Fragment Mică filosofie a siestei, de Sébastien Spitzer
Dacă ritmul alert al vieții moderne ne învață că fiecare clipă trebuie umplută cu activitate, Mica filosofie a siestei, propune exact contrariul. Cartea lansată de curând la Corola.net, marcă a editurii ap! (ACT și Politon,) pornește de la una dintre marile tensiuni ale prezentului: frica permanentă de a pierde ceva, de a rămâne în urmă, de a nu trăi suficient. În această cursă continuă, odihna ajunge să fie privită ca o slăbiciune, iar timpul petrecut fără un scop imediat pare irosit. Autorul cărții, Sébastien Spitzer invită însă cititorul să privească altfel lucrurile și să descopere că adevărata libertate nu vine din acumulare, ci din capacitatea de a te opri, de a renunța la exces și de a te întoarce la ceea ce contează cu adevărat.
Îmbinând reflecții inspirate din stoicism, budism și filosofia contemporană cu experiențe de viață și observații despre epuizarea lumii de astăzi, Mica filosofie a siestei transformă un gest aparent banal într-o meditație despre echilibru, limite și sens. Mai mult decât o pledoarie pentru odihnă, cartea este o invitație de a regândi relația dintre dorință și împlinire, dintre „a avea” și „a fi”, demonstrând că uneori cele mai importante răspunsuri se găsesc tocmai în momentele în care alegem să ne oprim.
A ști să ne detașăm înseamnă să ne dăm șansa de a fi.
Sébastien Spitzer
Viața este un cadou, un dar zilnic, cu partea ei de surprize și deziluzii. Are atât de multe de oferit. Poate, de asemenea, să ia înapoi, să păstreze pentru sine ceea ce noi am sperat, să provoace regrete.
Unii acceptă din capul locului să o ia așa cum este, așa cum vine, cu stoicism. „Îndură și abține-te!”, proclama liderul stoicilor, Epictet. Renunțarea făcea parte din filosofia sa.
Alții refuză acceptarea. Sunt însetați de tot și fără cea mai mică reținere. Fac tot ce le stă în putință pentru a-și îndeplini dorințele cât mai repede. Mereu în mișcare, pentru a se înfrupta din lume.
L-am cunoscut pe unul dintre ei.
Eram parteneri de tenis și ne întâlneam aproape în fiecare săptămână ca să lovim câteva mingi. Iar apoi, ambiția lui, acel orgoliu deghizat, l-a împins către Asia. Împreună cu soția și copiii, s-a expatriat pe o insulă îndepărtată, presărată cu turnuri imense, climatizate. Câștigurile lui s-au înzecit. Bunurile i s-au înmulțit. Succesele veneau cu nemiluita, soția lui era încântată, copiii creșteau. Putea să decoleze, dintr-un simplu capriciu, la bordul avionului său. Nimic nu-i stătea în cale.
Într-o zi, l-am întrebat ce îl motivează. Nu a răspuns: banii. Nu a răspuns: puterea, succesul. Nu. A spus, pe un ton de profundă sinceritate, că ceea ce îl motiva era mai ales teama: panica de lipsuri, frica de a nu avea.
Spaima de a rata o senzație nouă, un fior la modă, o ocazie de a se bucura de viață. Pentru a descrie acest simptom, a folosit o expresie împrumutată din limba engleză: fear of missing out. „Frica de a rata” o experiență, o informație, o imagine virală, un lucru nou la modă. Acest acronim, FOMO, s-a răspândit. Iată ce stătea la baza goanei sale nesăbuite.
Corolarul acestuia, echivalentul infernal al acestei nevroze moderne, era că dormea puțin. „Să dormi? De ce să dormi? Ce pierdere de timp! O siestă? Culmea aberației!”
Dar, în goana sa, s-a risipit. A început să ocupe „poziții proaste”, cum se spune în jargonul finanțelor internaționale. Și-a pierdut flerul. Logica piețelor, dacă ea există cu adevărat, îi scăpa încet-încet. Pierdea bani. Din ce în ce mai mulți bani, precum și încrederea celor mai mari clienți ai săi. A trecut atunci prin tot felul de stări emoționale. Mai întâi, negarea. Apoi o rușine mocnită. Anxietatea care pune stăpânire pe el. Pastilele pentru somn. Furia de a fi nevoit să-și recunoască eșecul. Apoi o mare tristețe. Pierderea încrederii și a stimei de sine. Soția care pleacă cu copiii. Retragerea. Izolarea. Și apoi depresia.
Într-o zi, s-a reîntors în Franța. Ne-am întâlnit la un joc de tenis, ca pe vremuri. Și-a făcut încălzirea și apoi s-a așezat aproape imediat, cu racheta de-a curmezișul, cu fruntea încruntată și umerii căzuți, epuizat. Firul se rupsese. Nu mai avea nicio dorință. Era uneori chinuit de gânduri sumbre. Acea frică veche de pierdere și de lipsuri se transformase într-o frică de a trăi.
— La ce bun să trăiești? Și, mai ales, pentru ce?
Întrebare complexă, care ar putea umple biblioteci întregi. La această întrebare profundă, el aștepta, fără îndoială, un răspuns lung, presărat cu referințe filosofice sau literare. Al meu l-a luat prin surprindere. Se reducea la un singur cuvânt:
— Nimic.
M-a privit, perplex. I-am zâmbit, încrezător, ca un Buddha fericit, în șort și pantofi sport, aranjându-mi cutia cu mingi. Cum adusese zeci de statuete ale lui Buddha din anii săi de exil, a trebuit să reflecteze, să ia ideea în serios. Și să-și amintească de zâmbetul senin al „Celui Trezit”, fondatorul budismului, care întruchipa această mantră supremă: pentru a atinge nirvana, trebuie să ne eliberăm de dorințele care ne apasă.
Totul este trecător. „Totul trece, totul se destramă, totul plictisește” – atât bunurile, cât și dorințele, atât iubirea, cât și viața. Suntem mereu tentați să ne agățăm de un proiect prestigios, de o căutare miraculoasă, de distincțiile academice, de medalii de merit… Dar viața ne joacă feste. Asemenea unei anghile, ne alunecă printre degete și nu lasă în urmă decât așteptări înșelate, dorințe neîmplinite și trupuri vlăguite. Psihiatrii au numit această stare sindromul oboselii cronice. Se pare că afectează 0,2% din populația Franței și 0,3% din populația Americii și reflectă adesea o lipsă de autenticitate, o interogație existențială.
Înțelepții străbuni ne avertizaseră. De pe culmile Nepalului, unde s-a născut Buddha, până în grădinile antice unde a înflorit stoicismul, renunțarea este cheia tuturor lucrurilor. Singura cale către fericire este să fim capabili să facem distincția între ce depinde de noi și ce nu putem controla. În ce ne putem încrede și ce ne depășește. Dorințele noastre ne prind în capcană. De îndată ce se împlinesc, ne scapă imediat, luând o altă formă, un alt chip. Aceasta este natura lor profundă. Nu se află în noi. Sunt ceva abstract, un miraj care ne amăgește.
În Mitul lui Sisif, Albert Camus denunță absurditatea acestei curse: „Omul este singura creatură care refuză să fie ceea ce este” . Are destulă nebunie în el încât să lupte împotriva firii sale. Se hrănește cu alte lucruri, cu riscul de a se uita pe sine.
Când nu mai închidem ochii de teamă să nu ratăm o ocazie, când FOMO ne ține într-o stare de veghe artificială, epuizarea pândește. Momentul prăbușirii nu mai este, fără îndoială, prea departe.
Dar există și o parte bună în asta. Orice eșec are virtutea sa. Ne amintește brusc, mai mult sau mai puțin brutal, că suntem ființe carnale, ale căror dorințe ne pot mistui sufletul. A ne asculta natura înseamnă să ne menajăm trupul, să ne dozăm dorințele, să ne alegem nevoile. Și ce exercițiu mai bun – aș spune chiar ce exercițiu filosofic mai bun – decât să ne smulgem din acest flux neîntrerupt prin grația unei mici sieste?
Trebuie să ne putem retrage pentru a ne reface. Odihna trage un semnal de alarmă împotriva pasiunilor toxice. A-i accepta chemarea, a ne detașa de excesele lumii înseamnă a găsi echilibrul între renunțare și speranță, între tirania lui „a avea” și rațiunile lui „a fi”. Aceasta este filosofia pe care ne-o predă siesta. A fi nu înseamnă a avea. A ști să ne detașăm înseamnă să ne dăm șansa de a fi.
Siesta este cea mai sigură cale de a ajunge la esențial.