Lia Bugnar, actriță, scenaristă, regizoare și scriitoare, consideră teatrul o formă sublimă de a ieși din realitatea de zi cu zi. Poate tocmai pentru că înțelege atât de bine menirea teatrului și forța pe care un actor o are asupra publicului, mult timp după terminarea facultății avea senzația că toți spectatorii se întreabă ce caută ea pe scenă. „Ceea ce face teatrul foarte prețios este caracterul lui de întîmplare unică. Un spectacol poate fi văzut doar o dată într-un anume fel. Data viitoare va fi sigur diferit, pentru că e cu oameni vii care trăiesc clipe unice. Pe de altă parte, teatrul poate acționa asupra omului cumva mai direct decît alte arte”, susține ea. 
Vă mai amintiți ce ați simțit prima dată când ați jucat în fața publicului?
S-a întîmplat demult. Eram la grădiniță. Și m-am simțit ca peștele în apă. După care, în școala generală, scriam niște spectacole și mă și distribuiam în ele. Mă simțeam într-o situație normală, cuvenită cumva. După ce am terminat facultatea de teatru și am fost prima dată pe o scenă, aveam senzația că toți cei din public mă urăsc și se întreabă ce caut acolo. Mi-a trebuit mult să scap de ideea asta fixă.
Care este personajul care v-a urmărit întreaga carieră? De care vă simțiți cel mai apropiat?
Din fericire nu există un asemenea personaj. Nu mă simt legată de personaje. Nu amestec lucrurile deloc, scena e scenă, viața e viață. Încerc să joc cît de bine mă țin curelele, ba chiar un pic peste, dar, în afară de asta, îmi văd de ale mele. Sînt legată de oameni reali, nu de personaje. Și mă bucur că-i așa. 
Care este, în opinia dumneavoastră, menirea teatrului?
Aceeași ca aceea a cărților, a filmelor. Să ofere o poartă de ieșire din realitatea de zi cu zi. Ceea ce face teatrul foarte prețios este caracterul lui de întîmplare unică. Un spectacol poate fi văzut doar o dată într-un anume fel. Data viitoare va fi sigur diferit, pentru că e cu oameni vii care trăiesc clipe unice. Pe de altă parte, teatrul poate acționa asupra omului cumva mai direct decît alte arte. Faptul că se întîmplă acolo, în aceeași încăpere, în timp real, poate avea un efect important asupra privitorului, asupra stării lui interioare, asupra minții lui pînă la urmă. Și, dacă tot am zis că teatrul, ca și cărțile, ca și filmele, oferă o poartă de evadare din realitatea imediată, ține de conștiința fiecărui artist înspre ce anume deschide acea poartă. Și de aici pot începe infinite discuții, pentru că, aia e, cîți artiști, atîtea porți.