Relativ nou apărut pe rafturile librăriilor (ținând cont și de perioada de izolare în care ne-am aflat), romanul „Să-i reparăm pe cei vii” de scriitoarea franceză Maylis de Kerangal este o carte pe care o termini de citit într-o stare de perplexitate. Un subiect simplu – un accident de mașină, un tânăr în moarte cerebrală și o inimă donată – sunt transformate de autoarea franceză într-un exercițiu liric de umanism profund. Cartea lui Maylis de Kerangal ne atinge în zonele cele mai profunde ale inimii prin stilul său deopotrivă izbitor de dur, dar și sensibil.

Ideea cărții i-a fost inspirată autoarei de un reportaj televizat despre un transplant de inimă, iar o serie de întâmplări dureroase din viața personală au determinat-o pe Maylis de Kerangal să lucreze timp de cinci ani la romanul primit cu entuziasm în Europa și peste Ocean. Au urmat premii literare importante, o adaptare pentru scena de teatru și una pentru marele ecran.

 „…Să-i îngropăm pe cei morți și să-i vindecăm pe cei vii” – replica din piesa „Platonov” de Cehov cuprinde tema cărții (și îi inspiră și titlul) deschizând autoarei perspectiva unei reflecții profunde asupra morții, ca parte integrantă a vieții.

Maylis de Kerangal s-a documentat temeinic pentru acest roman. A cercetat aspectele legale privitoare la donarea sau primirea de organe și a avut discuții detaliate despre ceea ce înseamnă un transplant cu specialiștii de la Agenția de Biomedicină din Saint-Denis, Franța. A obținut chiar permisiunea de a asista la un transplant de inimă, iar realismul paginilor din roman unde sunt descrise procedurile medicale este cutremurător.

24 de ore – dense, pline de suferință și speranță, momentul când o inimă se oprește și cu ea o lume întreagă, însă o alta renaște – acesta este intervalul în care se desfășoară toată acțiunea cărții. Simon Limbres, un tânăr de 19 ani, pasionat de surfing, pleacă într-o dimineață rece de iarnă împreună cu prietenii săi în căutarea „undei venite din fundul oceanului, arhaică și perfectă, frumusețea însăși”. Senzațiile oferite de surfing nu se compară cu nimic altceva. În fața lor, chiar și afecțiunea pentru Juliette, iubita lui, pălește. Un accident de mașină, o centură de siguranță ignorată îl propulsează pe Simon prin parbriz și-l înscrie pe traiectoria unei călătorii unde are de înfruntat un alt val mare.

Personajul Simon apare doar în câteva pagini, la începutul romanului. Cu toate acestea, prezența sa este foarte puternică în fiecare rând al cărții. Părinții lui Simon, sora lui mai mică, medicii, asistentele, coordonatorii procesului de transplant și primitoarea, toți gravitează în jurul inimii lui Simon.

Autoarea folosește în descrieri timpul prezent și notațiile scurte, juxtapuse, ceea ce ne creează impresia unui obiectiv care captează cu fidelitatea realitatea, fie aceasta interioară, psihologică sau exterioară. Stilul este acela al unei poezii în proză, spart de detalii medicale de duritatea metalului. Spre exemplu, nu vederea sângelui care se varsă din corp într-o găleată impresionează, cât mai ales sunetul pe care-l produce. Autoarea pare să penduleze fără dificultăți și fără prejudecăți între a observa frumusețea vieții, a omului și degradarea sa în boală sau moarte. Echilibrul pe care îl realizează între aceste două extreme este perfect, iar mesajul final unul umanist și tonic.

În carte apar destul de multe personaje, descrise din câteva notații sumare. Cu toate acestea, „actorii” care gravitează în jurul lui Simon creează impresia de forță, sunt personaje memorabile.

Interesante în carte sunt și reflecțiile aproape filozofice referitoare la condiția inimii, ca organ simbol al vieții. Momentul când știința a detronat inima ca „regină” absolută a vieții în favoarea creierului este descris pe larg în roman. Dilema și suferința părinților lui Simon care trebuie să hotărască donarea organelor și neliniștea morală a primitoarei inimii tânărului sunt pagini cu un puternic impact asupra cititorului.

Ce e de apreciat la scriitoarea franceză este imparțialitatea. Nu se situează pro sau contra transplanturilor, ci de partea vieții, în general. Într-unul dintre cele mai intense fragmente ale cărții, Maylis de Kerangal descrie recoltarea de organe realizată de medici: inima, plămânii, rinichii și ficatul. Fiecare medic specialist se servește cu organe din corpul tânărului de 19 ani ca de la supermarket. Însă după ce specialiștii pleacă, Thomas Remige, coordonatorul programului de prelevări de organe, rămâne singur cu Simon, în fața unui „corp batjocorit. Schelet, carcasă, piele”. În acele clipe însă, Thomas – om al secolului 21 – ne poartă înapoi în timp, pe vremea eroilor greci, prin ritualul funerar pe care-l realizează fără să-și dea seama. Medicul îngrijește trupul lui Simon cu reverență, în timp ce cântă un cântec ce „depășește sintaxa terestră, pentru a se îndrepta spre locul acela exact din cosmos unde se întâlnesc viața și moartea. (…) E o moarte frumoasă, e cântecul unei morți frumoase. Nu o ridicare în slăvi, ofertoriul sacrificial, nu o exaltare a sufletului defunctului ce s-ar avânta prin nori în cercuri ascendente spre Ceruri, ci o întemeiere: el reconstruiește unicitatea lui Simon Limbres. Îl face pe tânăr să apară pe dune cu surful la subraț, îl face să alerge înaintea țărmului împreună cu alții ca el, (…) îl propulsează într-un spațiu post-mortem pe care moartea nu îl mai atinge, acela al gloriei nemuritoare, al mitografiilor, al cântecului și al scriiturii”.

Nu vă ascundem, „Să-i reparăm pe cei vii” de Maylis de Kerangal este o carte care ne încarcă cu emoții foarte puternice, un roman dur și liric în același timp, cu o scriitură originală, care merită descoperită și tocmai din aceste motive nu credem că trebuie ratat.

 

https://youtu.be/01KuKIS9Pf8

COOLtura Mall