O poveste londoneză
de Radu Găvan
Romanians love books este un grup de voluntari format din români stabiliţi la Londra, care se adresează comunităţii româneşti din Marea Britanie, aducând-o mai aproape de lectură. Aşa cum o arată şi numele, pasiunea pentru cărţi este forţa care leagă acest grup şi pune lucrurile în mişcare. Romanians love books înseamnă Adina Maglan, Georgiana Marţincu, Georgeta Maierean şi Floria Teleman. Mai multe detalii găsiţi Mai multe detalii găsiţi: aici .
Ei bine, povestea mea londoneză începe aşa – pe 28 aprilie m-am trezit pe nepusă masă cu un mesaj pe facebook de la Floria Teleman, care, în numele Romanians love books, mă invita să vin pe 10 iunie la Londra şi să lansez acolo cel mai recent roman al meu, Diavoli fragili . M-am zgâit câteva clipe la mesaj, apoi, ca orice bărbat şi scriitor care se respectă, mi-am sunat soţia, pe Ana. M-au invitat la Londra, cu Diavolii, i-am spus. Să ştii că mă duc, am adăugat. Şi ea m-a întrebat – Vrei să vin cu tine?
Foto: Light Bay Studio/Florin Dănilă
Au urmat pregătirile – promovarea evenimentului, stabilirea anumitor detalii tehnice, mă rog, chestiuni de natură organizatorică şi aici nu voi intra în amănunte, însă pot să vă spun că cei implicaţi, atât membrii grupului, cât şi editura, au fost exemplari, iar treaba asta m-a motivat extraordinar. Ţin minte că la un moment dat, Adina Maglan a spus că sunt primul scriitor din România ce va avea o lansare de carte şi afiş al bibliotecii, într-o bibliotecă publică din Londra. Am fost foarte mândru, normal. E plăcut să ştii că ai deschis un drum pentru alţi prieteni scriitori.
Foto: Light Bay Studio/Florin Dănilă
Pe 9 iunie, seara, am aterizat pe Gatwick, cu o întârziere de 45 de minute. Apoi am mai stat încă 45 de minute la coadă la verificarea paşapoartelor. La sosiri ne aşteptau Georgiana Marţincu şi fotograful Florin Dănilă, care se oferiseră să ne conducă de la aeroport la hotel.
Foto: Florin Dănilă
Începuserăm bine, cu o întârziere de o oră şi jumătate, şi mi-a fost teamă că poate se vor supăra, mai ales că şi drumul până la aeroport dura cam o oră şi jumătate cu maşina, ceea ce, să recunoaştem, nu-i chiar de colea, însă ei, cu toate că se vedea că erau obosiţi, n-au avut nicio treabă. Ne-am îmbrăţişat, am stat să mâncăm ceva în aeroport, după care ne-am suit într-un Mercedes negru, ca-n filme, şi am purces spre hotelul Travelodge Wembley. Pe drum a sunat şi Floria Teleman, care urma să modereze lansarea de a doua zi şi cu care convenisem să mă văd la hotel înainte de eveniment pentru a pune la punct ultimele detalii, prilej cu care am făcut o glumă reuşită (una dintre multe altele), spunându-i că nu vom mai sta la Travelodge, ci la Mandarin Oriental. Ah, nu ştiam, a spus ea încurcată, apoi am râs (de unul singur, aşa cum se cade la o poantă bună) şi i-am zis că fusese o glumă. Paradoxal, aveam să aflu mai târziu, chestia asta a fost un soi de descătuşare pentru Floria, care, după ce s-a terminat convorbirea, s-a lăsat moale în fotoliu şi i-a spus fiului său: M-am liniştit – Radu e ok!
Foto: Light Bay Studio/Florin Dănilă
Am ajuns la hotel, am mai băut o bere la bar cu Georgiana şi Florin, după care am tras un somn bun (recomand saltelele celor de la Travelodge, nu e o glumă – îşi fac şi ei reclamă la ele pe site).
Foto: Light Bay Studio/Florin Dănilă
A doua zi, Floria s-a înfiinţat la hotel şi, după o conversaţie relativ scurtă la recepţie, am plecat spre Biblioteca Wembley. Înainte să vă povestesc cum a fost acolo, aş vrea să vă mărturisesc ceva. Anul trecut, în octombrie, Camelia Cavadia, draga mea prietenă, a fost şi ea invitată cu Măştile fricii şi când s-a întors mi-a spus ce oameni minunaţi sunt cei din comunitate şi cât de frumoasă a fost toată experienţa. Acesta a fost şi principalul motiv pentru care am acceptat practic pe loc invitaţia lor. Însă, cu toate că starea mea generală legată de eveniment era una pozitivă şi ce îmi doream în primul rând era să ofer celor prezenţi tot ce aveam mai bun, eu sunt o persoană timidă şi uneori starea mea se schimbă din senin, iar emotivitatea asta blestemată m-a împiedicat de multe ori să mă înfăţişez oamenilor sub adevărata mea formă. Poate şi acesta este unul dintre motivele pentru care scriu – pentru a oferi tot ce am mai bun, fără constrângeri, fără temeri, doar cu dragoste. Mi se pare ciudat să mă găsesc sub lumina reflectoarelor, cu privirile aţintite asupra mea şi uneori, atunci când rezonez cu cei din public, experienţa este minunată, alteori însă e destul de chinuitoare. Ce vreau să spun este că văzând cât de dedicaţi, de pasionaţi, sunt cei din grup, ce frumos şi cu câtă grijă şi respect se poartă cu mine şi Ana, teama mea de a nu îi dezamăgi în vreun fel a crescut. Dacă nu vine lumea? Dacă nu reuşesc să le transmit tot ce îmi doresc? Dacă nu vor avea o experienţă interesantă şi plăcută? Dacă, dacă, dacă… Ce cuvânt urât poate fi uneori acest „dacă“.
După cum o arată şi imaginile, Biblioteca Wembley este un loc cu adevărat impresionant. Din câte am înţeles, accesul este gratuit, trebuie doar să te înregistrezi, îţi eliberează un card de membru şi cam asta e. Am văzut acolo elevi şi studenţi care lucrau la proiecte, tineri şi oameni în vârstă care răsfoiau diverse cărţi sau reviste. E fantastic – practic, ai totul la îndemână şi e gratuit, tot ce îţi trebuie e dorinţa de a citi. Iar această dorinţă există şi se manifestă. Georgiana ne spunea că într-o zi au avut 7008 vizitatori. Nu e prea rău, nu-i aşa?
La 12 şi ceva veniseră câţiva oameni, foarte drăguţi, de altfel, însă erau puţini şi trebuie să recunosc că am simţit un nod în gât văzând atâtea scaune goale cu nici douăzeci de minute înainte să înceapă evenimentul. Asta e, mi-am spus, şi de-ar fi o singură persoană care să fi venit acolo special pentru mine tot era ceva pentru care merită să fiu recunoscător. Apoi, nu ştiu când, lumea s-a strâns, aproape toate scaunele au fost ocupate şi evenimentul a început.
Foto: Light Bay Studio/Florin Dănilă
Floria m-a prezentat publicului, prilej cu care am auzit numele Radu Găvan de nenumărate ori, o altă chestie care mi se pare oarecum ciudată şi cumva în afara mea, ca şi când acel nume nu mi-ar aparţine, iar persoana care îl poartă e cineva străin şi totuşi familiar, în fine, unii scriitori sunt mai ciudaţi, apoi, la final, a citit unul dintre poemele mele şi începutul a fost foarte frumos şi cald. După discursul Floriei, Adina a spus şi ea câteva cuvinte, apoi a vorbit Florin Gavrilă, iar aici vreau să fac o paranteză. Cu ceva vreme în urmă, Floria m-a întrebat dacă aş avea ceva împotrivă să aducă un invitat care să vorbească despre cărţile mele. Era vorba despre un notar public, un tip adaptat societăţii, a spus ea, oarecum în antiteză cu personajele mele, care în general sunt inadaptaţi, aşa cum, într-o oarecare măsură, sunt şi eu. I-am răspuns că nu am nimic împotrivă, dar în suflet îmi încolţise o îndoială. Nu mi-au plăcut niciodată lansările de carte la care apărea câte un tip scorţos şi foarte important, care vorbea vreo jumătate de oră câte lună şi-n stele, folosind cele mai greoaie şi bombastice cuvinte din dicţionar, un tip care nu vorbea de fapt pentru cei din faţa lui, ci pentru el. Acum îmi era teamă că un asemenea tip va veni şi la lansarea mea şi, Doamne, ce frică mi-a fost de asta până să-l întâlnesc pe Florin. Apoi, înainte să înceapă evenimentul, am făcut cunoştinţă, i-am strâns mâna, am schimbat câteva cuvinte şi, mulţumesc cerului, tipul era aşa cum trebuie, exact genul de persoană cu care rezonez.
Foto: Light Bay Studio/Florin Dănilă
Când i-a venit rândul, s-a ridicat în picioare, a venit în faţa publicului şi a spus câteva cuvinte despre Exorcizat şi, oameni buni, e incredibil să vezi un bărbat în toată firea, la costum şi cravată, emoţionat ca un copil, ceva atât de frumos şi sincer şi rar încât m-am simţit la rândul meu ca un copil, de parcă toată emoţia aceea frumoasă a lui mi se strecurase în suflet. Îi sunt foarte recunoscător lui Florin pentru ce mi-a oferit în acele câteva clipe.
Foto: Light Bay Studio/Florin Dănilă
Pe urmă a fost rândul meu să vorbesc şi am spus pe scurt povestea mea – cum m-am apucat de scris, cum am ajuns să public, câte ceva din ce s-a întâmplat după ce am publicat – iar după ce am terminat, am băut un pahar cu apă şi ţin minte că îmi tremura mâna de emoţie. Apoi, nu ştiu, i-am privit pe cei din faţa mea, le-am cercetat chipurile şi zâmbeau şi m-am simţit brusc ca şi când aş fi fost acasă, iar acela a fost momentul în care m-am liniştit în sfârşit şi am înţeles că totul avea să fie bine şi că acolo era locul meu.
A venit apoi rândul celor din public să pună întrebări şi acela a fost pentru mine momentul cel mai frumos al zilei. Pentru că au fost interesaţi cu adevărat de scris şi au pus multe întrebări, au fost entuziaşti şi atenţi, genul de public care te ridică şi pentru care te gândeşti că merită să publici, să ieşi din cochilia ta şi să te înfăţişezi lumii aşa cum eşti. Mai mult, unul dintre participanţi, George (aka Cristi Hadeş), un poet foarte talentat, a citit un poem pe care îl scrisese inspirat fiind de Diavoli fragili, şi aceea a fost o surpriză foarte plăcută. Poemul se numeşte Fără chip şi îmi doresc să îl citesc într-o zi într-un volum, chiar îmi doresc asta.
Pentru un creator, o persoană care oferă ceva oamenilor, este foarte importantă conexiunea care apare (sau nu) între el şi cei cărora li se adresează. Cel puţin, aşa este în cazul meu. Nu am putut niciodată să mă delimitez de cei din faţa mea, să pun un zid între mine şi ei şi să îmi fac treaba indiferent de ce se întâmplă în spatele zidului. Aşa mi-am trăit şi viaţa, fără un mecanism de apărare bine pus la punct, încasând în plin anumite lovituri, fără să înţeleg de ce le resimţeam într-o asemenea măsură, dar şi bucurându-mă cu o intensitate ieşită din comun de lucrurile bune. Nu este ceva de care să mă plâng sau pe care să încerc să-l justific, aşa sunt eu şi poate de aceea am şi primit darul scrisului, pentru a supravieţui cumva, pentru a transforma tot ce am trăit în ceva bun, pentru a lăsa ceva în urmă. Ce vreau să spun este că acolo am simţit pentru prima oară o conexiune totală cu publicul şi nu exagerez cu nimic când spun că am înflorit, efectiv m-am desfăcut în faţa lor, am primit dragostea şi respectul lor şi le-am oferit în schimb tot ce am avut eu mai bun, şi sunt atât de mândru de faptul că am reuşit acest schimb, pentru că asta este arta, adevărata artă – un schimb nesfârşit între artist şi privitor, în urma căruia artistul şi privitorul devin totuna şi nu mai ştii unde începe artistul şi unde se termină privitorul, iar ziua aceea a fost una dintre cele mai fericite din viaţa mea, o zi în care am simţit că merită cu adevărat să mă deschid lumii prin actul scrisului.
Foto: Light Bay Studio/Florin Dănilă