COOL to know, Ieşită din tipare

„Noduri” de Domenico Starnone sau Străinii de lângă noi

10 iun. , 2019  

Despre Domenico Starnone, autorul romanului „Noduri”, s-a spus că este scriitorul care se ascunde în spatele pseudonimului Elena Ferrante. Controversa a ținut primele pagini ale publicațiilor din toată lumea, până când scriitorul italian, câștigător al premiului Strega (cea mai importantă distincție literară din Peninsulă), a negat vehement. Toată această poveste se întâmpla la scurt timp după ce Anita Raja, soția lui Starnone, fusese și ea bănuită că folosește pseudonimul Elena Ferrante. O familie studiată cu lupa de jurnaliști și o poveste stranie, nelămurită nici în ziua de astăzi.

            Cei mai avantajați în această situație sunt cititorii: cine nu a citit niciun roman de-al lui Starnone, măcar datorită acestei controverse, îl poate descoperi pe unul dintre cei mai apreciați scriitori italieni contemporani.

            Ultimul roman al lui Starnone apărut în librăriile de la noi, „Noduri” este un roman de mici dimensiuni, în care autorul concentrează o multitudine de teme. Cele principale sunt iubirea, familia și relația dintre membrii acesteia, însă derivate din acestea sunt multe aspecte, cu un grad mare de universalitate, în care se poate regăsi orice cititor: cum ajungem să ne înstrăinăm de cei lângă care trăim și să gravităm ca niște planete distincte în jurul obligațiilor de familie? Cum pot ajunge să fie distruse punțile de comunicare între soți și părinți și copii? Ce rămâne din noi după ce iubirea și visurile din tinerețe s-au năruit? Ce efect poate avea această situație asupra dezvoltării personalității copiilor?

            Domenico Starnone atinge fiecare dintre acestea aspecte în romanul său, care surprinde și prin construcția narativă ingenioasă. Cum se întâmplă și în viață de multe ori, percepțiile personajelor asupra întâmplărilor trăite împreună sunt subiective, mult prea subiective, ceea ce duce la înstrăinare. Să fie lipsa empatiei motivul pentru care fiecare personaj ajunge să fie închis în durerea și frustrarea lui, fără nicio posibilitate de a scăpa din această închisoare a gândurilor?

            „Dacă tu ai uitat, distinse domn, îți amintesc eu: sunt soția ta. Știu că acum, brusc, te incomodează, deși odată îți plăcea. Știu că te prefaci că nu exist și că n-am existat niciodată, pentru că nu vrei să faci impresie proastă în fața oamenilor foarte culți pe care îi frecventezi.” Cuvintele îi aparțin Vandei, o femeie puțin trecută de 30 de ani, care îi mărturisește soțului ei, Aldo Minori,   într-o scrisoare, sentimentele pe care le are după ce a fost abandonată împreună cu cei doi copii, Sandro și Anna, niciunul trecut de vârsta de 10 ani.

            Debutul romanului ne introduce abrupt în drama pe care o traversează Vanda. În scrisorile pe care i le trimite lui Aldo și la care nu primește niciun răspuns aflăm povestea unei căsnicii întrerupte brusc, fără nicio explicație coerentă. Da, este vorba și despre o femeie, Lidia, o tânără care abia a depășit anii majoratului.

            Scriitorul ne poartă apoi peste ani, în momentul când Aldo și Vanda, trecuți deja de 70 de ani, pleacă într-o mică vacanță la mare. Nu știm cum a fost reînnodată legătura, dar ghicim din micile gesturi și detaliile vieții cotidiene care este relația dintre cei doi. La întoarcere, au o supriză neplăcută: apartamentul a fost devastat, iar motanul familiei, favoritul Vandei a dispărut.

            Momentul este simbolic în construcția narativă. Ca și când toate cuvintele nespuse și emoțiile reprimate ar fi dorit să iasă la lumină, casa răvășită este imaginea reală a vieții lor împreună. Iar după ce am aflat percepția Vandei asupra abandonului, autorul îi dă cuvântul lui Aldo: un răspuns peste timp asupra unor evenimente dramatice, care nu mai are nicio valoare.

               Sandro și Anna sunt în acest moment al narațiunii trecuți de cel de-al patrulea deceniu din viață. Ultima parte a romanului conține percepția lor asupra unei copilării traumatizate de conflictele părinților, iar din ceea ce nu spun deducem cum le-a fost schilodită personalitatea de întâmplările prin care au trecut.

            Trei percepții diferite asupra aceleiași situații de viață și nicio intersectare la nivel comunicativ, pentru ca viața să poată merge mai departe. Astfel că, în final, ajungem să ne întrebăm dacă dorința de a reînnoda anumite legături destrămate este singură de ajuns pentru ca existența să-și poată continua cursul firesc.

De  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

, , , ,