Un text de Noni Alexa

Azi-dimineață îmi beam cafeaua pe balconul meu rămas deschis – prilej de ceartă cu vecinii de jos („Nu se poate, domne, așa ceva! Din cauza voastră facem igrasie!”), însă o adevărată binecuvântare în vremea pandemiei. Diminețile sunt o încântare: vezi cerul, ca o pătură bine întinsă, albastru și cu câte doi, trei pufi de nori, un ulm bătrân își apleacă crengile spre noi, căutând prietenie și afecțiune, petuniile râd în toate culorile din ghivece, iar coțofenele, porumbeii și guguștiucii vin din când în când la firmiturile de pâine. Iau masa în oraș.

Nu era încă opt dimineața, când am auzit un acord de acordeon, iar gândul mi-a tresărit brusc: „Nuntă în vremea pandemiei!” Oare cum or arăta nuntașii? Mireasa cu moațe și mască, lăutarii la fel și au voie să fie doar opt persoane.

Acordul s-a stins la fel de brusc precum a apărut, dar mintea mea, odată stârnită, a continuat să „mestece” mai departe subiectul. Ca și când ar fi înghițit madlena lui Proust, și-a adus aminte de o altă nuntă, petrecută în vremurile când lumea nu umbla mascată pe stradă, nu dădea noroc cu cotul, iar atingerile nu erau similare cu infracțiunea și tentativa de omor.

Să fi fost în urmă cu vreo douăzeci de ani când vecina de palier din garsoniera de vizavi s-a măritat. A făcut nuntă. O nuntă târzie, din cine știe ce rațiuni. Ea și mirele erau deja un cuplu de mai mulți ani. Parcă aveau și un copil sau o fi venit după aia? Memoria nu a reținut, considerând informația, în mod rușinos, un balast. Ce a reținut însă e ziua nunții. Memorabilă, iată, dar asta pentru că m-a umplut de o stânjeneală greu de înțeles, mai ales că toată treaba nu mă privea. Nici măcar nu am fost invitată!

Din ziua nunții mi-a rămas în minte o singură imagine: mirele și mireasa îmbrăcați cu hainele de bun, grosuțe, că era frig afară, vreo doi lăutari cântând la acordeon și o mână de nuntași care s-ar fi încadrat azi în numărul de persoane legal acceptate la astfel de evenimente.

Văd că obiceiurile se păstrează la noi, chiar dacă stai în mijlocul unei metropole aglomerate. Ceea ce nu e rău deloc. Tradiția cere ca mirele să ia mireasa de acasă cu lăutari, să cânte lumea și să joace, să fie vorba despre bucurie exteriorizată și contagioasă. Și tocmai asta lipsea din mininunta urbană pe care am urmărit-o de la geamul bucătăriei – tot o variantă urbană a ieșitului la gard: „Trece mireasa!”

Lăutarii cântau, mirii jucau, nuntașii chiuiau în fața scării unui bloc de garsoniere. Aveau de toate – vorba cântecului. Haine de nuntă, nuntași, muzică. Totul ca la carte. Doar fețe de nuntă nu aveau. Mirii făceau mișcările corespunzătoare, regulamentare, de dans, iar fețele aveau o expresie de oameni care merg lunea la serviciu, cu metroul. Cred că toată lumea știe expresia: ceva ca o oboseală, ca o resemnare, ca și când nu ai mai aștepta să se întâmple nimic deosebit. Nu doar atunci. Toată viața.

Așa erau și mirii. Nu tu o sticlire de veselie autentică, de bucurie completă, rotundă ca un inel de nuntă, nimic. Picioarele țopăiau, gurile strigau din când în când „He, He”, iar expresia fețelor refuza să se asorteze cu toată nunta asta bine pusă la punct. Așa cum stăteam la geamul bucătăriei, brusc, m-a apucat rușinea. Fără motiv, am luat toată treaba personal. De ce-ar vrea oamenii să treacă prin așa ceva? Și nu i-a obligat nimeni. Ei au vrut. S-au străduit. Au cheltuit.

După rușinea inexplicabilă, a venit autocritica: „Ce ai tu cu bieții oameni?” m-a întrebat vocea bunului simț din mine. „Lăutari au avut? Au avut. Nuntași au avut? Au avut. Au făcut hora de rigoare în fața scării? Au făcut. Și ce prostie mai e aia cu fericirea din ochi? Doar stă în casă cu bărba-su de cel puțin trei, patru ani de zile! Îl știe pe toate fețele. Au făcut și ei cum face toată lumea. Să aibă ce povesti la copii, la nepoți”.

Nu am putut să nu dau dreptate vocii bunului simț din mine. Și am ajuns la concluzia că singurul lucru nelalocul lui în peisaj eram eu în cadrul ferestrei de la bucătărie urmărind acea nuntă urbană cu un ochi care vede monstruos, vorba lui Caragiale. Totul mi se părea ca un puzzle la care se încurcaseră piesele – unele erau dintr-un film, altele din altul.

„Ia să plec eu de-aici” mi-am zis. Și după ce m-am alungat singură de-acolo, am închis fereastra.

COOLtura Mall