Indiferent de anotimp, fie că sunt calde sau reci, din carne sau diferite amestecuri de legume, folosite ca medicament sau ca răsfăț culinar, supele fac parte din viața noastră de zi cu zi. Cei mai mulți istorici sunt de părere că supele sunt tot atât de vechi ca istoria gătitului. Deși strămoșii noștri obișnuiau să folosească apă fierbinte pentru a încălzi diferite alimente în recipiente naturale, tehnica fierberii ingredientelor necesare obținerii unui fel de mâncare a apărut abia atunci când oamenii au inventat primele ustensile rezistente la apă și foc.
O supă bună face minuni, iar oamenii au înțeles asta încă din cele mai vechi timpuri. Istoricii sunt de părere că primele mărturii despre acest aliment datează din mileniul al șaselea î. Hr. Se pare că acest cuvânt ar fi un construct latin postclasic preluat dintr-o rădăcină preistorică germanică: sup. De aici ar fi rezultat formele suppa, soup şi soupe. Cuvântul modern al supei derivă din franţuzescul sope şi soupe.
Supa a supraviețuit în Imperiul Buzantin după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus. Apoi, după căderea Bizanțului, în Europa au pătruns specialitățile din Asia Centrală. Turcii foloseau legumele intens în prepararea supelor și au influențat bucătăriile tradiționale europene. Uneori, carnea și legumele care au fiert în supă erau mâncate separat, alteori erau tocate mărunt pentru a putea fi consumate odată cu zeama gustoasă. În Europa secolului al XIV-lea au apărut și primele linguri care erau folosite la mâncarea supelor, care până atunci erau sorbite direct din boluri. Treptat, aceasta a devenit cea mai întâlnită metodă de a consuma supele, metodă adoptată la început de nobilime și împământenită în secolul al XVI-lea, atunci când moda gulerelor foarte ample impunea un fel elegant de a mânca supa. Ușor digerabile, dar și hrănitoare, nu de puține ori supele erau prescrise bolnavilor drept medicament. În secolul al XVIII-lea, la Paris, vechile „restoratives” (de unde şi numele de „restaurant”) au fost primele localuri publice în care se servea supă. Bucătăria franțuzească este de fapt cea care a „descoperit” cele mai multe rețete de supă pe care le cunoaştem azi. În zilele noastre, restaurantele au în meniu supe care mai de care mai gustoase sau sofisticate, din ingrediente și combinații neașteptate, care nu exclud, de exemplu, fructele sau laptele vegetal.
De-a lungul secolelor, bucătarii nu au făcut decât să se joace cu ingredientele de bază ale supei și să adapteze combinațiile la specificul fiecărei zone geografice, astfel că supele au evoluat conform gusturilor fiecărei nații. Până la urmă, supa de peşte din New England, cunoscută drept chowder, supa spaniolă rece gazpacho, consommé-ul franțuzesc, borșul din Europa de Est, minestronele din Italia sau supa miso din bucătăria tradițională japoneză sunt doar variațiuni pe aceeași temă. De altfel, Radu Anton Roman era de părere că „cine a învăţat să facă cinci ciorbe diferite poate să facă şi o supă, din orice, fără nicio carte de bucate.”
Pentru că o supă e binevenită oricând, vă dăm trei idei pentru serile în care vreți să pregătiți ceva gustos și simplu: o supă de mazăre cu mentă, o supă de dovleac cu somon și una de sfeclă roșie cu lămâie. Toate au trei legume de bază, la care se adugă una dominantă, în funcție de specificul fiecăreia: morcov, ceapă și țelină + mazăre / dovleac / sfeclă rosie. Leguma dominantă ar trebui să fie folosită în cantități mai mari, pentru a obține gustul specific fiecăreia. Legumele se taie bucăți, se pun la fiert în apă cu sare. Atunci când sunt fierte, se scot pe o farfurie și pot fi folosite în două feluri: fie se pasează cu blenderul, adăugând puțin câte puțin din apa în care au fiert, fie se trag la tigaie cu un cubuleț de unt, după care se pasează. Rezultatul final trebuie să aibă o consistență legată, cremoasă. Supa de mazăre se asezonează cu sare, piper și mentă și se poate servi cu o lingură de smântână. Supa de dovleac se „drege” cu câteva linguri de lapte de cocos, apoi, în mijlocul farfuriei, se așează bucățele de somon gătit la cuptor. În fine, supa de sfeclă face casă bună cu piper, un vârf de cuțit de nucșoară și lămâie rasă.
