Relaxat, volubil și gata să răspundă la orice întrebare, autorul norvegian Jo Nesbø și-a petrecut câteva zile în România, la invitația Editurii Trei. Am vrut să vedem cum se raportează la viață și la cariera sa un scriitor prolific, apreciat și tradus în 50 de țări, așa că nu am ratat șansa de a ne petrece cu el o jumătate de oră față în față. Jo, așa cum se prezintă el, este un om fericit, recunoscător și conștient că și-a găsit menirea. „Mulți oameni și-au trăit viața fără a găsi vreodată acel lucru pe care vor cu adevărat să-l facă. Eu am noroc ca mă trezesc dimineața fără a avea un șef, fără să trebuiască să merg la serviciu. Sunt plătit pentru ceva ce aș face gratuit”, ne-a spus el.
Ai fost jucător de fotbal în Liga întâi norvegiană, în echipa Molde, fondator al trupei Di Derre și analist financiar. Te gândeai pe vremea aceea că vei deveni scriitor – și încă unul tradus în 50 de țări?
Ei bine, da și nu. Nu era ca și cum voiam să devin scriitor. Totuși, cred că în subconștient a fost întotdeauna ideea asta. Și, de fapt, când am început să scriu primul roman, mi s-a părut natural. Țin minte cum a fost în 1997, în timp ce scriam primul capitol al primului meu roman. Imediat după câteva pagini, simțeam că fac un lucru pe care așteptasem atât de mult să îl fac! Nu mi-a fost ușor, dar era ca și cum m-aș fi întors acasă. Scriu de mai mulți ani – scriu versuri pentru trupa mea, scriu scurte povestiri, scriu articole pentru presă, lucrez ca jurnalist independent. Am avut o slujbă cu normă întreagă în calitate de analist financiar, chiar dacă nu am vrut să fac asta. Dar îmi place să scriu. Știam că trebuie să fac asta.
Spuneai într-un interviu că nu te-ai dat în vânt după romanele crime nici când erai mic. E o ironie a sorții că ai devenit celebru tocmai datorită lor?
Nu era ca și cum n-aș fi citit genul crime. Am citit. Dar nu a fost prima mea alegere. Îmi plăceau mai mult romanele clasice recomandate de prieteni, chiar și vechii clasici Charles Dickens și Hemingway. Îmi mai plăceau Nabokov și Charles Bukowski. Pe de altă parte, au existat câțiva scriitori ai genului care mi-au plăcut cu adevărat și pe care i-am admirat. În primul rând, cărțile lui Jim Thompson m-au introdus în lumea asta – a scris povestiri cu adevărat tari, drame psihologice, a fost numit Dimestore Dostoevski și cred că i se potrivește.
Spuneai cu ceva timp în urmă că îi așezi pe protagoniștii romanelor tale în fața unor dileme morale și îi obligi să facă o alegere pe care tu o respecți. Liberul arbitru, moralitatea, ca legi divine sau cutume ale vieții sociale se numără printre acestea. În viața reală, ai avut de învățat de la personajele tale?
Ei bine, viața mea reală nu copiază cu adevărat ficțiunea pe care o scriu, cred. În ficțiune folosesc personaje din viața reală. Tatăl meu, în al Doilea Război Mondial, a făcut o alegere la vârsta de 19 ani pentru a-și apăra țara, Norvegia. A fost o alegere cu care a trebuit să trăiască tot restul vieții sale. Când avea 50 de ani se gândea dacă a făcut ceva greșit, dacă s-a înșelat. Aceasta este o dilemă morală și politică la care te gândești pentru tot restul vieții. Este o dilemă pe care încă o discut cu tatăl meu. Am învățat ceva de la personajele mele? Nu, nu cred. Nu sunt genul de scriitor care vine cu răspunsuri, mai ales în ficțiune. Scopul meu nu este de a le spune cititorilor mei cum să facă aceste alegeri, cum să-și trăiască viața. Pentru a face asta, ar trebui să fiu cercetător sau om de știință. În calitate de entertainer, scriitor de ficțiune, pun întrebări.
Când ai scris primele romane, nu te așteptai nici măcar să fie publicate. Ce părere ai despre parcursul cărților tale? Crezi că fiecare roman are un „destin” al său, surprinzător chiar și pentru autor?
Da și nu. Nu cred în libera voință. Când descriu o alegere morală a personajului meu, nu înseamnă că nu este destinat să facă alegerea pe care o face. Ceea ce se dezvăluie este caracterul unei persoane complicate. Cum face alegerea. S-ar putea să fie în contradicție cu adevărata sa natură, făcând o alegere morală. El mereu asculta de natura sa. Ca indivizi, suntem mai sofisticați decât pare. Dacă te uiți în literatură, fie că e preot sau ofițer, personajul va rămâne fidel naturii sale.
Spuneai într-un interviu că scriitorul de romane crime se angajează într-o conversație intimă cu cititorul. Aceste romane presupun o lectură interactivă, iar autorul este un iluzionist: trebuie să ofere cititorilor indicii care să-i conducă mai departe și totodată să-i surprindă. Jocul acesta te pasionează încă? Îi simți pe cititori prinși în acest joc?
Pentru a avea acel joc cu cititorul tău, trebuie să obții un echilibru. Nu poți subestima inteligența cititorilor tăi, iar cititorii mei sunt probabil la fel de inteligenți ca mine. Totuși, ei acceptă, sper, că eu sunt cel responsabil. Pe de altă parte, nu poți supraestima cititorii. Când obții soluția, cineva omoară pe cineva, cititorul ar trebui reacționeze „Oh, da, bineînțeles! Am avut toate informațiile”, dacă reacția ar fi „Ce? Ce sa întâmplat?!”, atunci nu ai dat cititorului tău o șansă reală de a rezolva misterul și nu i-ai dat informația pentru a avea sentimentul că totul intră în vigoare. Îmi place asta ca scriitor, dar și ca cititor.
Am aflat că locul tău preferat de scris este într-o cafenea, de care te leagă amintirea unor romane concepute și finalizate acolo. Mai este valabil lucrul acesta? Scrii cu plăcere în aceeași cafenea, după atâta timp?
Încă mă duc. Da, e o cafenea în Oslo unde am scris. Dar s-a închis brusc pentru că renovaseră clădirea. Trebuia să o schimb. Anul trecut, proprietarul cafenelei m-a sunat și mi-a spus că o vor deschide în curând.
Harry Hole este un personaj iubit în România. Însă, conștient sau nu, cititorii încearcă să-și dea seama cât din personalitatea ta s-a transferat personajului. Harry Hole are o identitate a lui, bine definită. Cu toate acestea, există similitudini între voi doi? Este un alter ego?
Nu este alter-ego-ul meu. Cred că este inevitabil să nu îți folosești personalitatea, experiențele tale în personajul principal – simțul umorului, simțul moralității și al valorilor, părerile politice. Toate aceste lucruri le folosești în personajul tău. Cred că eu și Harry suntem amândoi pesimiști, dar el are această personalitate auto-distructivă, pe care eu nu o împărtășesc. Dar, da, personalitățile noastre au asemănări.
Unul dintre romanele recent lansate în România de Editura Trei este „Cărăbușii”/„Cockroaches”, a doua carte din seria Harry Hole. Care este cea mai plăcută amintire legată de scrierea acestui roman? Dar cea mai neplăcută?
Locuiam în Bangkok. Am decis că vreau să merg într-un oraș în care nu am mai fost niciodată. Am fost inspirat parțial când am citit romanele lui Ray Bradbury, un scriitor de science fiction. Am citit tot ce a scris. Are o colecție de povești scurte unde construiește un univers fictiv pe Marte, care este similar cu universul de pe Pământ. La fel ca Bradbury, îmi place ideea că ai libertatea de a crea un univers de unul singur. În anii ’90, Bangkok era fost acest oraș ciudat. Aveam un prieten care locuia acolo și m-a invitat. Am vrut să stau acolo pentru câteva luni, dar am ajuns la aeroport și era foarte cald și umezeală, aproape că nu puteam respira. Îmi amintesc că am ieșit din avion și aproape că am renunțat la roman. M-am gândit să cumpăr bilet înapoi către Oslo. Dar am rămas și treptat m-am obișnuit cu climatul și m-am îndrăgostit de Bangkok. A fost un oraș foarte interesant și am întâlnit cei mai prietenoși oameni. A fost o experiență minunată.
„Soare în miez de noapte”, al doilea volum al seriei Olav Johansen, este un alt roman semnat de tine și lansat de curând în România de Editura Trei – un thriller existențialist, s-a spus despre această carte, un roman despre singurătate ai spus tu. Care este mesajul pe care Jon, un asasin care nu crede în speranță, îl transmite cititorilor săi?
Jon nu este membru al tribului. El este în afara tuturor. El este împotriva voinței sale, a devenit un traficant de droguri și nu simte că are vreun scop în viață. Nu are o familie de întreținut. Nu are un loc de muncă prin care să contribuie la societate. Jon are această viață fără sens. El este pe urmele șefului său. Ajunge în nordul Norvegiei, unde găsește această comunitate religioasă în care toți au grijă unul de celălalt. La începutul cărții, el petrece o noapte într-o biserică și așa începe totul. Este personajul principal al cărții, dar este și un outsider, observatorul societății.
Ești, înainte de toate, un mare povestitor, iar cei care iubesc romanele tale pot confirma lucrul acesta. Simți că acesta este cu adevărat destinul pe care a trebuit să-l urmezi?
Nu cred în destin. Cred în coincidență. Dacă reușești să faci ceva ce îți place, prin care simți că aduci o contribuție societății, atunci ești norocos. Mulți oameni și-au trăit viața fără a găsi vreodată acel lucru pe care vor cu adevărat să-l facă. Eu am noroc ca mă trezesc dimineața fără a avea un șef, fără să trebuiască să merg la serviciu. Sunt plătit pentru ceva ce aș face gratuit. S-ar putea să fi avut acel sentiment când scriam primul capitol, că aș fi destinat să fac asta, dar nu cred în destin.