Miercuri, 26 februarie, începând cu ora 19:00, la Librarium TNB, va avea loc lansarea celui mai recent roman al scriitorului Marius Albert Neguț, 𝑪𝒆𝒓𝒃𝒆𝒓𝒖𝒔, carte recent apărută la Editura Polirom.

Alături de autor se vor afla fondatoarele îndrăgitului blog Literatura pe tocuri, Elis Iasmy și Milica Dragan și invitații lor: scriitoarea Camelia Cavadia și criticul literar Oliviu Craznic.

După cum mărturisește, Marius Albert Neguț a început să scrie pentru copiii săi. „O fac și acum – spune el –  dar mi-am lărgit puțin orizontul… Scriu pentru oamenii care se regăsesc în romanele mele”, iar cei care o fac nu sunt deloc puțini. De această dată, Marius dă viață unei povești care poate deveni oricând reală, scriind cu frica, încrâncenarea și disperarea unui tată care se teme că o parte din răutatea lumii s-ar putea răsfrânge asupra inocenței copilelor sale. „Sincer, să fi știut la ce supliciu mă supun, poate că aș fi scris altceva… Eu cred că pentru orice scriitor personajul în care se transpune funcționează ca o oglindă care reflectă nu fizicul, ci sufletul. Ori, e dificil să-ți privești cu mulțumire lăuntrul…”, spune autorul. De această dată, Marius dă viață celui mai negru scenariu pe care și-l poate imagina un  părinte, purtând cititorul într-o călătorie pe care îi e greu să o facă, dar, pe care, își dorește să o poată încheia cu succes, pentru că povestea lui Albert devine și povestea lui.

Când a încolțit în mintea ta ideea acestui nou roman, Cerberus? Îți mai aduci aminte prima-prima scânteie, primul impuls care a dat naștere poveștii?

Sunt tată de fete. Trăiesc într-o zonă rău famată a capitalei și conștientizez zi de zi pericolele la care îmi sunt expuse copilele. Fiica mea cea mare se află la vârsta primei iubiri adevărate, iar Cerberus își trage seva din teama că ea ar putea fi sedusă și exploatată sau, mai rău, traficată. Din această cauză, ca o atenționare, romanul pomenit devoalează cum l-aș pedepsi pe cel care ar îndrăzni să facă așa ceva…

Ce ți s-a părut cel mai provocator în timpul scrierii acestui roman?

Introspecția personală. Albert – eroul principal – sunt eu. Prin urmare, dilemele morale, nesiguranța, frustrarea, furia, remușcările  – care îl chinuie pe acesta în decursul tentativei sale de a-și salva fiica – sunt și ale mele. Sincer, să fi știut la ce supliciu mă supun, poate că aș fi scris altceva… Eu cred că pentru orice scriitor personajul în care se transpune funcționează ca o oglindă care reflectă nu fizicul, ci sufletul. Ori, e dificil să-ți privești cu mulțumire lăuntrul…

Știai câteva cuvinte în limba turcă înainte să te apuci de scris sau ai învățat pe parcurs? Lasă-ne puțin să intrăm în bucătăria ta de scriitor și povestește-ne despre cum te-ai „împrietenit” cu limba turcă. Ai fost vreodată în Turcia?

Da, am fost în Turcia. Din acea vreme am nenumărate povestiri. M-a blagoslovit Dumnezeu cu memorie… Revăd și acum autocarele acelea infecte, aflate într-un permanent du-te-vino; fauna pestriță compusă din bișnițari, femei ușoare și hoți; vameșii corupți, ca și polițiștii de pe traseu; hotelurile în care, întrerupt de chemarea muezinului la rugăciune, îmi căutam somnul. Am colindat toate bazarurile Istanbulului, fapt care, iată, conferă romanului publicat avantajul incontestabil al autenticității. Totuși, turca nu mi-a plăcut niciodată, prin urmare, pentru corectitudinea dialogurilor în turcă vreau să-i mulțumesc prietenei mele virtuale Deniz Deger.

Chiar dacă nu aș fi știut că ai trăit în zona Rahova, probabil că mi-aș fi dat seama pe parcursul lecturării cărții. Ai reușit să creezi un spațiu cât se poate de viu și veridic pentru fundalul acțiunii din romanul tău. E ceva ce ai „schimbat” totuși la realitatea acelui cartier?

În primul rând, deși sperie încă, Rahova nu mai e cum era odată. Cumva, deși s-a schimbat în bine, de-a lungul procesului și-a pierdut identitatea. Totuși, chiar și acum, pentru mine, zona aceasta reprezintă ACASĂ. Tocmai de aceea, deși descriu cartierul exact așa cum a fost și pe alocuri încă mai este – un mediu dur, uneori chiar sălbatic – cititorul atent va simți răzbătând din fragmentele cu pricina profundul meu atașament față de spațiul Rahova/Ferentari. Aici am copilărit și trăiesc și acum. Aici, trebuie să recunosc, m-am format ca om.

Ești tatăl a două fetițe. Cât de greu ți-a fost să imaginezi scenariul cărții, avându-le pe ele în minte?

Extrem de greu! Dureros chiar… Cei care vor lectura romanul vor înțelege cât de dificil poate fi să-ți vezi propriul copil într-un personaj care suferă intens. Nu cred însă că sunt singurul scriitor care a trecut ori va trece prin suferința aceasta. Dacă vrei, este un sacrificiu pe care noi, vasalii condeiului, trebuie să-l facem pentru a putea isca emoție în inima cititorului.

Ești și tu un Cerber când e vorba despre copiii tăi?

Ca orice părinte, uneori da… Însă, niciodată din răutate, obtuzitate ori închistare în vremuri apuse, ci doar din dragoste nemărginită și instinct protectiv.

Pentru cine scrii?

Am început să scriu pentru copiii mei. O fac și acum, dar mi-am lărgit puțin orizontul… Scriu pentru oamenii care se regăsesc în romanele mele, pentru că pe aceștia îi pot determina să iasă din pasivitate și să acționeze întru schimbarea realităților prezentate. Împărtășesc din experiența mea, trăgând semnale de alarmă, dorindu-mi din tot sufletul ca cititorii, odată atenționați, să evite situații care le pot distruge viața. În altă ordine de idei, doresc ca romanele mele să stârnească compasiune… Să arăt că orice amărât din lumea asta este OM și are în spate o POVESTE. Nu s-a născut rău, ci este produsul societății din care facem parte cu toții. Produsul, dacă vrei, al indiferenței noastre. Sunt absolut sigur că înțelegi tot ceea ce spun, doar din aceleași motive ai scris și tu „Purgatoriul Îngerilor”, nu?

Am citit la un moment dat că aveai unele îndoieli legate de scris, mai precis, dacă să continui să scrii sau nu. Care sunt așteptările tale ca scriitor? Ce-ți dorești? Ce te bucură cel mai mult în relația cu scrisul? Ai mai putea vreodată să renunți la scris?

Scriitorul este un artist. Artiștii sunt, în general, bântuiți de incertitudini… Eu, în particular, sunt extrem de critic la adresa mea. De parcă asta nu ar fi de ajuns, există și alte nemulțumiri:  Modul relaxat din toate punctele de vedere în care se publică acum. Importanța copertei și reclamei, în detrimentul conținutului. Însemnătatea exagerată a criticii ”avizate”… Obligarea autorului de a se implica în aspectele comerciale ce țin de promovarea operei sale, ca o condiție esențială în succesul financiar al acesteia, succes financiar din care, totuși, autorul se alege cu mai nimic. Inundarea pieței cu literatură de duzină, la preț de dumping. Piratarea romanelor și distribuirea gratuită a acestora pe grupurile de lectură. Multe altele…

În primul rând, ca scriitor, îmi doresc să pot trăi din munca mea și astfel să mă pot concentra exclusiv pe scris. Apoi, îmi doresc ca produsul final – romanul – să fie acceptat sau refuzat strict pe criterii valorice, în așa fel încât atunci când sunt publicat să mă mândresc cu realizarea mea, prinzând, astfel, încredere în mine. Îmi mai doresc o delimitare clară a rolurilor părților implicate în scrierea, apoi în comercializarea operei literare. Vreau să scap de sentimentul penibil al autopromovării (de fapt, laudă de sine).

De două ori am vrut să mă las de scris și în ambele dăți, am primit un semn. Întâia oară, Premiul Special al Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”. A doua oară, acceptarea Cerberus spre publicare de o editură de talia Poliromului.

În relația cu scrisul mă bucură enorm faptul că pot fi sincer, cu mine și cu ceilalți… Că evoluez redescoperindu-mă continuu și acceptându-mă totodată, cu bune și rele. Cel mai mult mă încântă că, prin scris, îi pot bucura pe cei din jurul meu. Voi continua să scriu deoarece, în cele din urmă, mi-am dat seama că, dincolo de bani, OAMENII sunt adevăratul câștig.

De ce anume te temi cel mai mult?

Îmi este teamă să nu trăiesc mai mult decât copiii mei.

Ești un scriitor îndrăgit de publicul tău și cred că unul dintre motive este faptul că ești apropiat de el. Mai mult, cărțile tale precedente conțin multă biografie. Cat de mult te ajută să scrii inspirându-te din ceva ce ai trăit? Cum îți construiești cărțile? De unde anume pornești?

Sincer, în momentul în care încep un roman, în minte am doar o poveste. De la ea pornesc… Pe parcurs, aceasta se dezvoltă și ramifică, uneori enervant chiar, pentru că eu, fiind scrupulos, îmi documentez scrisul, ceea ce este obositor. Sunt zile în care pentru a scrie o frază citesc zeci, chiar sute de pagini. Dar nu (doar) aceasta este întrebarea ta… Îți spuneam mai devreme că sunt produsul unui cartier… În același timp, însă, sunt produsul vremurilor trăite și al oamenilor întâlniți. Ei bine, am fost fericit de Dumnezeu cu neastâmpăr de copil nebun, neastâmpăr care, trebuie să recunosc, încă există. Am participat la mineriade, am trecut fraudulos granițe, am cunoscut sărăcia și  prin urmare, compromisurile morale. Astfel, avântându-mă (de cele mai multe ori cu inconștiență) în vâltoarea vieții, am trăit cât pentru trei, având acum ce povesti. Consider că este extrem de important ca scriitorul să se poată identifica, măcar parțial, cu personajele, locurile și evenimentele descrise – asta conferă narațiunii originalitate și veridicitate, calități extrem de apreciate de public.

Ce înseamnă pentru tine o carte bună?

Bună este cartea care te atrage ca o iubită… Care îți ațâță simțurile, chiar și noaptea târziu, deși ochii își cer tainul de odihnă. Cu care formezi un întreg, apoi, odată sfârșită, naște în inima ta sentimentul acela de dor nestins, asemănător cu cel provocat de o despărțire. Cartea pe care o păstrezi în gând cu anii, până la inevitabila reîntâlnire…

E atât de multă violență în lume, dar și atât de multă frumusețe. Care parte obișnuiești să o vezi mai mult?

Acum mulți ani am renunțat la tv, tocmai pentru că nu mai suportam răutatea, nedreptatea, suferința. Imaginile, știrile mă consumau extrem de puternic. După un timp, însă, mi-am dat seama că ceea ce fac e o lașitate. Reacția mea ar fi trebuit să fie LUPTA împotriva acestor realități, nu autoexilarea. În momentul conștientizării, am răspuns scriind „Îngeri Rătăciți”. Acesta este motto-ul romanului meu de debut:

„Lumea e urâtă? Închide ochii, astupă-ți urechile și fă-o cât de frumoasă vrei… Apoi, dă vina pe mine pentru că ți-am dezvăluit hidoșenia ei, fără să vezi că iluzia, pe care singur ai creat-o, te împiedică să schimbi realitatea.”

Acestea fiind spuse, te vei mira, dar sunt un om optimist din fire. Caut și apreciez frumosul, atât în natură, cât și în oameni și în arta creată de aceștia.

Ai un pasaj preferat din cartea „Cerberus”. Ni-l poți arăta, te rog?

Vă pot oferi două:

„Ador întinse mâna spre cer, arătându‑i iubitei o perseidă. Pentru asta veniseră aici – pentru ploaia de stele din fiecare august. Fata i se înfioră toată în braţe, iar el simţi acea chemare bărbătească, ancestrală, de a o proteja. O strânse la piept şi o sărută din nou prelung, eliberând‑o din îmbrăţişarea buzelor abia când zări o altă stea prăbuşindu‑se din înaltul cerului.

Un gând îi veni, dintr‑odată, în minte: Pentru numele lui Dumnezeu, dacă până şi stelele mor, noi, oamenii, de ce n‑am face‑o?”

Al doilea:

„Îşi voia tatăl alături, ca pe un panaceu al fricilor sale. Naivă, ca orice copil dornic de libertate, se crezuse închisă în iad. Viaţa‑i demonstrase contrariul: tatăl – ca orice părinte responsabil –, din dragoste şi înţelegere a naturii oamenilor, îşi asumase într‑adevăr misiunea de cerber, dar nu pentru a o ţine captivă în iad, ci pentru a o feri să pătrundă în el.”

COOLtura Mall