre exemplu, pacienții cu tulburări alimentare pot dezvolta complicații clinice ca urmare a subalimentării sau supraalimentării. În tulburările somato-psihice, cauza inițială este de ordin fizic, iar psihicul intervine secundar. Acestea sunt reprezentate de toate simptomele psihice generate de trăirea unei afecțiuni fizice, ansamblul componentelor emoționale și atitudinale pe care persoana le dezvoltă raportat la propriile simptome dezagreabile determinate de boală. Înțelegând de unde pornește o tulburare și felul în care evoluează putem avea claritate asupra felului în care va răspunde la tratament și la ce tip de tratament.
Cum funcționează și cum ne ajută să privim interferența cauzelor emoționale și psihice în dezvoltarea bolilor corpului?
În 1980, Robert Ader era de părere că toate bolile pot fi considerate psihosomatice, pentru că funcționarea cerebrală presupune recepționarea și interpretarea semnalelor senzoriale. Factorii biologici, psihici și cei sociali interacționează și influențează atât menținerea stării de sănătate, cât și apariția bolii. Cercetări mai recente atestă că toate bolile au o componentă psihosomatică, dar că implicarea factorilor psihici are ponderi variabile atât în etiopatogeneză, cât și în evoluție și în complianța la tratament. Voi continua cu un exemplu: tulburările generate la nivel biologic de către anxietate sunt într-o primă fază funcționale, cu șansa reversibilității complete, în special dacă au apărut la persoane lipsite de vulnerabilitate constituțională. Aceasta explică faptul că stresul nu determină de regulă tulburări organice, excepție făcând situațiile în care stresul sau disconfortul emoțional persistă, sau se repetă frecvent. Ca urmare a stresului persistent este cunoscută ca exemplu de disfuncție organică, apariția ulcerului duodenal, cu evoluție reversibilă, sau a accidentului vascular cerebral, cu evoluție ireversibilă.
Tulburările funcționale pot fi considerate manifestări benigne și cu caracter reversibil, care sunt determinate de simple perturbări ale activității unui organ, fără existența unor leziuni detectabile medical. În timp, dacă se cronicizează, ele pot determina modificări în plan organic, ce se vor exprima prin manifestări suplimentare față de cele inițiale. Remisiunile care apar ca urmare a demersului terapeutic îi permit pacientului să gestioneze factorii psihici implicați în declanșarea și menținerea tulburării, validează posibila evoluție reversibilă care definește orice boală psihosomatică și astfel este demonstrată importanța tratamentului prin psihoterapie, în aceste patologii.
Este de preferat să se țină cont în orice afecțiune de rolul semnificativ și de ponderea variată pe care factorii psihologici o au în etiologia oricărei boli. Factorii psihologici sunt covarianți cu cei genetici, nutriționali, constituționali, de mediu și acționează în manieră convergentă asupra corpului uman, explicând astfel necesitatea echipei multidisciplinare în tratamentul patologiei umane.
În ceea ce privește dezvoltarea patologiilor gastrice, ce emoții și ce cauze neconștientizate pot fi implicate?
Aparatul digestiv este atât de conectat la emoțiile noastre, încât a intrat în limbaj prin metafore. Spunem că nu putem digera o situație sau că facem pe noi de frică ori că nu avem pe cineva la stomac atunci când nu putem suferi o persoană. Din multitudinea de patologii gastrice mă voi referi la dispepsie, ca tulburare funcțională gastrica fără leziuni organice și la ulcerul gastric ca leziune organică a mucoasei gastrice.
Multe dintre simptomele gastrice sunt rezultatul unor obiceiuri alimentare defectuoase, cum ar fi mâncatul în grabă, care presupune o masticație incompletă și înghițirea de aer. Cel mai frecvent însă aceste simptome sunt efectul unor tulburări emoționale. Acestea pot genera și obiceiurile alimentare defectuoase menționate. Poate fi vorba despre o nevoie intensă de odihnă, de siguranță și ajutor care se manifesta în stări depresive sau anxioase, cu refularea tendințelor de cerere de ajutor. Adesea simptomele apar pe fond de surmenaj provocat de expunerea la stres și oboseală. Studiile arată o legătură solidă între stres și prevalența ulcerului gastric sau duodenal.
Cum funcționează în acest caz acțiunea acestora asupra corpului?
Ulcerul pare a fi o boală a lumii civilizate și afectează preponderent persoanele din culturile individualiste, caracterizate prin trăsături de personalitate de tip conștiinciozitate și competitivitate. O analiză superficială poate duce la concluzia că vorbim de structuri mature și adaptate. Dar o analiză mai profundă arată că această fațadă ascunde un fundal de insecuritate de lungă durată. Cel mai frecvent, factorii generatori de sentimente de insecuritate au fost conflictele părinților, separarea sau pierderea unuia dintre părinți, sentimente de respingere a copilului din partea ambilor părinți. Activitățile competitive și susținute de obținere a succesului și de recunoaștere, ale copilului, au în spate anxietate, sentimente de nesiguranță. Persoana nesigură și anxioasă se simte mai sigură adoptând un stil de viață independent, care obține recunoaștere prin efort suplimentar, prin conștiinciozitate, perfecționism și meticulozitate. Ea poate funcționa bine până când o schimbare, cum ar fi apariția de noi responsabilități, căsătoria, boala cuiva apropiat, declanșează și se asociază cu nesiguranță, anxietate și în final, ulcer. Adică o leziune mucozală provocată de apărarea locala defectuoasă și de creșterea sucurilor digestive la un nivel nociv, care la limită, pot duce chiar la perforație. Nu-i așa că se observă limpede forța autodistructivității în această descriere? Și mai interesant mi se pare că dieta recomandată în această patologie seamănă foarte mult cu cea a bebelușilor: mese reduse cantitativ, preparate ca pentru copilul mic în tranziție de la lapte la alimentația diversificată.
Asocierea dintre sentimentul de siguranță și sațietate se bazează pe această relație emoțională.
Ce semnificație are hrana din punct de vedere emoțional în existența noastră?
Pentru a înțelege mai bine, e nevoie să ne amintim că procesul hrănirii constituie axa vieții afective în perioada copilăriei timpurii, ca urmare somatizările asociate acestui aparat sunt frecvente pentru că au o bază cu o valoare simbolică importantă. Copilul trăiește prima eliberare de disconfort fizic în timpul hrănirii. Adesea bebelușul care plânge se liniștește când este pus la sânul mamei. Ca urmare, satisfacerea foamei este puternic asociată cu sentimentul de confort și securitate. Teama de moarte prin înfometare rămâne elementul de bază al sentimentului insecurității, în ciuda faptului că în civilizația modernă acest lucru este adesea improbabil. Pe lângă sentimentul siguranței vieții, hrănirea este profund asociată cu sentimentul de a fi iubit, căci pentru copil a fi iubit înseamnă a fi hrănit. Asocierea dintre sentimentul de siguranță și sațietate se bazează pe această relație emoțională.
Cum ajută psihoterapia în ameliorarea acestor patologii fizice?
Dacă ne-am raporta comparativ la pacienții cu tulburări preponderent psihice, pacienții din spectrul psihosomatic par submotivați în privința psihoterapiei. De cele mai multe ori, cel mai puternic motivator către a accepta începerea unei psihoterapii nu este suferința sau disconfortul, ci înțelegerea subiectivă a etiologiei bolii și a șanselor de vindecare. În ședința de psihoterapie pacientul își clarifică circumstanțele apariției bolii, simptomele fizice și emoționale, semnificația și relația lor, disconfortul resimțit, care ar putea fi factorii declanșatori, care este contextul familial, profesional, social cu impact asupra bolii lui. Pacientul poate descoperi ce consecințe ar avea ameliorarea suferinței sale. Deși pare uimitor, uneori, beneficiile secundare ale bolii sunt foarte importante și în mod inconștient îi împiedică vindecarea pentru că, bolnav fiind, pacientul primește atenție, grijă, siguranță, care sunt și nevoile lui profunde. În relația psihoterapeutică persoana trăiește, într-un mediu protejat, emoțiile, sentimentele, își exprimă gândurile beneficiind de empatia, grija, răbdarea și cunoștințele psihoterapeutului, care constituie baza emoțională pentru refacerea lui.
Ești unul din fondatorii clinicii Sens care are o abordare de intervenție de tip multidisciplinar, luând în calcul ca perspectivă domeniul psihosomaticii. Ce ar putea afla oamenii despre ei apelând la serviciile clinicii și cu ce îi poate ajuta aceasta abordare?
Fiecare dintre noi trăim cu ideea că ne cunoaștem cel mai îndeaproape, mulți spun chiar eu îmi cunosc cel mai bine corpul. Cred că împreună cu un psiholog, un medic, un specialist în procedee medicale alternative-medicină chineză, osteopatie, medicina cranio-sacrală, sau un nutriționist, un terapeut yoga, omul care suferă ar putea afla în ce mod emoțiile se corelează cu suferința lui fizică, în ce fel poate diminua această suferință, cum ar putea să se simtă mai bine în corpul lui, în viața sa.
Cum influențează acum pregătirea ta ca psihoterapeut profesia de medic? Dar invers?
Este mult mai vizibil pentru mine acum aspectul emoțional al pacientului care descrie și poate se plânge de o suferință fizică. Îi simt trăirea emoțională care adesea nu este exprimată. Pacienții cu tulburări psihosomatice sunt foarte cantonați în zona corporală și mult mai neștiutori în zona emoțională. De aceea, pe mine, cu îndelungată experiență în consultarea și investigarea lor, mă ajută să am răbdarea și înțelegerea că orice asociere sau clarificare din zona emoțiilor le-aș aduce, ei nu o vor primi decât când vor ajunge să fie pregătiți. Relația terapeutică în psihoterapie cere timp, încredere. Am nevoie ca psihoterapeut să rămân curioasă, deschisă, liberă de prejudecăți și să nu aplic algoritmi. În medicină e nevoie de o mult mai rapidă încheiere și concluzionare pentru a avea diagnostic și tratament. Această finalitate o simt în interiorul meu când lucrez ca psihoterapeut. Mă întreb: încotro ne îndreptăm, cum îl ajută pe om ceea ce facem, oare am perceput ce îmi transmite el, cum îmi explic eu, este el pregătit să îi reflectez asta?