Mihaela Corina Ştefan este Associate Professor și se pregătește să devină profesor universitar deplin la University of Texas din Dallas. În 1994 a absolvit Facultatea de Chimie Industrială la Politehnică în București, iar după obținerea doctoratului și-a dat seama că și-ar dori să lucreze în cercetare. A înțeles că va fi greu să continue munca de cercetare în România, așa că a decis să aplice la universități din afară. A fost un drum anevoios, dar a reușit. Acum este la doar un pas de a deveni profesor deplin la o Universitate din Dallas. Tot aici l-a cunoscut și pe cel care avea să-i devină soț, profesor în cadrul aceluiași departament. Pentru a se căsători, si-au luat o jumătate de zi liberă de la serviciu. Se înțeleg foarte bine, lucrează împreună la câteva proiecte de cercetare și au acasă o „familie” cu 8 pisici. Mihaela duce dorul fructelor din România, mai ales al vișinelor, care lipsesc cu desăvârșire din America. Din când în când își răsfață colegii și studenții cu preparate românești, pe care aceștia le adoră. Care a fost parcursul profesional al Mihaelei Ștefan din momentul în care a decis să părăsească România, cât de greu i-a fost să se adapteze într-o țară străină, care sunt diferențele între cele două sisteme de învățământ, dar și multe alte lucruri interesante despre traiul în America, aflați din interviul de mai jos:


Aţi absolvit facultatea Politehnică în România, iar acum predaţi chimie la Universitatea Texas din Dallas? Care a fost parcursul dumneavoastră de când aţi terminat facultatea în România şi până aţi ajuns profesor universitar în Dallas?

Am absolvit Facultatea de Chimie Industrială de la Politehnică în 1994. Specializarea mea a fost în Polimeri.  Am intrat la programul de Master care a durat un an, iar după Master m-am înscris la doctorat, sub îndrumarea domnului profesor Gheorge Hubca. Mi-am obţinut doctoratul în 1998, timp în care am lucrat ca inginer chimist la ICECHIM. În timp ce scriam lucrarea de doctorat mi-am dat seama că îmi place să lucrez în laborator şi am început să mă gândesc că aș vrea să continui să fac cercetare. În timp ce lucrăm la ICECHIM, în 1998, mi s-a oferit posibilitatea de a preda un curs de Materiale Compuse la Politehnică. În 1998 am decis să aplic pentru un program de postdoctorat. Am aplicat la câteva universităţi din SUA, dar şi la Western Cape University în Africa de Sud.  Am petrecut doi ani în departamentul de chimie la Western Cape University. În februarie 2002, am ajuns în SUA ca Postdoctoral Fellow la Carnegie Mellon University. Am lucrat un an în grupul profesorului Krzystoff Matyjaszewki, după care m-am mutat în grupul profesorului Richard McCullugh. Pentru că docoratul meu era obţinut în România, am petrecut 4 ani la Carnegie Mellon University ca Postdoctoral Fellow. În 2005, am aplicat la cel puţin 20 de universităţi în SUA pentru o poziţie de Assistant Professor. Am avut trei  interviuri la universităţi bune, dar nu am primit nici un job în domeniul academic. După acest eşec m-am gândit să renunţ la ideea de a aplica pentru o poziţie academică în SUA. Profesorul Richard McCullogh pentru care lucram la Carnegie Mellon University mi-a oferit o poziţie permanentă de cercetare şi mi-a finanţat aplicaţia pentru Green Card în schimbul promisiunii că o să mai încerc o serie de aplicaţii în 2006. Deşi eu nu mai credeam posibil să se întâmple, după alte aplicaţii trimise în 2006 am avut un singur interviu la University of Texas din Dallas unde am și primit un post de the Assistant Professor din toamna lui 2007. În 2013 am primit titularizarea şi am fost promovată ca Associate Professor. Acum mă pregătesc să devin profesor deplin și sper să reușesc acest lucru în 2017.

Cum aţi luat decizia de a pleca din ţară şi de ce?

Nu ştiu exact când am început să îmi doresc să plec din România, dar când mi-am terminat doctoratul mi-am dorit să continui să fac cercetare. Am lucrat la ICECHIM unde mi-am făcut proiectul de doctorat, dar mi-au lipsit multe instrumente şi nici nu avem access la articole de specialitate. După ce mi-am terminat doctoratul, mi-am dat seama că nu va fi uşor să continui să lucrez în cercetare în România. Am început să trimit aplicaţii pentru poziţii postdoctorale şi am ajuns în Cape Town în Africa de Sud în octombrie 1999. Am stat doi ani în Cape Town la University of Western Cape şi apoi am reuşit să ajung în SUA în februarie 2002 ca Postdoctoral Fellow la Carnegie Mellon University în grupul profesorului Krysztoff Matyjaszewski.

Cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră? Este şi dumnealui profesor?

Mi-am cunoscut soţul când am venit la interviu la University of Texas din Dallas în ianuarie 2007. M-am mutat în Dallas în august 2007, când am început să lucrez la University of Texas din Dallas ca Assistant Professor. Soţul meu era deja profesor în acelaşi departament şi m-a ajutat la început să îmi pregătesc cursul de chimie organică. Ne-am căsătorit în 2008 când ne-am luat jumătate de zi liberă pentru acest eveniment. Suntem un cuplu care se înţelege foarte bine şi lucrăm împreună la câteva proiecte de cercetare şi acasă avem o familie mare cu 8 pisici. Soţul meu a învăţat câteva cuvinte în română şi îi place foarte mult emisiunea „Ce spun românii, de la care învaţă cuvinte româneşti. Acum este foarte supărat că au schimbat ora de difuzare şi nu mai are cum să o vadă. Cabral este favoritul lui şi este supărat că nu are şi alte emisiuni.

Cât de mult se deosebeşte învăţământul universitar din România de cel din afară?

Pentru mine cea mai mare diferenţa este accesul la instrumentele cu care pot să îmi conduc proiectele de cercetare şi prin care îmi pot pregăti studenţii la doctorat. Eu cred că ce am învăţat ca student în România mi-a fost foarte folositor aici. Aici studenţii sunt foarte sensibili şi de multe ori nu reuşesc să îşi formeze un sistem independent de gândire în primii doi ani în facultate. Am învăţat în timp să mă adaptez la sistemul american, dar am încercat să menţin anumite principii pe care le-am învăţat ca student în România. Am încercat să îmi păstrez o atitudine modestă şi asta mă costă uneori pentru că aici lumea este obişnuită să trâmbiţeze orice reuşită, oricât de mică.

Care sunt cele mai mari satisfacţii pe care vi le aduce meseria de profesor?

Cea mai mare satisfacţie vine din procesul de educare a studenţilor când lucrez cu ei la cursul de chimie organică sau când lucrez cu ei în laborator, pe proiecte de cercetare. Nu am copii şi îmi investesc tot timpul în educaţia studenţilor. Îmi vine foarte greu să iau vacanţă vara când eu nu predau, pentru că vara am timp să lucrez cu studenţii mei în laborator.

Ştiu că mulţi dintre studentii dumneavoastra au obţinut rezultate deosebite la tot felul de congrese. Ne puteţi spune mai multe despre felul în care vă implicaţi alături de ei?

Implicarea mea cu studenţii este 100%. Am mare noroc că am un soţ care a înţeles de la început că îmi iubesc meseria şi a acceptat că prioritatea numărul unu în viaţa mea este educaţia studenţilor. Lucrez cu o clasă de 145 de studenţi şi îmi ţin uşa deschisă la birou tot timpul ca să îi ajut. În acelaşi timp lucrez cu 11 studenţi la doctorat şi 7-8 studenţi de ani mici care fac cercetare. Vin la şcoală la 5:30 dimineaţa să am timp să lucrez la articole şi să citesc literatură de specialitate până la ora 8.00 când încep să apară studenţii la şcoală. De la ora 8.00 dimineaţă până seară la 18.00 aproape tot timpul am studenţi în birou sau sunt cu studenţii în laborator. De asemenea, mă implic în viaţa lor personală pentru că încerc să îi ajut să îşi găsească ce este necesar să fie fericiţi. Am studenţi care au copii şi îmi fac timp să îi întâlnesc şi trimit cadouri pentru ziua lor şi Crăciun. Deşi nu am copii, înţeleg foarte bine că un program de lucru flexibil pentru studenţii care sunt părinţi este important. Ţin legătura cu foştii studenţi după absolvire şi sunt foarte mândră de reuşitele lor. Cred că sunt un om foarte norocos să fiu înconjurată de oameni tineri tot timpul şi sper să reuşesc să îmi menţin o sănătate mentală ca să nu fiu forţată să ies la pensie vreodată. Speranţa mea este să nu fiu nevoită să renunţ la munca mea şi să fiu în laborator până în ultima zi de viaţă.

V-aţi dorit dintotdeauna să fiţi profesor sau aţi descoperit mai târziu că aveţi această vocaţie?

Nu mi-am dorit să fiu profesor când eram studentă. Cred că prima dată când am realizat că mi-ar plăcea să fiu profesor a fost când am lucrat la University of Western Cape în Africa de Sud. Când am aplicat pentru poziţii postdoctorale în SUA în 2002 deja mă gândeam să aplic pentru o poziţie academică.

Nu ştiu dacă sunteţi la curent cu schimbările (dese)  din sistemul românesc de învăţământ. Credeţi că schimbările din ultimii ani sunt de natură să aducă îmbunătăţi sistemului? Le consideraţi potrivite?

Nu ştiu exact care sunt schimbările în România dar ştiu că în SUA sistemul nu este perfect. Eu mi-aş dori să nu se plătească pentru educaţie, dar în acelaşi timp aş dori ca educaţia să fie la nivel foarte bun. Aici educaţia tinerilor costă foarte mult, mai aled dacă vrei să studiezi la universităţi bune. Mă tem că ce îmi doresc eu pentru educaţie este aproape imposibil. Întotdeauna am fost la curent cu schimbările de la Politehnică şi mi se pare că programele noi adăugate sunt foarte bune. Nu ştiu dacă un student absolvent de Inginerie Chimică poate găsi un loc de muncă relevant când industria chimică în România este foarte puţin reprezentată. Cred că peste tot în lume se petrece o schimbare şi cred că toate universităţile trebuie să introducă programe noi şi să renunţe la specialităţile care nu mai sunt relevante în ziua de azi. Procesul de educaţie este complex şi cred că adaptarea la gândirea generaţiei tinere este dependentă de abilitatea profesorilor de a implementa schimbări în felul în care predau.

Când aţi fost ultima oară în România şi care au fost scopul şi durata vizitei? Mai aveţi rude aici? Cât de des le vizitaţi?

Am fost în România în 2004 şi în 2014 şi aş vrea să vin în România în 2017. Pentru mine este dificil să îmi iau vacanţă pentru că vara sunt în laborator cu studenţii. Mama  stă cu noi 6 luni pe an şi sper să primească Green Card-ul în 2017. Am prieteni în România şi am câţiva veri, dar nu am fraţi sau surori. Încerc să o conving pe mama să petreacă mai mult timp cu noi şi să meargă în România numai pentru 2 luni pe an.

Cum vi s-a părut România ultima dată când aţi fost aici faţă de România pe care aţi lăsat-o în urmă atunci când aţi plecat?

Bucureştiul mi s-a părut foarte schimbat pentru că au fost 10 ani între vizitele mele în România. Mi-au plăcut schimbările făcute în Bucureşti, dar mi s-a părut foarte aglomerat. Nu aş avea curaj să conduc în Bucureşti pentru că traficul este infernal. Mi-e frică şi să merg cu taxiul în Bucureşti pentru că şoferii de taxi sunt foarte agresivi. Soţul meu a fost în România cu mine în 2014 şi pur şi simplu îi era frică să se urce în taxi pentru că prima dată când am mers cu taxi-ul în Bucureşti şoferul aproape că a lovit un copil.

V-aţi întoarce în România definitiv? Aţi luat vreodată în calcul această posibilitate?

Nu am luat în considerare posibilitatea de a trăi în România. Avem casă în Dallas şi o familie cu 8 pisici. De asemenea, nu cred că avem agresivitatea necesară pentru a trăi în Bucureşti şi cred că ar fi foarte stresant pentru noi. Dacă am lua totuși în calcul să trăim în România, sigur nu ar fi în Bucureşti. Cred că mi-ar plăcea Clujul dacă aş avea de ales un oraş din România.

Cum se vede România de la distanţă?

Americanii văd România într-o lumina destul de pozitivă. Că să fiu sinceră, americanii ştiu foarte puţin spre se întâmplă în lume. Eu m-am simţit aceptată în SUA de la bun început. Nu am luat niciodată în calcul să aplic la o universitate din Europa pentru că mi se par mai puţin toleranţi.

Ce credeţi că ar trebui să facă românii şi nu fac?

Cred că fiecare ţară are probleme la ora actuală şi nu cred că românii sunt mai răi decât alte naţionalităţi. Cred că viaţa în România a fost întotdeauna stresantă şi asta se reflectă în felul de a reacţiona al românilor. Cei din generaţia mea, care au trăit tranziţia de la comunism la democraţie, au încercat să se adapteze. Aici am învăţat o lecţie despre capitalism prin care am relizat că nu este un sistem perfect. Eu cred că educaţia este foarte importantă şi toate schimbările în bine sunt generate the oameni educaţi care sunt toleranţi şi flexibili. Eu sper că schimbările în România se petrec în continuare şi sunt sigură că generaţia tânăra va contribui la schimbări de mentalitate.

Ştiu că va place să citiţi. Care sunt lecturile dumneavoastră preferate? Ce gen va place, cine sunt scriitorii pe care-i iubiţi?

Îmi place să citesc biografiile celor care au contribuit la dezvoltrea ştiinţei şi tehnologiei. Am foarte multe biografii şi încerc să citesc cel puţin 30 de minute pe zi. Sunt sigură că este puţin, dar timpul meu este investit în cititul articolelor de specialitate. Îmi plac cărţile scrise de Isaac Asimov, Richard Feynman şi Carl Djerassi. O pieasa de teatru care îmi place foarte mult este ”Copenhagen” de Michael Freyn ecranizată de BBC, cu Daniel Craig în rolul lui Warner Heisenberg. Alte două cărţi pe care le-am citit cu mare interes sunt ”Cathedrals of Science”, de Patrick Coffey şi ”The Man Who Knew Infinity”, de Robert Kanigel.

Credeţi că scriitorii români au şanse să fie cunoscuţi şi în Statele Unite? Aţi citit cărţi traduse din română în engleză?

Nu am citit cărţi de autori români traduse în engleză. Cred că aş prefera să citesc cărţile scrise de autori români în limba română. Cred că se pierde mult în traducere. Sunt sigură că traduceri ale cărţilor scrise the autori români în engleză ar putea avea succes dacă ar exista o promovare adecvată.

Citiţi şi autori români? Mai sunteţi la curent cu fenomentul literar românesc contemporan?

Am câteva cărţi româneşti pe care le-am recitit de multe ori. „Memorii”, de Mircea Eliade este o carte care am recitit-o recent. Am şi câteva volume de poezii româneşti. Nu am citit cărţi de ficţiune în ultimii 15 ani, cu o singură excepţie, și anume cărţile tale, „Vina” şi „Măştile fricii”. Am aflat despre cărţile tale pe Facebook şi am văzut comentarii pozitive ceea ce m-a făcut să îi spun mamei să îmi aducă cărţile. Le-am citit cu mare plăcere şi am fost surprinsă de cât de mult mi-au plăcut. Eu apreciez mai mult lucrurile serioase şi în general nu îmi plac scrierile siropoase. În „Vina” şi „Măştile fricii” am găsit un mesaj real fără înflorituri inutile şi când am terminat de citit cărţile, personajele mi-au rămas în memorie. Plănuiesc să mă uit la cărţile scrise de autorii români contemporani când vin în România în 2017. Deşi lucrez în domeniul ştiinţei, îmi plac arta şi literatura şi consider că investim prea puţini bani în ele.

Ce îi rugaţi să vă aducă de acasă pe cei care vin să vă viziteze? E ceva ce vă lipseşte din România?

Mama mi-a adus cărţi de fiecare dată când a venit din România. Am reuşit să îmi adaug în biblioteca multe din cărţile mele favorite în română. Îmi lipsesc fructele din România şi mama nu are cum să îmi aducă fructe. Aici fructele nu au nici un gust.

Pentru dumneavoastră a fost greu să reuşiţi într-o ţară străină? Care au fost momentele cele mai dificile?

De când am aplecat din România în 1999 am avut multe momente în care m-am simţit că sunt un eşec total. Cel mai greu an a fost 2005 când nu am reuşit să obţin o poziţie academică. Atunci mi s-a părut că toate drumurile s-au închis pentru mine. Am avut noroc că lucram în grupul profesorului Richard McCullough la Carnegie Mellon University, care nu m-a lăsat să renunţ la timpul cel mai greu. În tot ce am făcut de atunci am încercat să ajut mereu, ştiind în sufletul meu că datorez foarte mult unui om generos care îmi este model.

Aţi regretat vreodată că aţi plecat? Credeţi că aţi fi reuşit să aveţi o carieră la fel de impresionantă dacă aţi fi rămas în România?

Nu am regretat că am plecat din România pentru că aici am reuşit să avansez în profesie pe baza muncii investite. De asemenea, aici mi-am întâlnit soţul care este un om deosebit. Aici reuşeşti dacă munceşti serios şi sistemul este bine organizat şi ştii la fiecare moment în carieră care sunt aşteptările. Am ştiut întotdeauna că trebuie să compensez pentru faptul că doctoratul meu este din România şi am muncit fără întrerupere până am reuşit. Acum este un stil de viaţă şi mi-e greu să îmi iau vacanţă pentru că vreau să fiu tot timpul în laborator, să lucrez cu studenţii mei.

Ce le spuneţi românilor care ar vrea să-şi încerce norocul în „ţara tuturor posibilităţilor”?

Nu cred că stilul de viaţă american se potriveşte tuturor. Sunt multe lucruri aici care mi se par ciudate, dar am învăţat să ignor ce nu îmi place. Ca să reuşeşti aici cred că trebuie să munceşti serios, cel puţin în domeniul în care lucrezi. Dacă trăieşti în SUA trebuie să înveţi să îţi spui părerile şi să nu fii sensibil când eşti criticat. Cred că mulţi profesori care predau în universităţile din România ar avea dificultăţi să lucreze cu studenţii de aici care pot fi de multe ori insistenţi şi chiar agresivi în modul de exprimare. Mie îmi place stilul de aici pentru că vreau ca studenţii să aibă opinii şi să fie critici dacă ceva nu le place.

Ce vă place cel mai mult în America?

Cel mai mult îmi place faptul că m-au acceptat ca egalul lor şi nu m-au considerat de clasa inferioară pentru că sunt din Romania. Sunt sigură că ar fi fost diferit dacă aş fi ales să lucrez în alte ţări din Europa unde românii nu sunt văzuţi foarte bine.

Cât de mari sunt diferenţele culturale dintre România şi America?

Cred că românii educaţi au cultură generală mai bogată în timp ce americanii educaţi nu ştiu prea mult din ceea ce se petrece în lume. Americanii zâmbesc mai mult şi de multe ori sunt mai deschişi să accepte persoane din alte ţări şi culturi. Din păcate cultura de acceptare a emigranţilor pare să se schimbe și în SUA spre intoleranţă.

Cum va înţelegeţi cu mâncarea din America? Gătiţi şi preparate specifice româneşti?

M-am obisniut cu mâncarea din America, dar prefer mâncarea românească pregătită de mama. Porţiile de mâncare în resturante sunt mult prea mari în SUA şi faptul că poţi să reumpli paharele cu orice băutură răcoritoare se vede în proporţia the oameni obezi. Căpşunile şi zmeura nu au nici un gust şi nu avem vişine în SUA. Mi-e dor mereu de fructele din România şi când plănuiesc o vizită în România trebuie să fie la sfârşitul lui iunie ca să găsesc vişine. Colegii şi studenţii mei adoră mâncarea românească, mai ales sarmalele. De asemenea, le plac prăjiturile făcute de mama. Eu nu am timp să gătesc, dar ştiu să fac unele mâncăruri româneşti, cum ar fi sarmalele.

COOLtura Mall

Post a comment