Într-o bucătărie încălzită de foc și de rugăciuni șoptite, o moașă experimentată pe nume Mallena, veghează asupra Luciei, o femeie din Sardinia, Italia, care urmează să aducă pe lume un băiat. Fragmentul de mai jos, prezentat în exclusivitate pentru CoolturaMall, extras din romanul Moașa de Bibiana Cau, apărut la Corola, marcă a Editurii ap!, poartă cititorul într-o comunitate mediteraneană în care tradițiile, credințele și solidaritatea feminină însoțesc venirea pe lume a unui copil. Cu o atenție remarcabilă pentru detaliu și atmosferă, autoarea surprinde deopotrivă forța și fragilitatea femeilor aflate în fața unui eveniment care schimbă destine.
Fragment Moașa, de Bibiana Cau
Mallena știu că se apropie momentul atunci când mirosul metalic al sângelui care se prelingea pe coapsele depărtate ale Luciei îi ajunse la nări.
— A venit clipa, spuse ea, cu privirea ațintită asupra tinerei de pe jos care, în zbuciumul durerii, își scosese de pe ea cămașa lungă din bumbac aspru, rămânând întinsă pe pielea de oaie. Ațâță focul cu foalele, iar flacăra se înălță, luminând chipul femeilor din încăpere și făcând să strălucească picăturile de sudoare de pe pieptul Luciei, cu sfârcurile mari și închise la culoare.
Umbrele se prelungeau pe pereții văruiți. Sumbre, vesele, păreau că se urmăresc ca într-un dans.
Mallena își suflecă mânecile cămășii de in pe brațele definite, până deasupra coatelor, apoi își unse mâinile cu ulei de mastic.
— Ai pregătit cârpele, cum ți-am zis? o întrebă pe fiica sa, Rosa, care, ținându-se strâns cu ambele mâini de un taburet, stătea retrasă într-un colț al încăperii.
— Da, mamaj , sunt pe bancă.
— Pune-le lângă foc. Trebuie să fie calde.
Slabă de i se vedeau oasele, cu umerii aduși și îmbrăcată toată în negru, tzia Nonnora stătea pe un scaun într-un colț al bucătăriei și spunea niște rugăciuni ciudate în timp ce, printre degete, îi alunecau mărgelele rozariului, oprindu-se doar din când în când pentru a da câte o indicație pe care Rosa nu o înțelegea:
— M’arraccumandu , lăsați totul așa cum am pus eu. Să nu rămână nimic închis, nici lada, nici dulapul și nici ușile sau sertarele. Onni lucru trebuie să rămână deschis, ca să aducă noroc.
După acest sfat, bătrâna își reluă rugăciunile misterioase, pe care doar ea părea să le cunoască. Cu puțin timp înainte, aprinsese o lumânare nouă în firida dedicată sfinților și își pusese în poală, pe fusta neagră, iconița Sfintei Ana. Fără a se opri din rugăciune, își ridică privirea spre Lucia, iar Rosei i se păru că ochii ei emanau duioșie, ca și cum și-ar fi văzut nepoata din nou fetiță.
La fiecare contracție care îi scutura trupul, Lucia scotea un sunet animalic, apoi se prăbușea pe pielea moale, fremătând și tremurând, în ciuda faptului că stătea aproape de foc. Așa era încă de la începutul după-amiezii.
Punându-și mâinile pe pântecul umflat al tinerei, Mallena intuia poziția copilului, distingându-i mișcările brațelor și ale picioarelor. În colțul cel mai îndepărtat al încăperii, Rosa, înțepenită și cu ochii ațintiți asupra scenei, privea cu groază. Era prima dată când o însoțea pe mama ei și când vedea o femeie născând. Nu-și imaginase că va dura așa de mult. Știa că venirea pe lume a unui copil este o întâmplare fericită, o ascultase de atâtea ori pe mama ei povestind despre emoția și însemnătatea acelor momente, dar când o auzea pe Lucia cum striga după ajutor, ca și cum o fiară i-ar fi sfâșiat corpul, se înfricoșa. Încerca să găsească o explicație pentru ceea ce se întâmpla în încăpere, dar nu reușea să deslușească sensul lucrurilor, să înțeleagă ce anume putea fi la baza fricii pe care o simțea în jur, o frică care era și a ei. Se așeză lângă tzia Nonnora, care continuă să se roage. Intonația ei molcomă o liniștea, ba mai mult, faptul că stătea lângă acea bătrână îmbrăcată în negru îi dădea un sentiment de tihnă.
Încăperea era caldă și învăluită de fum. Mama ei stătea ghemuită lângă Lucia, întorcându-se din când în când ca să se ocupe de focul care trosnea. Chiar dacă scânteile îi înțepau brațele goale, ea nu părea să le ia în seamă. Căutându-i privirea, îi zise să verifice dacă totul era pregătit:
— Ai grijă la apa din oala de lut, să nu o dărâmi de pe trepied. Iar cârpele să fie mereu calde. Nu-ți mai zic a doua oară.
După ce făcu ce i se ceruse, Rosa se așeză din nou lângă tzia Nonnora care, cu vocea din ce în ce mai răgușită și strângând mărgelele rozariului între degetele deformate de artrită, se ruga cu mâinile împreunate:
— Sfânta Ana, tu care veghezi asupra mamelor și a nașterilor dificile, ascultă această umilă rugăciune.
Între timp, simțind o altă contracție, Lucia, cu gura deschisă și buzele încordate, începuse să urle și să împingă cu atâta forță, de parcă nici nu era a ei. Ca și cum nu ar fi putut să se oprească și nu ar fi simțit altceva decât dorința nestăvilită de a împinge. Când își trăgea suflul, părea că aerul care-i umplea plămânii nu mai era cel din bucătărie, ci unul mai curat, mult mai ușor, parcă dintr-o altă lume.
Cu privirea ațintită asupra scenei nașterii, la fiecare țipăt care părea să-i sfâșie urechile, Rosa împietrea de teamă și uimire, tresărea pe scaun, apoi se forța să se concentreze pe vocea bătrânei, care se ruga pentru nașterea aceea și pentru toate nașterile: pentru cele care se terminaseră cu bine, pentru femeile care muriseră, ca fiica sa – mama Luciei – care se număra printre ele, pentru fiii pe care nu-i văzuse crescând și pentru tot ce s-ar fi putut întâmpla în clipele acelea pline de mister.
— Hai, împinge, împinge cât poți de tare, o încuraja Mallena, cu vocea sigură și fără să trădeze nicio emoție.
Mușchii brațelor și picioarelor îi erau tot mai înțepeniți, iar Rosa simțea că nașterea celui de-al doilea copil al Luciei dura o veșnicie. Însă, auzi imediat copilul plângând cu putere, chiar fără să mai fie nevoie ca mama ei să-l întoarcă cu capul în jos și să-i dea câteva pălmuțe la fund.
Cu îndemânare, Mallena legă un fir de ață în jurul cordonului ombilical, apoi, sub privirea atentă a fiicei sale și a lui tanti Nonnora, cu un gest rapid și aproape mecanic, îl reteză cu leppa , cuțitul pliabil pe care îl scosese din buzunarul fustei și pe care îl trecuse de mai multe ori prin flacără. La urmă, presără cenușă rece peste capătul tăiat.
— Cum e? E sănătos? întrebă Lucia, cu vocea sleită a cuiva care ar fi vrut să închidă ochii și să se odihnească, dar mai întâi voia să-și vadă fiul și să-l simtă lângă ea.
Mallena nu răspunse; continua să maseze nou-născutul cu ulei călduț, întinzându-i ușor brațele și piciorușele ca să verifice dacă suferise luxații în timpul nașterii. Șterse chipul rozaliu și durduliu al pruncului care nu se oprea din plâns, apoi îl înfășă în cârpele pe care Rosa le pusese să se încălzească.
— Mallena, spune-mi, cum ți pare? E bine?
— E băiat și, dacă asculți cum plânge, o să îți dai seama și cum e. E puternic ca un vițel, răspunse ea, sobră.