Unele visuri pornesc de la un gest, o imagine sau o simplă curiozitate copilărească. Așa cum a fost și cazul Ecaterinei Sârbulescu, care a văzut pentru prima dată o masă de foosball, într-un restaurant McDonald’s, la doar șase ani.
Ce părea o întâmplare banală s-a transformat, peste ani, într-o pasiune arzătoare și apoi într-o carieră construită din ambiție, curaj, perseverență, dar și multă bucurie.
Astăzi, Ecaterina (Cati) este campioană mondială și una dintre cele mai respectate figuri ale foosball-ului internațional, o sportivă care a demonstrat că performanța nu ține de notorietatea unui sport, ci de pasiunea cu care îți trăiești visul.
Cum a început povestea ta în foosball? Ți-ai imaginat vreodată că vei ajunge campioană mondială?
Totul a început în copilărie, pe când aveam doar șase ani. Țin minte perfect ziua aceea — eram cu tatăl meu la McDonald’s, acolo unde alți copii își serbau zilele de naștere. Într-un colț al localului, am zărit o masă de foosball. Nu am avut ocazia să joc, dar imaginea aceea a rămas adânc întipărită în mintea mea.
Ani la rând mi-am repetat: „Vreau și eu să joc jocul acela cu niște omuleți pe tije.” Ani mai târziu, la 15 ani, într-o vară toridă, am descoperit o masă într-un local din București. Acolo, alături de prietenii mei, am petrecut zile întregi jucând, fără să ne mai desprindem de masă. Curând după, am aflat că există o ligă de foosball în București. La început am fost reticentă — credeam că nu am ce căuta acolo, că sunt doar o începătoare. Totuși, am decis să merg și să văd cu ochii mei. A fost o revelație. Mi-am dat seama că am o înclinație naturală pentru acest sport — reflexele rapide și spiritul competitiv m-au ajutat să țin pasul și să obțin primele rezultate care mi-au aprins dorința de a merge mai departe.
Nu mi-am imaginat niciodată că voi deveni campioană mondială, dar am visat mereu că pot. Curios este că nu mi-am imaginat niciodată acel moment în proba de simplu. În toate visele mele, finalul era întotdeauna același: îmi îmbrățișam partenera, amândouă conștiente că succesul era rodul unui efort comun, al unui drum parcurs împreună. Pentru mine, victoria nu a fost niciodată despre trofee, ci despre legătura și încrederea dintre doi oameni care împărtășesc aceeași pasiune.
Succesul a venit într-un moment în care nimeni nu se aștepta ca un jucător din România să ajungă în vârf. Dar am reușit — și, odată cu noi, România a apărut, în sfârșit, pe harta mondială a foosball-ului.
Care a fost momentul decisiv în care ai simțit că „acesta este drumul tău”?
Cred că acel moment a fost în 2014. Începusem să particip la turnee internaționale, mereu alături de alți jucători români. Apoi a venit un campionat la Sofia, în Bulgaria, la care nimeni nu mai voia să meargă. Eu, însă, nu puteam concepe să lipsesc. Aveam 21 de ani și gândul de a călători singură 10 ore cu trenul mă înspăimânta. Totuși, am făcut-o.
Pe drum am plâns aproape continuu. Mă întrebam: „De ce faci asta? Merită să riști pentru un joc?”
Și atunci am înțeles. Da, merita. Pentru că nu era doar un joc — era pasiunea mea. A fost clipa în care am realizat că, dacă vreau să merg cu adevărat pe acest drum, trebuie să o fac singură, fără așteptări de sprijin, fără teamă.
Cum te-ai pregătit pentru titlul de la Bonzini World Series 2025? A fost un turneu special pentru tine?
Pentru Bonzini World Series 2025 nu am avut o pregătire specială pentru proba de simplu. Toată atenția mea era îndreptată spre Campionatul Mondial, care urma sa aiba loc 2 luni mai tarziu — cel care are loc o dată la trei ani — și spre echipa națională. Voiam ca România să devină o echipă unită, puternică, matură. Pregătirea emoțională pentru rolul de căpitan a fost cea care m-a ajutat, în final, să câștig și la simplu, și la dublu.
Turneul a fost special pentru mine — Bonzini este masa mea preferată. În ziua respectivă am jucat cu inima deschisă, fără presiune, lăsându-mă purtată de energia evenimentului.
Ce a însemnat pentru tine să primești „Golden Ticket-ul”?
Fiecare premiu pe care îl primesc are o semnificație aparte. „Golden Ticket-ul” este mai mult decât un trofeu — e o recunoaștere a tuturor anilor de efort, o confirmare că drumul parcurs, cu toate sacrificiile sale, a avut un rost.
În 2022 ai câștigat titlul mondial la dublu, iar în 2025 ai dominat proba de simplu. Ce e mai dificil: să câștigi singură sau împreună?
Dublul este, fără îndoială, mai dificil. Ai nevoie de o conexiune profundă cu partenerul tău — de sinergie, de încredere, de o comunicare perfectă. La simplu, totul depinde doar de tine, dar la dublu, echilibrul este cheia.
Ai fost #1 mondial în 2024. Ce ți-ai dori să se schimbe în percepția oamenilor față de acest sport?
Foosball-ul se află încă la început de drum, iar pentru recunoaștere este nevoie de timp. Așa cum alte sporturi au evoluat și au fost acceptate, și acesta își va găsi locul, pas cu pas. Le-aș spune oamenilor că ceea ce înveți din acest sport — reflexele, disciplina, gândirea strategică — sunt lecții care te ajuta ulterior in viață.
Bonzini este masa mea preferată
Ecaterina Sârbulescu
Ce înseamnă pentru tine să reprezinți România într-un sport încă „de nișă”?
Este o onoare imensă. Să fii ambasadorul unui sport aflat la început de drum înseamnă să duci pe umeri nu doar un steag, ci și speranța unei comunități. Prin rezultate și prin munca alături de echipa națională, îmi doresc să fac România vizibilă acolo unde nu a fost încă privită cu atenție.
Ești președinta „ITSF Sport Commission”. Cum vezi viitorul acestui sport la nivel global?
Îl văd în continuă creștere. Este un efort colectiv, internațional, care se construiește zi de zi. Deciziile de acum sunt semințele unui viitor solid. Fiecare federație care reușește să obțină recunoaștere în propria țară contribuie la consolidarea sportului la nivel mondial.
Ce trebuie făcut pentru ca foosball-ul să fie mai vizibil și respectat și în România?
Totul începe cu tinerii. Avem nevoie de mese de foosball în școli, pentru a crea o generație nouă de jucători. În prezent, sportul este asociat mai mult cu barurile, dar chiar și acolo prezența sa este limitată in România. Când foosball-ul va deveni accesibil tinerilor, respectul și vizibilitatea vor veni firesc.
Prin rezultate și prin munca alături de echipa națională, îmi doresc să fac România vizibilă acolo unde nu a fost încă privită cu atenție.
Ecaterina Sârbulescu
Ce le spui celor care cred că foosball-ul „nu e un sport pentru fete”?
Îi invit la masă. Un singur meci e suficient ca să înțeleagă ce pot face fetele.
Ce spun părinții tăi despre performanțele tale?
Cred că am mai multe cuvinte de laudă pentru părinții mei decât au ei pentru mine atunci când le spun oamenilor că fiica lor este campioană mondială. M-au sprijinit necondiționat, chiar și în perioadele în care nu aveam rezultate notabile sau când, poate, nici ei nu înțelegeau pe deplin ce făceam.
Fără susținerea lor, nu aș fi ajuns aici — nu aș fi realizat tot ceea ce am realizat și, mai ales, nu aș fi devenit persoana si jucatoarea care sunt astăzi.
Care este meciul pe care nu îl vei uita niciodată?
Finala Campionatului Mondial din 2022. Eu și coechipiera mea am jucat ca niște copii entuziasmați, fără presiune, doar din bucuria de a fi acolo. Nu am trăit momentul pentru glorie, ci pentru plăcerea pură a jocului. A fost o lecție despre prezent — despre cum să fii acolo, cu totul.
Ce îți aduce liniște când simți presiunea rezultatelor?
Gândul că nu trebuie să dovedesc nimic. Joc de dragul jocului. Rezultatele vin sau nu — dar fiecare experiență mă învață ceva. Dacă pierd, știu că urmează alt turneu, altă șansă. Există lucruri mult mai dramatice în viață decât un meci pierdut.
Ce ai învățat despre tine în toți acești ani de competiții și călătorii?
Că nu există capăt al învățării. Emoțiile, răbdarea, curajul — toate sunt procese care nu se termină niciodată. Am învățat să am blândețe față de mine și față de ceilalți.
Joc de dragul jocului. Rezultatele vin sau nu — dar fiecare experiență mă învață ceva.
Ce te inspiră în afara sportului?
Curiozitatea. Bucuria de a descoperi. Fiecare zi îmi oferă ocazia să învăț ceva nou și să aplic acel ceva, fie pe masă, fie în viață.
Care este locul tău preferat din lume?
Grădina castelului Schönbrunn, din Viena. Un loc vast, plin de istorie — uneori dureroasă, dar și plină de o frumusețe tulburătoare. Îmi dă senzația că timpul se oprește, că lumea respiră altfel acolo.
Ce destinație ți-a rămas în suflet din toate turneele internaționale?
Viena, fără îndoială. Răsăritul acolo are o căldură a culorii aparte, iar lumina dimineții pe clădirile gotice, acompaniată de un vals de Schubert pe străzi, mi-a dat pentru prima oară senzația de pace interioară.
Care este sportivul pe care îl admiri cel mai mult și de ce?
Simona Halep. Am învățat enorm de la ea. De la felul în care și-a depășit limitele fizice până la determinarea de a excela într-un context în care nu avea prea multe modele. M-a inspirat să găsesc soluții, nu scuze.
După atâtea trofee, ce îți mai dorești acum, după ce ai devenit campioană mondială la foosball?
Să rămân constantă. Să evoluez odată cu sportul și să-mi păstrez dorința vie, aceea de a învăța și de a mă bucura de fiecare meci. Nu vreau doar să țin pasul — vreau să cresc odată cu el.